Speranța care învinge întunericul: a trăit într-un orfelinat de la 5 ani, a ajuns într-o căsnicie alături de un bărbat violent, dar a găsit puterea de a se ridica. Cornelia Mandu și povestea cutremurătoare a unei supraviețuitoare

Ce vi s-a spus de către cei de la orfelinat, căci despre un orfelinat era vorba, nu?

Prea multe lucruri nu-mi aduc aminte să mi se fi spus, nu mi s-au dat explicaţii. Îmi aduc perfect aminte însă prima noapte petrecută acolo. Automat. ca orice copil, la un moment dat am început să plâng, să întreb de mama, voiam să ştiu unde este. Am plâns destul de mult în noaptea aceea, iar una dintre îngrijitoare s-a gândit că dacă îmi dă acolo, o bătăiță, s-ar putea să mă potolesc. A fost o noapte pe care o să mi-o amintesc mereu.

Sunt momente despre care eu nu am putut să vorbesc până de curând, când am început să conștientizez că ceva nu e în regulă și am început să caut să descopăr adevărul. Pe de o parte nu puteam vorbi despre asta mai ales când am conștientizat ce s-a întâmplat de fapt. Dar a contat, probabil şi faptul că părinții mei adoptivi nu au discutat cu mine despre asta. Presupun că așa erau vremurile atunci, nu ca acum, când părinții adoptivi sunt învățați cum să-și abordeze copiii, cum să le povestească pe înțelesul lor și conform vârstei lucrurile astea.

Când şi cum aţi reuşit să vorbiţi totuşi despre povestea vieţii dumneavoastră?

Se împlinesc 3 ani de la acel moment. Am o prietenă foarte bună la Argeș, la DGASPC, unde am și lucrat o perioadă. Ţin minte că își pregătea lucrarea de doctorat, pe tema adopţiei, iar ea ştia, în linii foarte mari, povestea mea. Dar nu avea curaj să-mi vorbească despre asta. Am simţit ca eu să fiu cea care să-i propun să îi spun povestea mea, să fiu studiul ei de caz.

Cu toate astea au trecut vreo 2-3 luni, ea tot aștepta de la mine povestea mea și eu nu mă puteam mobiliza absolut deloc să scriu. Până într-o noapte, când m-am apucat să scriu şi nu m-am lăsat până nu am terminat. Nu am putut să recitesc niciun rând din ce am scris în seara aia, i-am trimis lucrarea exact aşa cum era.

Mi-a scris a 2-a zi, plângând și extrem de emoționată. Apoi, cred că la vreun an distanță de momentul acesta, când la Direcție se organizau evenimente dedicate zilei adopției, mă tot gândeam cum să facem să marcăm acest moment. Bazat pe ceea ce am scris înainte am mers şi am înregistrat un mic filmuleț. A fost un moment foarte emoționant, atât înregistrarea poveștii mele, cât şi prezentarea ei părinților adoptivi, veniţi la eveniment. Am pus filmulețul respectiv fără să le spunem că eu sunt subiectul acelei povești. A fost o emoție extraordinară și la final, prietena mea chiar le-a spus că personajul din poveste e acolo, în mijlocul lor.

Acela a fost momentul în care am vorbit public despre asta și cumva am simțit o eliberare din acel moment. Am putut vorbi despre povestea mea fără să mai plâng, pentru că altfel nu puteam să spun nimic fără să încep să plâng. Probabil că a fost momentul potrivit pentru a-mi descărca sufletul.

Cumva simt că parcă a fost nu doar eliberare, ci și un pic de vindecare acolo.

Și o vindecare și probabil și iertare. De ce nu? Cred că așa am învățat să iert. Până la urmă, nu e nici măcar dreptul meu să judec de ce s-a întâmplat așa. În momentul în care mi-am întâlnit mama, am încercat să stăm de vorbă.