Speranța care învinge întunericul: a trăit într-un orfelinat de la 5 ani, a ajuns într-o căsnicie alături de un bărbat violent, dar a găsit puterea de a se ridica. Cornelia Mandu și povestea cutremurătoare a unei supraviețuitoare

Au fost niște oameni simpli. Tata, așa cum am spus, era croitor. Toată viața a cusut la mașina lui de cusut, acasă. Mama era casnică. N-am avut nu știu ce mari bogății, dar ce mi-au pus ei acolo, în suflet și educația pe care mi-au dat-o reprezintă cea mai mare bogăție pentru mine.

Fix la asta mă gândeam: câte lecții de viață v-au lăsat.

Au fost niște oameni extraordinari. De multe ori mă gândesc că îmi pare rău că n-am știut să le spun, cât au fost în viață, lângă mine, cât de mult îi iubesc și cât de mult au însemnat ei pentru mine. Au trecut 20 de ani de când a murit tata și 15 de când a murit mama, dar când mă apucă dorul de ei țin mereu să mă duc acolo, acasă şi să mă conectez cumva cu amintirea lor. Să pășesc pe poteca aia, să intru în camera unde tata lucra, iar eu aveam locșorul meu pe masa lui de croitorie, într-un colț, unde îmi făceam temele. Au fost niște oameni minunați.

Eu am rămas marcată de povestea în care v-aţi aruncat în braţele tatălui. Nu-l cunoşteaţi şi cred că nu cunoşteaţi nici ideea de tată, până atunci, corect?

Nu, nu am avut tată până la el. A fost un moment… Sunt lucruri pe care acum, privind în urmă, le conștientizez. Îmi dau seama de importanța lor și de cum s-a scris, de fapt, destinul meu. Așa, etapă cu etapă, ca pentru fiecare dintre noi, de altfel.

Ați ales la un moment dat să faceți jurnalism și asta probabil vine din curiozitatea de care mi-ați spus la început.

Din curiozitate și pentru că îmi place foarte mult să scriu. Eu mă exprim mult mai bine în scris. Surprinzător, având în vedere că am lucrat în televiziune, dar mă descurc mult mai bine în scris decât verbal, cu toate că am avut atâtea emisiuni și am discutat cu atât de mulți oameni. Eu sunt un om extrem de timid pot să spun, dar probabil și experiența asta în presă m-a ajutat foarte mult să depășesc emoțiile.

Timid și extrem de sensibil, asta se vede în fiecare postare a dumneavoastră.

Uneori nu știu cât de bine este, dar mereu am zis că până la urmă așa sunt eu, nu m-a schimbat nimeni și nimic și nici nu am de ce să mă schimb. Mă uit de multe ori în jurul nostru și văd atâta egoism, văd atâta răutate. Din păcate, oamenii buni, să o spunem pe românește, sunt luaţi de fraieri. Nu-i nimic! Eu cred că în lumea asta mai e nevoie și de fraieri de-ăștia ca mine. De ce să nu cred eu în continuare și în omenie și în oameni, și în bunătate, de ce?

Pe lângă jurnalism, ați făcut și asistență socială.

Sunt fix în ultimul an. Peste 2 săptămâni trebuie să-mi susțin Licența. Din nou, nu aș fi crezut niciodată că eu voi ajunge să activez în domeniul Asistenței Sociale. Am pornit ca educatoare, apoi am făcut jurnalismul din pasiune, este iubirea vieții mele, apoi am ajuns purtător de cuvânt la DGASPC Argeș. Iar acolo am avut norocul să dau peste niște oameni care au văzut în mine și sensibilitatea de care spuneați dumneavoastră, m-au lăsat să stau de vorbă cu oamenii din centre, cu copiii, m-au lăsat să le spun povestea pe pagina de Facebook. Cumva îmi hrăneam și dorul de presă și scoteam la lumină niște oameni de care chiar era nevoie, tot ca niște lecții pentru noi ceilalți. Mare noroc am avut!

Am pus foarte mult suflet acolo și sunt recunoscătoare oamenilor care au crezut în mine și mi-au dat libertatea să fac niște lucruri. Apoi, ajungând acolo, am zis: „De ce să nu fac şi Asistenţă socială?” Şi am făcut. Și acum sper să o termin, iar tema este violența domestică.

O altă poveste grea trăită de dumneavoastră. Şi cumva, fiecare părticică din viața profesională pare să se lege şi de viața personală.

Chiar îmi aduc aminte că atunci când am dat concursul pentru Direcție, la interviu, o persoană din comisie chiar m-a întrebat. „Ești un om cu experiență în presă. Ești un om care ai putea să faci atât de multe alte lucruri. De ce vii la noi?”

Cred că acela a fost momentul în care mi-am dat seama că, de fapt, acolo trebuia să ajung. Şi mai ales după ce am cunoscut niște copii minunați și niște oameni minunați, mi-am dat seama că probabil Dumnezeu a considerat că e nevoie de mine acolo. Povestea merge mai departe.

Am să vă întreb direct: cum ați ajuns să vă căsătoriți cu un om atât de violent? Ştiaţi cum e?

Nu știu. De multe ori stau și mă gândesc și privind așa, la experiența mea de viață, parcă am adus pe lângă mine oameni nepotriviți.

Erați foarte tânără când l-ați cunoscut.

Eram, da. Eu am vrut să merg la facultate, dar părinții mei îmi spuneau mereu că dacă ei m-au luat și au avut grijă de mine am o datorie morală și trebuie să rămân lângă ei. Ei cred că totdeauna au trăit cu teama asta, că la un moment dat eu aș putea să plec de lângă ei.

Acum le înțeleg teama, dar atunci nu înțelegeam. Se învârte roata practic. Ei și-au dorit, îmi spuneau că trebuie să stau acolo, cu ei. Și, nu știu, l-am cunoscut pe fostul soț, a fost primul om din viața mea, așa am fost poate și noi educați atunci.

Știți cum erau vremurile! Poate așa a fost să fie! Eu îi mulțumesc mereu lui Dumnezeu pentru copilul minunat pe care l-am avut din acea căsnicie, pentru că altfel Alex nu ar fi apărut în viața mea. Poate a fost și aia o lecție.

Ce a fost cel mai greu în toți anii aceia, de căsnicie?

Cred că cel mai greu a fost să am curajul să plec, pentru că îmi era extrem de teamă. Mă amenința mereu, au fost momente când m-a amenințat și cu moartea. Duritatea și violența pe care le manifesta fără reținere, inclusiv față de copil. Îmi era teamă și pentru viața mea și pentru viața copilului.

Până într-o zi când am zis Stop și am plecat la muncă, dar de fapt m-am oprit la tribunal. Am luat legătura cu o doamnă avocat, i-am spus prin ce trec și i-am spus că sunt hotărâtă să divorţez. Cred că asta a fost cel mai greu lucru, să prind curaj, să spun Stop.

Ce credeți că v-a determinat până la urmă să treceți peste frică?

Pur și simplu nu am mai putut și am conștientizat că altă cale nu există. Ar fi fost cumplit dacă mai rămâneam. De câte ori văd câte o știre și când văd atâta violență, când văd știrile astea cu femei care mor, bătute de soții, de iubiții lor recunosc că mă gândesc că dacă Dumnezeu nu-mi dădea atunci puterea de a pleca sunt convinsă că și soarta mea era aceeași, pentru că știu foarte bine ce am trăit. Știu foarte bine cu cine am trăit lângă mine și sunt ferm convinsă că lucrurile s-ar fi încheiat tragic.

Alex cum a primit vestea divorțului?

Alex era mic, avea 4 ani, 4 ani jumătate. Cred că a ajutat faptul că nici măcar de copil nu era foarte apropiat, pentru că dacă el tot timpul era sub influența alcoolului, nici măcar nu avea timp să se bucure de copil.

Alex suferea lângă mine, a trăit toate suferințele mele alături de mine și, deşi era mic, îmi spunea: „Mama, dar de ce nu plecăm?” Cu toate că stăteam în casa alor mei.

Faptul că n-au fost apropiați cred că a ajutat. Bine, nu a fost ușor, dar până la urmă au trecut toate. După aceea, o vreme îl mințea, spunea că vine pe la el și nu venea, deci cumva s-a îndepărtat de noi și a făcut cel mai bine.

Cum a fost divorțul?

Greu! A durat 2 ani și ceva pentru că de fiecare dată găsea motive ca să tragă de termen. Nu știu acum cum mai este, dar cred că lucrurile sunt mai urgente. El tot timpul găsea motive să tragă de termene, plus că au venit vacanțele acelea judecătorești, pauzele de câte 2-3 luni.

A fost foarte greu și în toată perioada divorțului el continua să mă urmărească, continua cu amenințările. L-a răpit pe Alex la un moment dat. A fost cumplit, a fost cumplit.