Speranța care învinge întunericul: a trăit într-un orfelinat de la 5 ani, a ajuns într-o căsnicie alături de un bărbat violent, dar a găsit puterea de a se ridica. Cornelia Mandu și povestea cutremurătoare a unei supraviețuitoare

La cât timp s-a întâmplat asta după ce aţi fost abandonată?

Împlinisem 30 de ani, deci erau chiar 25 de ani de la despărțirea noastră. Eu am căutat-o, dar am făcut asta după ce au murit părinții mei adoptivi, pentru că am crescut mereu cu sentimentul ăsta de recunoștință față de ai mei şi nu aș fi vrut nicio clipă să-i supăr. Ei mereu au avut teama că, la un moment dat, eu voi pleca să îmi caut părinții și probabil se temeau că aș putea să plec și să-i părăsesc sau să-i învinovățesc în vreun fel.

Și atunci, în momentul în care ei nu au mai fost, am plecat și am căutat. Știți, e inexplicabil: vrând, nevrând, oricât de bine ți-ar fi, e ceva acolo, glasul sângelui, nu știu, îți dorești măcar să vezi cine ești și de unde vii. Eu asta am simțit. Am dorit să văd cine sunt, de fapt.

Cum a fost întâlnirea?

Când am văzut-o primul impuls, deși plecasem să vorbesc cu ea, a fost să fug, să mă întorc la mașină și să plec. N-am plecat însă şi a fost emoţionant. De atunci ţinem legătura. Nu pot să spun că vorbim foarte des, nici că de la mine pleacă dorința de a vorbi, dar îi răspund de fiecare dată când mă sună sau când îmi scrie.

V-a dat vreo explicaţie pentru gestul său?

Explicația ei a fost că nu avea cu ce să mă crească, pentru că era adolescentă atunci când a rămas însărcinată cu mine, nu avea posibilități. A fost o explicație, dar am rezervele mele.

Mă întorc puţin la momentul în care ați ajuns în orfelinat. Când v-ați dat seama că nu se mai întoarce după dumneavoastră?

Cred că în zilele următoare. Ușor, ușor mi-am dat seama sau m-am obișnuit cu atmosfera. Nici nu știu să-mi să-mi explic exact. Ideea este că, în afară de noaptea aceea, când am avut experiența neplăcută, în rest am fost un copil extrem de iubit de doamnele de acolo.

Din păcate am asistat la niște experiențe neplăcute pentru ceilalți colegi ai mei, dar pe mine m-au tratat frumos. Chiar aveam o doamnă educatoare care în fiecare weekend mă lua la ea acasă. Avea 2 copii, dar mă lua şi pe mine la ea. Şi ca să vedeți cum e viața… în liceu am descoperit că profesorul meu de desen era chiar soțul doamnei educatoare care mă lua la ei acasă. Ştiu sigur că la un moment dat ei chiar și-ar fi dorit să mă adopte, dar ce s-a întâmplat, nu știu.

Până la urmă am ajuns la familia mea adoptivă. Probabil că Dumnezeu a știut el mai bine să aranjeze lucrurile.

Cât timp ați stat în orfelinat până când aţi fost adoptată?

Nu am stat foarte mult. Cred că prin octombrie m-a dus la casa de copii, iar eu am fost adoptată prin mai-iunie. Deci nu am stat foarte mult, dar nici nu trebuie să petreci foarte mult timp într-un orfelinat. În plus, la mine a contat faptul că eram destul de mare, deci nu aveam cum să uit momentele acelea. La 5 ani şi jumătate deja ții minte ce se întâmplă.

Cum v-ați cunoscut părinții adoptivi? Ei v-au ales?

Părinții mei adoptivi au avut un băiat care a murit, din păcate. Avea 24 de ani. Nu știu exact să spun ce s-a întâmplat. A fost un șoc pentru ei, normal. O perioadă nu s-au gândit să ia un alt copil în viața lor, dar mai târziu îmi povestea tata cum s-a schimbat totul. El era croitor și avea măsuța lui, mașina de cusut, undeva la fereastră și de la fereastră se vedea exact drumul, ulița. Îmi povestea că de câte ori vedea prietenii copilului lor, copii cu care a crescut băiatul lor, îl durea foarte tare și își dorea să mai aibă un copil în casă. Aşa s-au gândit să adopte.

Ziua în care noi ne-am cunoscut a fost specială. Şi acum văd totul exact: eram în rând cu toți copiii, veneam de la masă, mergeam către dormitoare și la un moment dat, în ușa de la intrare, din hol, am văzut 2 persoane, o doamnă și un domn. Ea era foarte reținută, retrasă. El, un bărbat așa impunător, cu părul alb. Iar eu, în momentul ăla, știu sigur că am plecat din rând, m-am repezit în brațele lui și am zis: „El e tata.” A fost momentul în care s-a creat o legătură instantanee. Țin minte exact că m-a luat în brațe, toată lumea s-a oprit și el a zis: „E copilul meu de azi, o iau acasă.” Asta mi-a rămas în minte clar din acea zi.

Acum, vedeți, eu sunt convinsă că dincolo de tot ce ne dorim, dincolo de tot ce vrem noi să facem, Dumnezeu are drumurile pentru noi așa de bine aranjate și poate pe moment nu ne dăm seama, poate pe moment noi ne dorim cu totul altceva, dar mai târziu realizăm că de fapt suntem exact unde trebuie să fim și ne vin în viață oamenii de care noi avem nevoie, fie că ne sunt bucurie, fie că ne sunt deznădejde, pentru că am întâlnit și oameni care m-au rănit extrem de tare. Dar fiecare are rostul lui.

Eu numesc asta marea întâlnire a vieții mele. Am avut o relație specială cu tata, am fost foarte apropiați. El îl numesc croitorul vieții mele. Atât de multe m-a învățat, atât de mult stăteam de vorbă și îmi spunea că în viață trebuie să știi să fii om. Îmi spunea că e bine în viață să știi să faci de toate, să muncești, să nu-ți fie niciodată rușine de muncă, dar când ieși pe poartă să fii o doamnă, să știi să vorbești și cu oamenii de sus și cu cei de jos în mod egal, să nu-i tratezi pe ceilalți cu dispreț.