Singurătatea nu trebuie să fie o sentință: Cum a depășit Daniela Damian obstacolele și s-a specializat în terapia celor singuri

Daniela Damian: singurătatea nu trebuie să fie o sentință

Daniela Damian, întreb ca la medic: mă întâlnesc cu singurătatea, stau prea mult în ea, în ce poate degenera? Care pot fi complicațiile dacă nu fac ceva?

Ca să devină ceva patologic, să afecteze starea de sănătate, e nevoie de o perioadă mai lungă de timp. Singurătatea poate fi experimentată în comportamente precum mai multe conflicte, sentimente rănite și o stare generală de nemulțumire. Singurătatea este asociată cu abilități slabe de socializare și disponibilitate minimă de sprijin social, poate fi asociată cu tulburări de alimentație și unele probleme legate de sănătate, cum ar fi hipertensiunea arterială, tulburările de somn, pot apărea probleme de anxietate, teamă de pericol, teamă de a avea relații cu cineva. Nu o să spun depresie pentru că sunt două lucruri diferite și sunt foarte mulți factori care o declanșează. Singurătatea nu duce la depresie, ci ea împreună cu alți factori externi și cu depresia pot afecta foarte grav sănătatea. 

Hai să vorbim așa: mai sunt specialiști în România care tratează tema singurătății?

Din ce știu eu, nu.

Adică ești singură pe singurătate? ☺

La nivelul acesta și cum am dezvoltat eu tema, da .

Cum ai ajuns aici? Cum ai ajuns să te specializezi în domeniul acesta?

Într-o profesie, cum este și cea de psihoterapeut, de multe ori ne întâlnim cu singurătatea. Când îți enumeram mai devreme metodele, am scos la iveală și una dintre metodele prin care eu am reușit să mă mențin activă și să nu mă auto izolez. Există un risc de a ne autoizola, motiv pentru care am început să-mi pun întrebări, mai ales după ce am tot auzit în cabinet: „sunt singur/ă, mă confrunt cu singurătatea”. Când am început să studiez mai în profunzime, mi-am dat seama că lucrurile acestea sunt în mine mai demult. Copil fiind, am stat foarte mult timp în spital din cauza mai multor afecțiuni. Având și o dizabilitate fizică, am fost nevoită să stau în spital și astfel de atunci m-am confruntat cu această parte de singurătate și boală. 

Apoi a urmat perioada de liceu, unde m-am trezit singură, după opt ani în care am stat cu fratele meu în bancă. După care a urmat facultatea și din acel grup închegat din liceu, m-am trezit iarăși singură, într-un context nou, cu o anxietate enormă. În ultimul an de facultate am început să locuiesc singură. În acest demers în care deveneam și psihoterapeut și mă mutam singură, m-am trezit într-o situație de viață în care singurătatea devenea și mai profundă. Astfel că în 2016 am început să dau o formă trăirilor mele pe care le duceam cu mine de mai bine de 10 ani. Dar asta nu se leagă cu ce spuneam mai devreme, nu am trăit singurătatea cronică pentru că mergeam în grupuri, mă formam, aparțineam. 

Ușor, ușor am descoperit că e o foarte mare muncă și responsabilitate în spatele nevoii de a depăși singurătatea, pentru că nu e nimeni să aibă grijă de noi, trebuie să ne descurcăm singuri în multe situații din viață

O să-ți dau un exemplu: să spunem că noi două avem o relație și eu aștept ca tu să mă suni, iar tu aștepți să te sun eu. Dacă tu nu o faci și nici eu nu te sun, din treaba asta pierd două persoane. E important să acționăm, să sunăm atunci când simțim pentru că dacă ne simțim respinși pe o perioadă îndelungată, acest lucru duce la izolare, iar izolarea duce la însingurare, nu la acea perioadă de solitudine ce ne permite să ne cunoaștem, să facem introspecție. 

Câți oameni ai auzit tu spunând: „Îmi acord perioada asta de timp pentru a fi singur/ă și pentru a mă cunoaște mai bine”. De când plecăm de acasă, mergem în cămin, la facultate, iar de acolo direct ne mutăm cu cineva. Nu avem perioada asta în care să locuim noi cu noi, ci mai degrabă fugim de noi înșine. 

La început, înainte de anii 1980 se credea că există doar această formă de singurătate socială. Mai apoi, au venit specialiștii și au spus că există și forma de singurătate emoțională, de detașare de cineva, de a nu avea o legătură emoțională cu cineva. Prin 1993 s-a spus că singurătatea emoțională e împărțită în două: cea legată de familie și cea legată de cuplu, singurătatea romantică. Aceste trei noțiuni sunt văzute și azi ca ceva negativ. Așa cum îți dădeam exemplul cu copilul de mai devreme, învățăm că singurătatea e ceea ce e greșit. Ar trebui, ca adulți, atunci când ne aflăm într-o situație de singurătate, să ne uităm să vedem ce e acolo. E ceva ce este normal? E ceva ce ține de context? E ceva ce ține de mine, eu m-am autoizolat? Ce pot face eu? 

Izolarea din partea societății e ceva ce cu toții am experimentat în pandemie. Dar ea exista încă de dinainte, mai ales în cazul tinerilor care nu își permiteau să iasă în oraș, să facă ce făceau toți ceilalți de vârsta lor.

Mai mult decât atât, în ultimii 50 de ani, din punct de vedere tehnologic noi ne-am dezvoltat foarte mult și a intervenit acea separare unul de celălalt. Sunt foarte multe automatisme care ne țin în mișcare, ne țin ocupați, nu mai gândim așa mult, nu mai simțim. 

Aș vrea să intervin puțin aici, ca să nu-mi pierd ideea. Ai vorbit de progresul tehnologic. Se spune că din cauza tehnologiei foarte mulți copii, tineri și chiar adulți se însingurează foarte mult prin aceste device-uri care le opresc cumva interacțiunea socială. Ce părere ai?

Eu nu cred că se pot însingura copiii, cred că e mai degrabă responsabilitatea părinților de a impune reguli, limite pentru a avea o structură sănătoasă pentru a crea o disciplină copilului.

Progresele tehnologice ne oferă și oportunități de a ne conecta, de a ne cunoaște și de a observa cum trăiesc alții și a le da feedback pozitiv. Odată cu proliferarea internetului, Facebook, telefoanelor mobile, Instagram, Twitter și alte dispozitive, suntem tot mai implicați în relații virtuale cu care oamenii nu sunt obișnuiți și care nu par să răspundă nevoii noastre de atingere umană, căldură și apropiere. Folosirea tehnologiei, pe lângă relații ne-ar putea îmbunătăți semnificativ viața și experiențele. Dar când îl înlocuiește, în diferite grade, putem suferi fizic și emoțional. Singurătatea poate fi și este un rezultat comun al relațiilor virtuale, dar și relațiile virtuale sunt un rezultat al singurătății. 

Dar cum ți se pare asta că sunt restaurante în lume unde ți se cere în mod expres să lași telefonul la ușă? De ce crezi că s-a ajuns aici?

Este o inițiativă de lăudat, forțează puțin persoanele să interacționeze unele cu celelalte. Sunt anumite companii care au ca regulă să nu iei niciodată prânzul singur.

Citește și: „Când aveam vreo 6 ani, mama şi tata au discutat despre despărţire. Şi ne-au întrebat pe fiecare cu cine vrem să rămânem. Iar eu am zis că merg cu mama. Tata m-a întrebat de ce. I-am spus: pentru că nu ai niciun drept să o tratezi ca pe un animal”. Cum vede sociologul Gelu Duminică România de astăzi

Dar de ce crezi că s-a ajuns aici? Mă gândesc că nu s-au trezit unii de nebuni să impună regulile astea, ci cu un motiv…

Pentru că oamenii încep să se însingureze și dacă nu e tehnologia, e altceva. Sunt drogurile, alcoolul, tot felul de alte comportamente la care oamenii apelează pentru a simți ceva, pentru a face ceva. Oamenii uită să-și dezvolte abilitățile interpersonale și există această teamă de a interacționa cu celălalt. Pe de-o parte este societatea care creează competiție și te obligă să-ți dorești să fii cel mai bun, pe de altă parte tot societatea și-a dat seama că de fapt, lucrul ăsta ne înstrăinează și noi ca să fim productivi, avem nevoie unul de celălalt. Sunt unii oameni cu inițiativă care te obligă să lași telefonul la ușă și prin urmare să vorbești cu partenerul cu care ești la masă, iar dacă ești singur, te cam gândești la tine. 

Daniela Damian, ce profesii aveau părinții tăi?

Mama mea, până am ajuns eu la liceu, a fost casnică în timpul școlii gimnaziale, timp în care s-a specializat și a fost cadru medical, asistentă medicală. Iar tatăl meu a fost antreprenor.

Când apare dorința asta a ta de a merge către psihologie și de ce? Pe vremea mea fetițele voiau să fie doctorițe sau profesoare…

Voiam să fiu doctoriță și eu. Voiam să fiu chirurg, nu orice medic ☺, așa credeam eu atunci. Dizabilitatea fizică nu îmi permitea să fiu chirurg. 

Toată lumea mi-a spus „Daniela, nu ai cum!”. „Nu e adevărat!”, spuneam eu. La un moment dat, pe la vârsta de 5 ani, am avut un switch și am zis că dacă nu ajung să fiu medic chirurg, mă fac doctor de suflete și asta am rămas. 

Singurătatea s-a completat foarte frumos în timp, fără să cred vreodată că va veni momentul să mă dedic din punct de vedere profesional experienței de singurătate. 

După liceu abia așteptam să termin facultatea, să mă formez și să devin doctor de suflete. Iată-mă aici! Mesajul de bază din aceast articol este că singurătatea este o condiție a vieții umane, o experiență de a fi uman care îi permite individului să-și susțină, să extindă și să-și aprofundeze umanitatea. 

Omul este în cele din urmă și pentru totdeauna singur, indiferent dacă singurătatea lui este durerea extraordinară a individului care trăiește în izolare sau boală, sentimentul de absență cauzat de moartea unei persoane dragi sau bucuria străpungătoare experimentată în creația triumfătoare. Cred că este necesar ca fiecare om să-și recunoască singurătatea, să devină intens conștient că, în cele din urmă, în fiecare fibră a ființei sale, omul este singur teribil, cu totul singur. Eforturile de a depăși sau de a scăpa de experiența existențială a singurătății nu pot duce decât la auto-alienare.