Ştiuca nu are memorie, dar te ţine minte (1)

Am intrat într-un birou elegant, mare, situat într-o clădire din Piaţa Charles de Gaulle. Era genul acela de birou în care simţi cum afacerile se derulează de la sine, fiindcă nimic din ce era în jur nu te trimitea cu gândul la agitaţie sau stres. Cei doi interlocutori cu care urma să vorbesc despre pescuitul sportiv pe care îl promovează la resortul lor, Holbina Trei Bibani, mă aşteptau  pregătiţi pentru interviu: eleganţi şi relaxaţi. Ernest Popovici, avocat de succes de la „Popovici Niţu Stoica şi Asociaţii” şi Alexandru Dobrescu, Country Manager KLM Air France pe România şi Republica Moldova.

 

Recunosc că, pentru mine, este o premieră. Niciodată nu am mai făcut un interviu despre pescuit. În afară de experienţa unei soţii ce sunt care a deschis într-o bună dimineaţă frigiderul şi a ţipat ca în filmele lui Hitchcock văzând pe toate rafturile viermii de momeală ieşiţi din borcanul pe care soţul îl pregătise de cu seară pentru partida de pescuit, nimic nu mă leagă de acest sport. Ce este, de fapt, pescuitul? Nu cred ca am înţeles vreodată pe deplin… E sport, relaxare, competiţie, comuniune cu natura sau fugă de acasă?

 

Ernest Popovici: Vă propun să le luăm pe rând şi să spună fiecare dintre noi ce definiţie are…

 

Alexandru Dobrescu: Da, de acord, pornind însă de faptul că ceea ce ne uneşte, este că suntem foarte deosebiţi…

 

E. P.: (râde) Da, dar avem şi multe puncte comune, de aia suntem şi împreună în toată povestea asta. Cred că, pentru cel care iubeşte sportul, pescuitul este un sport. Pentru cel care iubeşte natura şi care nu gândeşte că pescuieşte pentru a veni acasă cu nu ştiu ce cantitate de peşte, ci pentru că vrea să prindă acea captură despre care să poată povesti (fireşte că cea mai mare captură este cea pe care a ratat-o) este o şansă să petreacă un timp în sălbăticie. De fapt, este o combinaţie între cele două.

 

Dar la pescuit nu se face mişcare!

E.P.: Pescuitul nu este un sport static.

 

Nuuuu?

E.P.: Nu. Chiar dacă vorbim despre pescarii care dau la crap şi care, ipotetic stau mai mult aşezaţi, şi ei se mişcă, totuşi, şi au ceva de făcut…

 

A.D.: Fac o paranteză şi vă spun că am fost săptămâna trecută cu nişte amici la o partidă de pescuit şi la sfârşitul zilei unul dintre ei nu a putut ridica braţul ca să ne strângem mâna la plecare, din cauza febrei musculare.

 

E.P.: Toate astea combinate sunt şi mai bine definite când te duci cu inima şi sufletul curat că nu vrei să goleşti balta de peşte, ci că vrei să petreci o zi în compania păsărilor, a stufului şi, bineînţeles, a unui prieten – pentru că e mult mai bine să ai lângă tine pe cineva cu care vrei să discuţi, sau care să te ajute dacă prinzi o captură frumoasă. 

 

Când aţi mers prima dată la pescuit?

E.P.: La 4 ani şi jumătate m-am dus cu tata la pescuit. Mi-a dat un băţ pe marginea bălţii cu care am prins un peşte şi am fost tare încântat. Totul a continuat şi la 13 ani am început să fac şi pescuit de performanţă, nu la prins peşte, ci la casting, adică la aruncat undiţa la diferite distanţe, în diferite stiluri, când bate vântul, când nu bate, când e zgomot, când nu. Şi am participat vreo 30 de ani la multe competiţii de casting, inclusiv la campionate mondiale. Ca orice sport, când  îl faci cu pasiune, te educă, te face să te stăpâneşti şi asta te ajută foarte mult. Pe mine m-a ajutat de-a lungul timpului, fără îndoială.

 

A.D.: Pentru mine pescuitul este o stare de spirit în primul rând. Este o comuniune cu ce se întâmplă în jurul meu, o întoarcere în copilărie (am trăit la ţară, în mijlocul naturii, destul de sălbatic şi necontrolat). Şi este plăcut să auzi un clipocit de apă, să identifici sunete pe care nu le-ai mai auzit demult şi ajunge doar atât ca să mă întorc în copilărie, cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, uitând că am 60 de ani (zâmbeşte). Simt plăcerea de a mă relaxa şi este o relaxare pe care nicio pilulă şi nici un psiholog nu le pot induce. Pescuitul este tot ce-ţi trebuie ca să revii în oraş şi să te confrunţi cu o altă atitudine. Cam asta este pentru mine pescuitul. Competiţie? Da, recunosc. Întotdeauna mi-a plăcut să simt că sunt în competiţie cu ceva sau cineva. Competiţia te face să fii mai bun, să evoluezi. Dar niciodată nu am fost în competiţie cu cei pe care îi iubesc. Adică m-am bucurat dacă ei au prins un peşte mai mare decât al meu, sau mai mulţi decât mine. În plus, descoperi oamenii! Sunt persoane cu care te afli la pescuit pe baltă şi îţi dai seama că simt şi gândesc la fel ca tine şi începi să-i priveşti ca pe nişte prieteni sau potenţiali prieteni.

 

Populaţia de peşte a Deltei a scăzut în ultimii 15 ani. Faceţi ceva la Trei Bibani pentru a contracara acest lucru?

E.P.: Acum 100 de ani de pildă, în Deltă se prindeau moruni de peste 200 de kilograme. Când aveam 10 ani (adică acum 50 de ani), ţin minte că mergeam cu tata şi, de câte ori aruncam undiţa în apă, prindeam ceva. Mai mare, mai mic, nu are importanţă, dar prindeam. Acum nu se mai întâmplă asta… În primul rând din cauza braconajului, apoi a poluării, a exploatării haotice a Deltei. În Brazilia, când  am fost la Manaus, am întâlnit nişte indieni care trăiau pe o insuliţă. I-am întrebat ce mănâncă şi cum se hrănesc. Am aflat că o familie de 3 persoane, de pildă, are voie să pescuiască exact ce are nevoie să mănânce. Nici mai mult, nici mai puţin. Respectă natura, pentru că aşa au învăţat să trăiască de sute de ani! Nu omoară nimic, dacă nu au nevoie. Nici măcar anacondele! Dacă una îi atacă, o omoară, dacă nu prezintă niciun pericol evident, atunci ei trebuie să se păzească!

Dar nu dau exemplu Brazilia, că-i foarte departe. Merg muuult mai aproape: în Republica Moldova s-a interzis pescuitul industrial tocmai pentru a se regenera rezerva piscicolă. La noi, e din ce în ce mai greu să impui o educaţie. Noi încercăm la resortul Trei Bibani.

Citiţi continuarea articolului aici