Speranța care învinge întunericul: a trăit într-un orfelinat de la 5 ani, a ajuns într-o căsnicie alături de un bărbat violent, dar a găsit puterea de a se ridica. Cornelia Mandu și povestea cutremurătoare a unei supraviețuitoare

A fost educatoare, jurnalist, purtător de cuvânt la Protecţia Copilului Argeş, iar acum se pregăteşte de o nouă licenţă, în Asistenţă Socială. Când o vezi, asculţi sau citeşti pe Cornelia Mandu poţi cu uşurinţă să crezi că viaţa a fost blândă cu ea. Este frumoasă, blândă şi transmite emoţie pozitivă şi sensibilitate prin toţi porii. I-a luat zeci de ani să povestească despre toate încercările pe care i le-a pregătit viaţa, dar acum poate să vorbească despre abandonul la vârsta de 5 ani, despre abuzurile repetate ale primului soţ sau despre noaptea în care acelaşi bărbat i-a luat copilul fără să se mai înece în lacrimi. Crede că este o lecţie de învăţat din toate şi crede că e important să le arate şi altora că există soluţii chiar şi atunci când speranţa e aproape dispărută.

Aţi avut un parcurs profesional interesant până acum. Vă mai aduceți aminte ce vă doreați să deveniți sau să faceți atunci când ajungeaţi mare?

Am avut foarte multe dorințe în acest sens. Îmi doream să fiu asistentă medicală. Apoi mi-am dorit să fiu învățătoare și am devenit educatoare. Dar, printre altele, şi de multe ori mă amuz când îmi amintesc asta, îmi doream să devin spioană. Asta nu mi s-a întâmplat. (n.r.: râde)

Dar de multe ori stau și mă gândesc că probabil tocmai asta mă făcea să visez la acel lucru, dorința asta a mea de a vorbi cu oamenii, de a le afla poveștile de viață, e tot un soi de a descoase oamenii. Probabil că în mintea mea de atunci a fi spion însemna a afla diverse lucruri, nu neapărat a te folosi de ele, în niciun caz în sens negativ.

Sunt un om curios de felul meu și poate că ăsta a fost, de fapt, și motivul pentru care și ca jurnalist, dacă nu ai o doză de curiozitate, nu-ți duci la îndeplinire obiectivele.

Mă gândeam dacă are legătură și cu o anumită pierdere pe care ați avut-o în copilărie, poate încercaţi să găsiţi ceva.

Posibil! Nu m-am gândit la asta până acum, dar e foarte posibil.

Pentru că dacă punem degetul pe… hai să nu-i spunem rană.

Ba da, pe rană. A fost o rană.

Dumneavoastră ați fost abandonată și la o vârstă deloc mică.

Aşa este! Aveam 5 ani jumătate și îmi aduc perfect aminte ziua aceea în care mama m-a îmbrăcat frumos, m-a gătit, cum se spune. Mi-a zis că o să mergem să ne plimbăm. Știu sigur că era o zi de toamnă ploioasă. Am plecat de la Vâlcea şi ne-am oprit undeva, la Câmpulung Muscel, într-o casă foarte frumoasă, o clădire impunătoare.

Acolo mi-a spus că are puțină treabă, își rezolvă treburile și se întoarce după mine, ceea ce, din păcate, nu s-a mai întâmplat.