Simona Rizzi, designer de interior, copil născut în Etiopia, dintr-o familie de colonialiști albi, a ajuns la 30 de ani în România și nimic nu a mai lăsat-o să plece

Simona Rizzi are 53 de ani și de la 30 a venit în România. Glumește despre asta și spune că este mai mult româncă decât italiancă. A ajuns în București ca interior designer cu o ofertă de job care a salvat-o dintr-o prăpastie emoțională în care se afla după o relație dureroasă în Bologna.
A găsit o Românie a anului 1998, când existau mulți bani pe piață, poftă de a crea, dar nu existau idei și materiale. Așa că Simona și-a suflecat mânecile, a început să caute materiale și decorațiuni custom made în toată lumea și a creat un culoar de importuri pentru piese pe care acum le găsim la tot pasul aici.

Simona Rizzi a copilărit într-o familie din colonialiști albi în Africa. S-a născut în Etiopia, a copilărit în Kenya și Congo, iar la 11 ani s-a întors în Roma, împreună cu părinții ei.

În Africa a învățat să călărească iar acum această pasiune este singura care o împlinește și pe care o exersează cu sfințenie, în fiecare zi.

Este proprietarul unui cal de rasă, Vivian, cu care participă la competiții iar acum a început să facă dresaj.

Când te-ai mutat în România?

Am ajuns în România în 1998. Sunt mai mult româncă decât italiancă.(râde)

Am trăit în Italia o iubire foarte intensă, de câțiva ani, dar care s-a terminat dureros. Ne-am despărțit, iar eu am suferit mult. Atunci oferta din România, de a lucra la un proiect de arhitectură, a fost exact de ce aveam nevoie.

Am lăsat tot: munca, locuința din Bologna și am venit aici. Aduceam cu mine o experiență de vreo 10 ani într-un studio renumit al unui designer foarte bine cotat din Italia, Francesca Anderson, cu care am publicat proiecte de case superbe în Architectural Digest. Am fost mâna ei dreaptă în toți acești ani și am învățat de la ea ce știu acum. A fost o adevărată școală lucrul alături de ea.

Făcusem un an de arhitectură, apoi am făcut un curs privat de amenajări interioare însă a fost mai mult un curs teoretic. În vreme ce cu Francesca am făcut practică. Or, așa înveți design.

De unde pasiunea pentru construcție și decorațiuni interioare?

Cred că am fost norocoasă să vin dintr-o familie care deținea niște case foarte frumoase.

Tata era constructor și era implicat în proiecte mari de infrastructură: străzi, poduri, construcții majore. Sigur că a făcut și case, dar cred că mai mult din pasiune, decât ca business.

Cum arăta casa copilăriei tale?

Eu am copilărit în Africa. Am stat până la 11 ani acolo. M-am născut în Etiopia într-o colonie italiană. Acolo locuiau bunicii mei și acolo s-au cunoscut mama și tata, apoi au plecat la școală în Italia. Căsătoria însă au făcut-o în Etiopia, unde am venit și eu pe lume.

Bunicul din partea mamei era armator, avea un vas cu care transporta marfă în toate părțile lumii, iar bunicul patern avea o fermă foarte frumoasă, de banane. El apare în Enciclopedia Treccani drept primul care a importat și a realizat o plantație de banane.

A fost un personaj bunicul meu. În război a ascuns și protejat englezii. Era un om foarte interesant.

După ce m-am născut, am trăit în Congo, apoi în Kenya, după cum tata trebuia să își mute afacerile. Lucra pentru o companie de construcții italiană din Africa.

Din Zair am plecat spre Nairobi, unde am mai stat 2 ani, după care ne-am mutat la Roma.

Cum a fost această copilărie nomadă? Și cum se simțea moștenirea de colonialist alb?

Era simpatică ideea de a ne muta tot timpul.

În weekend-uri mergeam cu prietenii lui tata, cu barca la picnic pe râul Congo. Acolo erau foarte multe insule de nisip și acolo am învățat să fac schi nautic.

Cum s-a întâmplat asta însă este foarte interesant.

Mă ia unul dintre prietenii lui tata, Giorgio, mă urcă în barcă și-mi spune că mă învață schi nautic. Dar până să învăț ceva, pac!, mă aruncă în apă. Și-mi spune: „Fie te ridici, fie te mănâncă crocodilii!” (râde)

Șocant. Erau cam nebuni prietenii lui tata.

Mai am o poveste din acei ani, la fel de șocantă.

Mă trezesc într-o dimineață acasă, merg la bucătărie și dau nas în nas cu un piton. Am țipat, îți dai seama, și a venit imediat un localnic care ne mai ajuta la bucătărie.

Omul a scos o machetă și a tăiat șarpele în două. Sângele țâșnea, animalul se zbătea, iar pe mine toată faza, cu acel monstru tăiat în două, m-a șocat și mai rău.

Ce era frumos acolo?

Vegetația, aerul curat, mirosurile, libertatea.

Cum erau localnicii?

Eu nu pot să-mi aduc aminte aceste detalii. De fapt, îmi aduc aminte dar nu aș putea să-i judec în vreun fel. Erau supuși nouă, noi fiind stăpânii.

Iar ei au rămas supuși și cu un fel de docilitate față de toți cei cu piele albă chiar și când a dispărut forma politică de colonizare.

Cum ați decis să vă mutați la Roma?

Tata, Alessandro, a decis că vrea să lucreze singur, pentru compania lui și ne-am mutat în Italia.

Africa era un loc de muncă mai degrabă?

Da. Așa cum și eu am venit în România pentru un job, neștiind vreo clipă că voi rămâne aici 22 de ani. Partea și mai interesantă este că mătușa mea a fost măritată cu un român. Deci iată că am mai multe legături cu România decât ai crede. Verii mei din partea ei se numesc Ileana și Ion și trăiesc în străinătate: Ileana la Roma, iar Ion la Londra.

Cum te-ai apropiat de design?

Nu știu. Am terminat studiile gimnaziale, liceul, iar când a trebuit să decid către ce facultate mă orientez am ales arhitectura. Dar nu-mi amintesc de ce. Cert este că a început să-mi placă foarte mult domeniul.

Dar am observat că în școală nu făceam foarte mult interior design. Atunci am decis, și am avut susținerea părinților mei, să fac un curs privat pentru așa ceva.

Când am terminat am mers să lucrez. Atunci tata mi-a spus: „Simona, dacă tu vrei să lucrezi, este viața ta, deciziile tale, iată cheile și mai departe te descurci!”

Nu e șocant?

Mie mi-a plăcut fiindcă în acest fel m-am găsit în situația de a mă descurca. Iar tot ce am este rezultatul muncii mele și doar atât. Nu am primit nimic de la nimeni.

Mă bucur că am o familie mare, sănătoasă, de nădejde, dar nimeni nu mă ajută. Mă descurc singură.

Mașina este câștigată cu munca mea. Calul, slăbiciunea mea, a fost cumpărat de mine. La fel toate costurile de întreținere a lui sunt acoperite de mine.

Călăresc în fiecare zi iar asta mă bucură foarte tare.

Cum îl cheamă pe cal?

Vivian. Am avut calul meu de suflet, Alvaro, pe care îl cumpărasem din Germania, un Bayer, dar nu mai este printre noi de anul trecut. L-am dus la Cluj, unde există un spital veterinar foarte bun și acolo am întâlnit un prieten la sfatul căruia l-am luat pe Vivian, care este un cal din România.

Concurezi cu el?

Da, intru în concursuri și mă bucur că reușim, chiar dacă sunt competiții mici, să și câștigăm.

Cu Alvaro am făcut obstacole, mici, de 90 de cm sau de un metru, am luat și cupe și am fost mulțumită. Am avut chiar și un accident  foarte dur, am făcut o comoție cerebrală și am stat 3 luni la pat.

De la ce vârstă călărești?

De la 9 ani. Eram în Africa și încercam tot felul de sporturi: tenis, înot și apoi călărie. Am călărit 2 ani în Kenya, după care un an în Roma și am renunțat brusc, fără nicio explicație. Așa mi-a povestit mama.

Apoi, 30 de ani mai târziu, s-a întors pasiunea aici, în România.

Caii sunt niște animale superbe.

Lucrul cu calul însă, dresajul este ceva extrem de complicat, fiindcă tu trebuie să îl convingi, să îl supui pe el, un animal atât de mare, să facă ceva ce el nu ar vrea să facă. Iar asta cere niște abilități speciale și o anumită conexiune cu calul.

De un an, cu Vivian, fac și dresaj.

Ce ai găsit în România, acum 20 de ani?

Am venit aici, cum ziceam , pentru o propunere de job foarte interesantă. Un constructor de case avea nevoie de un anumit tip de case și de decorațiuni.

Dar când am ajuns aici am realizat două lucruri: aici munca mea nu exista, era făcută de arhitecți. Or, lucrurile nu stau deloc așa. În al doilea rând, nu aveam niciun fel de materiale. În sensul că acolo de unde veneam, de la studioul Francescăi aveam de toate, eram răsfățată. Aici nu găseam nimic.

Așa că am început să aduc și eu lucruri. De pildă, am început o relație de import cu cei de la Designers Guild.

Ai lucrat pentru singura casă eco din sud-estul Europei, care s-a construit chiar la Buzău. Cum a fost experiența?

Este o poveste foarte interesantă acolo. Clienții, un cuplu de oameni de afaceri din Franța, și-a dorit un anumit tip de casă ecologică și sustenabilă. A chemat un arhitect din America, care a făcut proiectul exterior. Iar eu am făcut tot ce ține de interior. Aveau două etaje open space, 300 de metri pătrați +/- fiecare etaj, în care am făcut compartimentare, tot ce ține de design interior.

Arhitectul român a făcut toată treaba celui american care a făcut doar desenul și, în plus, s-a ocupat de aprobări și autorizații.

Cine sunt clienții?

Lucrasem deja pentru ei, le făcusem o casă superbă în București, iar acum s-au mutat din România. Casa de la Buzău este acum spre închiriere celor interesați.

Ai pleca acum în altă parte, cu o altă propunere de job?

Nu știu ce să spun. Anul trecut am terminat un proiect mare în Franța, dar am lucrat de aici. La fel am lucrat o casă la Geneva, dar nu m-am mutat de aici.

Ce îți place aici?

Tot: murdăria, nemurdăria, oamenii, care sunt foarte calzi. Orașul îmi place foarte mult, este un oraș foarte frumos și are o parte sălbatică ce-mi amintește de Africa. Am prieteni aici, am calul aici, știu totul aici. 20 de ani sunt mulți ani de trăit într-un loc. Te leagă. 🙂