Spider-Man: Homecoming sau Little Spider

Criticul de film Iulia Blaga a văzut Spider-Man: Homecoming şi ne spune ce să aşteptăm de la această nouă producţie. Sau, mia bine zis, ce să nu aşteptăm! Citiţi cronica scrisă pentru FilmSi.ro!

Cică Tom Holland, protagonistul din Omul-păianjen: Întoarcerea acasă / Spider-Man: Homecoming aproape ar fi plâns când a văzut că filmul are rating 92 din 100 pe Rotten Tomatoes. La sensibilitatea asta, dacă ar citi ce voi scrie mai jos, ar hohoti o săptămână. Filmul acesta e setat pentru un IQ minim şi pentru vârsta de 12-13 ani, e bine să ştiţi din start. Scenariul e confecţionat de şase (!) persoane nu doar pentru mărimi mici ci şi, din păcate, pentru expectaţii modeste. Marea idee a scenariştilor a fost să facă din Peter Parker un adolescent cât se poate de şters, care să aibă un prieten obez şi şters, şi care să suspine după o fată drăguţă dar ştearsă, deşi e mulatră şi deci na!, idila interrasială e totuşi revoluţionară pentru o franciză. Totul pare şters în acest film lansat totuşi în IMAX şi 3D şi care, costând 175 milioane de dolari, are desigur aşteptări financiare mari (astea fiind singurele lui expectaţii). Dar noi ce primim în schimb? În Mission: Impossible ştiu că-l văd pe Tom Cruise punându-şi pielea la bătaie în cascadorii tot mai extravagante, în Bourne mă aştept de fiecare dată la un Matt Damon credibil în jurul căruia se învârte ceas o combinaţie perfectă de adrenalină şi meticulozitate aproape ştiinţifică, în Star Wars îmi place să cred că voi regăsi aerul de legendă-mamă SF impregnată de umor şi de un kitsch metafizic cu totul îngurgitabil.

Personajul Spider-Man avea, cel puţin asta a fost impresia după cele trei filme regizate de Sam Raimi între 2002 şi 2007, o inocenţă şi o candoare care îl izolau de ceilalţi super-eroi. Tobey Maguire era dulce, avea un aer de copil cuminte care se miră şi el de puterile lui, scenele de acţiune aveau acţiune, dar şi haz. Aceste filme erau un family entertaining de bună calitate pentru că aduceau combinaţia ideală de adrenalină, romance şi umor care le făcea să fie prizate la orice vârstă. Între timp s-a umplut lumea de super-eroi, nu mai ai loc de ei, şi Omul-păianjen, încercând să se adapteze, şi-a pierdut tot mai mult din inocenţă – poate şi pentru că nu ştia că asta era arma lui cea mai puternică.    

Andrew Garfield, care a fost protagonist în The Amazing Spider-Man (2012) şi The Amazing Spider-Man 2 (2014), era mai puţin carismatic decât Tobey Maguire şi era vizibil că joacă şi puţin în umbra lui. În plus, idila cu Emma Stone n-a convins nici pe ecran, nici în afara ecranului. Ca să fiu sinceră, nu-mi amintesc nimic din aceste două filme – nu am o memorie bună oricum, dar din filme reţin senzaţii. Majoritatea filmelor comerciale recente sunt complet plate, nu îmi mai lasă nici un fel de umbre afective. După The Amazing Spider-Man al doilea reboot se produce acum, odată ce Disney, Marvel Studios şi Sony au hotărât (de fapt, au hotărât în 2015) să-l împartă pe Spider-Man adică să-l stoarcă împreună de bani. Introducerea lui Spider-Man în universul Marvel s-a întâmplat anul trecut în Captain America: Civil War, care avea oareşce umor şi era antrenant, deşi ideea de a pune la un loc cât mai mulţi super-eroi sună a disperare şi nimeni nu mai apucă să joace suficient iar povestea are dificultăţi de înţeles în a-i antrena pe toţi în scene credibile.  

Anul trecut, noul Omul-păianjen (interpretat de newcomerul britanic Tom Holland) părea o găselniţă interesantă pentru lumea Marvel, mai ales că acolo toţi erau în mişcare coloidală şi emulaţia super-eroilor (şi a vedetelor care le interpretau) erau vizibile. Multă lume s-a aşteptat ca reboot-ul să spargă anul ăsta – dar, din nou, dacă filmul va fi un succes de vânzări nu înseamnă că va fi şi apreciat – aceste topuri se fac după numărul de bilete vândute, nu te întreabă nimeni pe urmă dacă filmul ţi-a şi plăcut. Într-o cultură populară care ne-a impregnat de nevoia şi de convingerea că trebuie să fim cu toţii speciali, noul Spider-Man joacă la derută cartea normalităţii. Cine să-l creadă? Doar nu e un film independent felie de viaţă în care adolescenţii să apară aşa cum sunt, ci are amprenta deprimantă a unui teenagers movie de serie B. Adică actori necarismatici, poveste searbădă, replici stereotipe, glume de doi lei şi un regizor care nu ştie pe ce să insiste şi când să se oprească. Văzându-l pe Tony Stark / Iron Man, nu poţi decât să te întrebi dacă Robert Downey Jr. e pe bune sau e interpretat de vreo sosie. De pe partea lui, Michael Keaton n-are decât să-şi facă numărul pe care ştim că-l face bine pentru că tot sună a parodie la Birdman-ul lui Iñarrítu. Îţi şi imaginezi bancurile de pe platou sau autoironiile unui actor atât de subevaluat faţă de talentul lui.    

Oricum, Keaton şi Downey Jr. par cam de umplutură – deşi menirea lor e să atragă şi albinele mai bătrâne, pentru că, fiind targetat pe vârste mici, filmul e construit mai ales pe personajele interpretate de Tom Holland (21 de ani, dar arată ca de 16), Jacob Batalon (prietenul lui, Ned) şi Laura Harrier (Liz). Singurele momente care merită banii şi care aduc o foarte mică doză de adrenalină şi de entertainment sunt scene de acţiune în care aproape că te apucă ameţeala odată cu protagonistul căţărat pe Monumentul Washington. Şi mai e o scenă şi ea foarte bună, pentru care IMAX-ul e cu totul justificat. Altfel, te lasă destul de rece acrobaţiile – multe nereuşite ale eroului care trebuie să se obişnuiască cu un nou costum, iar când acest costum se upgradează şi dezvăluie o mie de noi posibilităţi, inclusiv o voce (combinaţie de Siri cu sistemul de operare din Her, de Spike Jonze), deja povestea te-a pierdut şi, cum ai terminat şi popcornul, nu prea mai ai răbdare. Vă daţi seama cum e să mai trebuiască să şi scrii pe urmă despre film…  

Omul-păianjen: Întoarcerea acasă / Spider-Man: Homecoming – de  Jon Watts , cu: Tom Holland, Michael Keaton, Robert Downey, Jr., Jon Favreau,  Laura Harrier,  Marisa Tomei  

Citiţi mai multe cronici semnate de Iulia Blaga pe FilmSi.ro.