„Suntem mulți, dar uniți la greu”. Povestea învățătoarei Alina Dima care a reușit să treacă barierele impuse de societate datorită celor 8 frați ce au renunțat la școală

Alina Dima a copilărit, apoi mai târziu și-a dedicat primii 18 ani din cariera de dascăl in Cozmesti, unul dintre cele mai renumite sate cu populație rroma din țară, leagănul Fanfarei din Cozmesti, renumită peste tot in lume. Undeva, în Moldova anilor 90, familiile de țărani cu mulți copii, se luptau pentru supraviețuire, rămânând o reală problemă educarea lor. Cert este că Alina Dima s-a născut într-o perioadă în care viața era tare grea și puțini erau aceia care reușeau să meargă la școală.

În familia ei însă educația s-a propovăduit ca biblia dintotdeauna. Bunicul, cojocar de meserie, a susținut sus și tare, contrar oricărei credințe, că fetele trebuie să aibă școală, să nu depindă niciodată de bărbat, să stea la mâna lui. Așa că nici măcar nu s-a pus vreodată în discuție dacă să meargă sau nu la școală. Din păcate, nu erau bani ca toți copiii să continue studiile la liceu sau chiar la facultate și așa se face că Alina Dima a fost prima din familia ei care a reușit, pe baza sacrificiilor fraților ei mai mari. I-a urmat mezina, însă vremurile erau deja mult mai ușoare și educația mult mai accesibilă.

Azi e învățătoare și i-au trecut prin mâini peste 200 de copii, pe care i-a educat cu mintea și cu sufletul. „Copaci am sădit, copii nu am născut, însă am educat cu mintea și sufletul peste 200 de elevi. O casă încă construiesc, am rate până la pensie. Nu știu cui o să rămână, însă are Dumnezeu grijă”, povestește glumind.

Și tot azi, e înscrisă într-unul din programele Narada, „nevoi ordinare pentru copii EXTRAORDINARI”, prin care organizația împuternicește cei mai dedicați profesori să descopere acei copii cu talente ascunse, talente născute în cele mai adverse și vulnerabile medii și să construiască în jurul lor un ecosistem care să-i ajute să-și fructifice abilitățile, ajungând astfel la următorul nivel de performanță. Alina Dima simte că e datoria ei să se implice alături de acești copii, ea fiind la rândul ei un copil ale cărei nevoi, acelea de a fi văzută, auzită și încurajată, au fost satisfăcute, un copil EXTRAORDINAR care a reușit să răzbească și să-și construiască un viitor dincolo de propria condiție. Și mai simte că e datoria ei să ducă mai departe moștenirea familiei, să predea tradițiile, obiceiurile din Cozmești, sa-și pună propriile talente ascunse în slujba talentelor copiilor și împreună să înflorească.

Alina Dima: „Suntem mulți, dar uniți la greu”

Pentru început, aș vrea să ne spuneți câți ani aveți și de cât timp predați?

Nu-i bai, stați liniștită. Am 42 de ani, făcuți acum în toamnă. Predau în învățământ ca învățătoare, în limba română din 2002, deci sunt 22 de ani, doar că am făcut o pauză la un moment dat – doi ani de Italia, prin 2014-2016, cam așa ceva.

Povestiți-ne mai multe despre perioada petrecută în Italia. Ce v-a determinat să plecați acolo?

A fost o combinație de factori. Presiunea pierderii soțului meu a fost copleșitoare. Am decis să iau un concediu fără plată pentru un an, să învăț limba italiană și să încerc ceva nou, departe de durerea mea si am plecat in Italia.

La început, a fost greu pentru că nu știam limba și nu puteam lucra. După ce am învățat limba, am mai rămas un an, dar umiditatea și condițiile de acolo mi-au afectat sănătatea, așa că m-am întors acasă.

Citește și: Povestea unui rom crescut fără prejudecăți: Daniel Samuel Petrilă și lupta sa pentru acceptare. De ce luptă să fie văzut dincolo de granița etniei? Și cum a transformat obstacolele în oportunități: „Tu n-ai voie să greșești fiind țigan”

V-ați gândit să rămâneți definitiv în Italia?

Nu, nu am putut. Mi-a fost prea greu să fiu departe de familie. De sărbători, simțeam că locul meu este acasă, în mijlocul celor dragi. Noi am fost crescuți la „grămadă”, așa cum îi spun eu, și această legătură puternică m-a făcut să mă întorc.

Alina Dima: „Presiunea pierderii soțului meu a fost copleșitoare”

Ce înseamnă pentru dumneavoastră „grămada de acasă”?

Este familia noastră mare și unită. Suntem mulți, dar întotdeauna ne sprijinim reciproc la greu. Chiar dacă există momente dificile, avem încă o legătură specială și frumoasă, care ne ajută să trecem peste orice. Între noi frații nu s-au făcut niciodată diferențe și asta încă se întâmplă și in prezent.

Îmi puteți povesti despre familia în care v-ați născut? De unde vă trageți rădăcinile?

Eu sunt moșneancă de origine. Adică din Moșna, la 5 km de Cozmesti. Moșna este un sat din județul Iași, la vreo 70-80 km de Iași, cu foarte multe tradiții și oameni gospodari și onești. Acolo au fost bunicii mei, atât cei din partea mamei, cât și cei din partea tatei. Întâmplător, aveau același nume de familie, dar nu erau rude. În sat erau, dacă nu mă înșel 7 familii cu acest nume, fiecare cu porecla sa, însă fără a avea legături de sânge.

Bunicul Dima Ioan din partea mamei era cojocar de meserie, iar bunica Didina Gârlea, făcea parte dintr-o familie uriașă – era cea mai mare din 12 frați, deși cred că trei au murit de mici. Străbunicul, tatăl bunicii, pe care l-am prins în viață, avea foarte mult pământ și Gârlea era o familie foarte înstărită. Și acum probabil… nu mai știu exact pentru că noi ne-am mutat în Cozmești când mama s-a recăsătorit și nu ne-am mai ținut legătura cu toate rudele.

Cum s-au cunoscut și cum a fost relația dintre bunicii dumneavoastră?

A fost o căsătorie aranjată din ce știu din poveștile mamei. Nu s-au prea înțeles atât de bine. Au făcut două fete, mama și mătușa. A fost o separare din start. În casă, bunica trăia într-o parte și bunicul în alta, însă noi, nepoții le treceam granițele cu ușurință și îi făceam să conviețuiască în pace. Așa erau pe atunci cu căsătoriile aranjate. Bunica fiind, cum ar veni, fată de chiaburi, de oameni bogați, iar bunicul, poate mai puțin înstărit, dar era băiat cu meserie, avea meseria lui de cojocar. Cumva așa s-au întâmplat lucrurile. Dar până la urmă ei au ținut loc și de mamă și de tată. Eu personal le datorez modul sănătos în care am crescut și frica de Dumnezeu, insuflată de bunica, de la care am învățat primele rugăciuni.

Dar părinții dumneavoastră cum s-au cunoscut?

S-au cunoscut tot în Moșna, cred. Știu că s-au iubit mult, pentru că am găsit multe scrisori de dragoste scrise tatei pe când era în armată. Mama a fost contabilă, acum e pensionară iar tata era mercantier, lucra în vânzări. A murit când eram în ultimul an de liceu. Au locuit o perioadă la Osoi, un sătuc între Moșna și Iași. Acolo s-a născut fratele meu cel mare, Irinel. Și fratele următor, Adi – știu că am fost acolo în zonă, am văzut biserica unde am fost și eu botezată. Am fost curioasă de fel și mi-a plăcut să pun întrebări despre trecutul familiei. Apoi au început neînțelegerile între ei și au divorțat când eu aveam vreo doi ani și un pic. După divorț, noi 3 copii am rămas la mama și ne-au crescut bunica și bunicul din partea mamei.

Cum a fost relația cu familia tatălui după divorț?

Bunicii din partea tatălui nu ne-au purtat de grijă. Era un fel de război între familii. Tata mai venea așa, din când în când să ne vadă. Chiar înainte să moară, cu trei zile înainte, nu știu cum ne-am nimerit, am fost la el acasă. Casa în care a locuit el și cu mama lui acum e dărâmată și vreau să o iau eu, să o reconstruiesc. Din toate pământurile, aia e bucata pe care vreau să o reînviu cumva. Să scrie Alina, pentru ca tata mi-a ales acest prenume și îmi doresc să îl cinstesc cumva.

Ce s-a întâmplat după divorțul părinților?

Mama s-a recăsătorit prin ’90, când eram eu în clasa întâi, spre clasa a doua. S-a căsătorit în satul vecin, Cozmești, prin nașii ei de cununie. Mama avea trei copii – doi frați ai mei și cu mine, iar tatăl vitreg avea trei fete și un băiat. Așa am devenit șapte copii la un loc. După aceea, mama a mai născut-o pe sora cea mică, sunt 9 ani diferență între noi. În total am fost opt frați, mai suntem 7. Din păcate, sora cea mare, Monica, din partea tatălui vitreg, a murit acum mulți ani. A lăsat în urmă doi nepoți, mari acum și foarte reușiți. Unul dintre ei, cel mai mic, se însoară la vară – prima nuntă din gloata de nepoți.

Sper să nu fac nicio gafă, dar vă întreb cât se poate de direct – este cineva din familie, dintre părinți, de etnie romă?

Nu știu să vă zic exact. La un moment dat, am aplicat pentru funcția de inspector pentru integrarea romilor. Am intrat în politică pentru câteva proiecte pe care le am de mulți ani în minte. Și atunci, datorită faptului că eu am trăit în Cozmești, unde este mare populație romă, încă trebuie să cercetez chestia asta, pentru că în mine, cel puțin, simt că există ceva, o chemare, însă nu știu încă de unde. Nu am renunțat la acele planuri și încă lucrez să le pun în aplicare. Cred că ar putea fi din partea tatălui meu. Dar văd o poveste acolo. Trebuie să caut mai mult.

Știu că bunica mea făcea troc foarte mult cu romii. Foarte des îi călcau pragul. Adică bunica dădea, nu știu, găini și lua în schimb țesături, diverse lucruri. Familia Stănescu, care e foarte renumită, venea si dormea la noi în casă și de multe ori se instalau șatre undeva pe deal, unde ne duceam și noi de curiozitate sa vedem și să ne jucăm cu copiii din șatră.

După ce a murit bunica, au venit niște rudenii de-ale familei Stanescu și au căutat-o pe mama la Cozmești, pentru că au aflat că e fata bunicii, oameni foarte curați și școliți.

Cum v-ați început studiile și cum ați ajuns să alegeți cariera didactică?

A fost interesant procesul. Domnul învățător Diaconu de la Cozmesti, care mai târziu a devenit si director, am fot chiar si colegi de catedra, îl avea în clasă pe băiatul lui, Sergiu. Intr-o zi mi-a propus să dau la Scoala Normala Vasile Lupu din Iasi, in clasa a 5-a. Eram colegă cu fiul lui din clasa a doua, și când am terminat clasa a patra, Sergiu, având părinți învățători și educatori, s-a dus la pedagogic. Domnul învățător m-a întrebat dacă nu vreau să dau și eu cu el la pedagogic. A făcut puțină meditație cu noi, am încercat și am luat.

Mama era îngrijorată că nu are bani pentru cei 9 ani de studii. S-a dus la nașul Andurnachi să ceară ajutor si de fiecare dată ei ne-au ajutat. Și tata vitreg Mercas m-a susținut foarte mult, lucrând ca tractorist își dădea ultimii bani să îmi plătesc caminul sau să-mi cumpăr cărti și ce mai aveam eu nevoie. Mereu zicea „Lasă că vedem noi cum facem. Dacă copilul a luat acolo, găsim noi o soluție.” Era omul pentru care orice problemă avea o rezolvare, iar pentru mine este un tată model și a ținut locul tatălui pe care nu l-am avut la naștere. Din cer ne veghează pe toți cu blândețea lui fără margini…

Povestea învățătoarei Alina Dima care a reușit să treacă barierele impuse de societate datorită celor 8 frați ce au renunțat la școală

Cum vi se pare faptul că unii tineri trebuie să muncească și să economisească un an întreg pentru a-și permite să meargă la facultate, în timp ce alții au totul asigurat și nu depun efort la învățătură, beneficiind gratuit de educație?

Această situație reflectă o realitate importantă din viața multor familii. În cazul nostru, am avut o tradiție puternică în familie, venită de la bunicul meu care avea două fete (mama mea și mătușa). Principiul fundamental în casa noastră era că fetele trebuie neapărat să învețe și să aibă o educație solidă. Motivul principal era ca ele să poată fi independente financiar și să nu depindă de bărbați pentru necesitățile lor.

Această mentalitate s-a transmis mai departe. De exemplu, sora mea mai mică a avut o situație mai bună – a putut să termine liceul la Iași în condiții mai normale. Deși familia noastră a trecut prin perioade dificile cu lipsuri materiale, lucrurile s-au îmbunătățit treptat când mama s-a angajat la centrul  de plasament din Cozmesti.

Cum v-ați cunoscut soțul?

Ne știam din copilărie, dar relația noastră a început abia după liceu. I-a trebuit mult timp, dar m-a cucerit cu bunătatea lui. Familia lui este încă foarte respectată în sat, ceea ce a contat mult pentru mama și pentru familia noastră. Ne-am căsătorit tineri și am avut o relație frumoasă până în 2011, când un accident tragic mi l-a luat. De atunci, nu m-am mai recăsătorit, dar îmi doresc încă o familie.

Cum v-au influențat copiii de la școală viața profesională?

Copiii de la școală sunt ca propriii mei copii. Fiecare generație a fost specială și m-a învățat lecții prețioase. Este un privilegiu să-i pot ajuta să se dezvolte și să contribui la formarea lor.

Este mama mândră de realizările dumneavoastră?

Alina Dima: Mama e foarte mândră de mine si de noi toți, dar nu vrea să recunoască deschis. Zice că dacă mă laudă mi se urcă la cap, însa asta m-a făcut și mai ambițioasă și nu mă las până nu o aud declarând sus și tare, în public că e mândră de mine. Ea nu se manifestă emoțional sau afectiv foarte deschis pentru că așa au fost timpurile în care a crescut. Era considerată o slăbiciune pe atunci să îți arăți sentimentele. Mă simt norocoasa că încă îi aud vocea și o strig ‘’Mica’’, așa îi spunem de ani buni din cauza nepotului din curte. Fiecare dintre cei 7 copii rămași încercam să îi facem zilele ușoare și frumoase și să îi răsplătim sacrificiile și lipsurile mari făcute pentru e ne crește și educa. Mergem acasă cu programare pentru nu mai încăpem să dormim, iar cei 13 nepoți de la frații mei sunt bucuria ei cea mai mare. Gătește dumnezeiește pe gustul fiecăruia și nu știe ce să ne mai dea ca să ne întoarcem acasă cât mai des și cât mai repede.

Pe această cale îi mulțumesc mamei pentru tot ce am devenit astăzi și îmi cer iertare pentru tot ce nu am putut sau nu am știut să fac în anumite clipe. Mulțumesc!