Tiberiu Căpudean: „Cifrele cumplite au chip și nume acum în Spania: sunt prieteni, părinții lor, socrii sau frații lor”

Tiberiu Căpudean, fotograf, activist pentru drepturile omului, este stabilit în Madrid, iar de mai bine de o lună de zile nu a ieșit dintr-un apartament de 36 de metri pătrați.

Izolarea este un subiect delicat pentru spanioli și pentru cei ce le-au adoptat stilul de viață: social, cu zeci de prieteni în jur, pe stradă, la terase și în parcuri. Cu toate acestea însă, amenințarea noului coronavirus a fost un motiv mai mult decât convingător pentru ei să rămână izolați.

Când ai mai stat atâta timp închis între patru pereți?

Tiberiu Căpudean: Niciodată.

Cum e?

Tiberiu Căpudean: Ușor nu e, dar cred că am totuși un avantaj, în ciuda faptului că apartamentul nostru este foarte mic, are 36 de metri pătrați, practic, mai mic decât o garsonieră. Deci, dacă eu pot, poate oricine. Iar acel avantaj este o terasă de 40 de metri, ceea ce este rar aici. (râde)

Pe de altă parte mă gândesc că am rezistat în acest apartament în timpul renovărilor aproape zilnic, cu muncitori, cu bormașini, flexuri, moloz, smoală și așa mai departe, fiindcă apartamentul a fost renovat în totalitate, de la instalație electrică, la uși, geamuri și instalații sanitare, deci pot rezista și acum.

În plus, când nu locuiam aici, stăteam într-un apartament de 24 de metri pătrați, într-un cartier minunat din Madrid. În dormitor nu încăpea decât o saltea pneumatică care nu-ți mai lăsa niciun pic de loc pe lângă, deci săreai în pat direct din ușă.

Ca în orice cartier vechi central, apartamentele sunt foarte mici, adică în blocul nostru erau locuințe și mai mici de 20 de metri, unde oamenii trăiau de o viață. Aveam o vecină care nu avea decât o sufragerie care era și dormitor și bucătărie și o baie. Femeia avea 80 de ani și trăise acolo toată viața. Dar nu i s-a părut niciodată straniu că locuia într-un loc atât de mic, fiindcă spaniolii trăiesc afară, de fapt.

Și atunci cum e să trăiești izolat, ca spaniol, atâta timp?

Tiberiu Căpudean: Sunt mai multe avantaje. (râde) Primul e că putem lucra de acasă.

În plus, noi ne-am obișnuit, cum îți ziceam. Am asistat la renovarea apartamentului, 8 ore pe zi, cu muncitori și moloz în el, cu praf, zgomot și nervi, acum mi se pare că e ca la sanatoriu: totul este unde trebuie, am internet, am netflix, gătim. În primele 3 zile am făcut curățenie cât n-am făcut niciodată în casa asta: pe terasă, în debarale, am răscolit tot.

Am mai citit, ne-am mai uitat la 100 de filme. Aveam o listă cu filme de văzut într-o viață, le-am văzut pe toate. (râde)

Pentru prietenii tăi din Spania cum e să trăiască în izolare?

Tiberiu Căpudean: Greu, îți dai seama. Aici lumea ieșea, socializa. Cred că ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care am avut atât de multe cazuri de infectare.

Am auzit și tot felul de teorii că Spania are o populație îmbătrânită. Dar nu cred că e chiar așa. Conform institutului lor de statistică, vreo 17% din populație este peste 65 de ani, iar 25% din ei sunt peste 80 de ani, fiindcă Spania are cea mai mare speranță de viață din Europa în acest moment. Deci probabil că și asta a contat.

Dar nu este singurul factor. Mai ales că în sine ideea că boala îi afectează doar pe bătrâni și pe cei cu comorbidități este discutabilă.

E vorba și despre ce considerăm noi sănătos și ce este clinic sănătos. Poți să ai 45 de ani și să fumezi de 10 ani. Deja nu mai ești considerat clinic sănătos.

Cea mai bună prietenă a mea, din lumea asta, are astm, dar are astm de-o viață. Sunt niște lucruri care la prima vedere nu par amenințătoare, dar într-un anumit context pot deveni.

În plus, și când vorbești de Spania, și când zici de Italia, pomenești de niște țări pentru care familia contează enorm. La Madrid străzile sunt pline până la 4.00 dimineața, în timpul săptămânii. Prietenii mei spanioli iau masa în familie în fiecare duminică, împreună cu tot neamul: cu bunica, cu nepoții, cu verii și așa mai departe.

Dar cred că a ajutat foarte mult că, din păcate, s-a întâmplat în Italia ce am văzut cu toții, așa încât în momentul în care s-au impus restricțiile la noi, deja nu mai era nimeni pe stradă.

Acum am prieteni foarte buni, medici, o bună prietenă care este farmacistă, iar socrii ei sunt medici. Toți sunt pozitivi. Deja cifrele nu mai sunt doar niște numere, ci au devenit nume și chipuri. Am un prieten portorican care locuiește aici, este diabetic, a fost internat, a dezvoltat o formă severă a bolii și o săptămână a fost pe ventilator.  Ne-am făcut mari griji pentru el, dar acum este ok. Sunt foarte mulți oameni în jurul nostru care au pe cineva afectat de COVID-19.

Iar asta este cu atât mai important, când vorbim despre un sistem medical, al 4-lea din lume ca nivel de performanță.

Aici sunt foarte mulți medici pensionari care s-au întors la spital, fără să-i cheme nimeni, fără să primească bonusuri. Absolvenții de medicină, la fel fac voluntariat în spitale.

Am prieteni asistenți medicali aici, care au barbă dar și-au dat-o jos fără vreo ezitare, unii s-au ras și în cap ca să petreacă cât mai puțin timp la duș și au plecat la spital. Poate că pare un gest mărunt, dar mie îmi spune foarte mult despre nivelul lor de implicare.

La fel, era un articol despre acest spital de campanie amenajat în IFEMA (un fel de ROMEXPO dar mult mai mare) și despre cum se comunică cu pacienții, cum au fost pacienți care și-au serbat ziua de naștere în spital. Unul avea poftă de tortilla, iar o asistentă i-a pregătit pentru a doua zi. Sunt lucruri care vorbesc și despre calitatea oamenilor în aceste contexte dureroase.

În fiecare zi, în Madrid, la ora 8.00 seara se aplaudă eroismul cadrelor. Știi cum răsună? Se aud de la toate terasele și balcoanele.

Cum arată străzile orașului acum?

Tiberiu Căpudean: Arată bizar fiindcă în afară de farmacii, magazine alimentare și tutungeriile, totul este închis.

Cum crezi că se va schimba viața ta după ce se va termina starea de urgență și vei putea ieși? Cum va arăta acum viața strălucitoare pentru care te-ai mutat la Madrid?

Tiberiu Căpudean: Eu încă mă aștept să fie strălucitoare, deși îmi dau seama că viețile noastre se vor schimba profund.

Nimeni nu ar fi putut să dea un reset lumii. Nimeni nu ar fi virat miliarde de euro doar ca să facem bine planetei. Nu ar fi făcut nimeni așa ceva. Dar iată că virusul nu ne-a lăsat opțiuni.

Cred că lumea a descoperit bucuria lucrurilor simple. Văd la toate prietenele mele care ieșeau în oraș că acum sunt mari gospodine, postează mâncare pe instagram. Nu le judec, doar că viața a fost atât de nebună… Ai un job, stai peste program, ai și un copil, îl duci la școală, îl iei de la afterschool, îl duci la pian, copilul face și scrimă, și actorie, vorbește și chineză. Iar într-o nebunie ca asta nu mai ai timp să petreci cu ei. Dar iată că a venit izolarea și toate prietenele mele petrec timp de calitate și sunt gospodine în casele lor.

Toți prietenii mei care nu puteau trăi fără sală și-au dat seama că pot să ridice niște sticle de apă și să se sprijine pe o canapea. Sau să o ridice.

Am observat și eu că pot să-mi fac barba singur, asta după ce ajunsesem să arăt ca un naufragiat.

De gătit, oricum gătesc, facem prăjituri dintotdeauna. Brusc avem un lux pe care câți dintre noi și l-au permis, să fie cu iubitul, iubita, soțul, soția de dimineață și până seara în alte zile decât în weekend sau în vacanțe.

Cred că am descoperit bucuria de a fi împreună. Am citit și despre cifrele amețitoare de violență domestică din această perioadă, noi însă ne bucurăm unul de celălalt.

Când o să reveniți la normal?

Tiberiu Căpudean: Aici s-au vehiculat foarte multe date. Unii au spus sfârșit de martie, alții au zis sfârșit de aprilie, alții în iunie. Restricțiile sunt până pe 26 aprilie din câte știu, cu posibilitatea de prelungire, dar cred că nu se va mai prelungi, poate doar cu niște restricții. Dacă cifrele îmbolnăvirilor vor continua să scadă așa cum se întâmplă acum nu cred că se va mai prelungi.

Te-ai gândit vreo clipă să pleci în România sau în altă parte? Să evadezi?

Tiberiu Căpudean: Nu am vrut să fug nicăieri. Avem și o casă de vacanță pe care am cumpărat-o acum 13 ani, este mai mică decât apartamentul nostru, dar este o casă foarte drăguță, într-un sat lângă Alicante. Este locul unde noi ne petrecem verile alături de prieteni. Acolo am fi putut fi mai în siguranță, dar nu am vrut să riscăm și să le dăm ceva localnicilor. Sau să luăm noi ceva de acolo.

Nu m-am gândit să mă întorc nici în România pentru că nu am de ce. Important este să mă protejez, să îi protejez pe cei din jurul meu și nu văd cum aș fi făcut asta urcându-mă într-un avion, respirând același aer cu 100 de oameni și stând în aglomerație la aeroport.

De ce te temi?

Tiberiu Căpudean: Mă tem de ce va urma. Am prieteni pe care această criză i-a pus în așteptare. Un prieten din Olanda, care are un restaurant mare, de 300 de locuri, pe malul unei delte, un loc fabulos, a fost nevoit să îl închidă. Toți angajații sunt acasă, în șomaj tehnic, dar el trebuie să plătească chirie și datoriile la bănci. De ceva timp face livrări, dar a avut 25 de comenzi într-o săptămână. Nu este de ajuns.

În Spania sunt foarte multe afaceri mici, de familie: farmacii, magazine, frizerii. Și supraviețuiesc cu greu, mulți probabil vor pierde afacerile. Cred că după criză oamenii își vor cântări mult mai bine deciziile de cumpărare, iar toate aceste afaceri vor cădea.

Barurile, terasele din Madrid, pline până acum o lună și jumătate nu cred că vor mai fi la fel de pline foarte curând. Dacă virusul ne va mai ține multă vreme izolați, iar ei nu vor avea forța să se susțină în aceste luni, vor închide. Eu sper că nu, fiindcă guvernul a luat niște măsuri să ajute IMM-urile iar asta sperăm să funcționeze. Și sper să reziste, așa încât să ne putem întoarce la ritmul nostru normal.