Tiberiu Căpudean, globetrotter ce călătoreşte prin lume de un an: „Totul a început când am pierdut-o pe mama. Am fost şocat să văd cât de repede se poate termina tot”

Tiberiu Căpudean a plecat într-o călătorie care ţine de un an de zile. A făcut înconjurul Planetei  căutându-se pe sine sau căutând pur şi simplu liniştea interioară. Vă invităm să citiţi un jurnal de călătorie emoţionant.

Ai plecat în călătoria vieţii tale de… vreun an sau cam aşa ceva, nu? Când ţi-ai propus să te opreşti?

Exact cu un an în urmă am plecat. Iniţial mi-am propus o pauză de două-trei luni. Apoi m-am gândit să o prelungesc până după Crăciun şi am ajuns deja la un an. Am revenit acasă numai pentru nunţile prietenilor mei, pentru Bucharest Pride, reuniunea de 25 de ani de la terminarea liceului şi voi mai reveni pentru ziua mea. Nu ştiu când mă voi opri. Şi îmi place că nu mă sperie asta. Probabil în următoarele 6 luni, însă nu e nimic bătut în cuie. Din fericire, muncesc din primul an de facultate şi am reuşit să economisesc suficient, astfel încât să îmi permit pauza asta. Că nu, n-am câştigat nici la loterie, nici bănci m-am jefuit şi n-am primit nici vreo moştenire de la vreun unchi îndepărtat.

Mă amuză că în condiţiile în care nu am job de un an, abia mi-ajunge timpul. Chiar vorbeam cu prietenii mei şi le spuneam că nu ştiu când aveam timp să mai merg şi la birou înainte.

Ce te-a făcut să îţi iei lumea-n cap?

Totul a început când am pierdut-o pe mama. Am fost şocat să văd cât de repede se poate termina tot. Mama a dispărut în 4 luni de la diagnostic. E o perioadă despre care nu pot vorbi cu uşurinţă. Apoi, anul trecut am pierdut 4 prieteni într-un interval de 2 luni. Oameni de vârste apropiate mie, cu vieţi echilibrate, cu planuri… Oameni care au muncit mult, poate prea mult, gândindu-se că se vor odihni la pensie. Atunci m-am gândit că toate planurile mele pe termen lung şi foarte lung sunt o prostie. Că nu există nicio garanţie că voi apuca pensia sau săptămâna viitoare. În momentul în care am realizat că viaţa e imprevizibilă am hotărât să nu mai amân nimic şi am început să-mi transform visurile în planuri. Totul pe termen scurt.

Care au fost destinaţiile de când ai plecat şi până acum şi unde urmează să mergi?

Nu fac parte dintr-o familie unită. Toţi sunt simpatici, însă trec luni sau ani fără să ne vedem. Înainte mă întristam. Acum am acceptat că aşa funcţionează lucrurile în familia mea. Aşa că anul ăsta nu a fost musai despre destinaţii, ci despre prieteni şi apoi despre experienţe. Sigur că am vizitat locuri pe care îmi doream să le vizitez, însă am început prin a-mi vizita prietenii pe care nu-i mai văzusem de ani buni. Că n-aveam timp. Am reuşit să bifez şi extrem de multe căsuţe de pe lista cu lucruri de făcut. Totul a început cu Camino de Santiago pe care-l amânam deja de 5 ani. Apoi am respirat aerul pur din fiordurile Norvegiei, am vizitat Muzeul VASA din Stockholm – unul dintre cele mai impresionante muzee pe care le-am văzut vreodată, am cântat şi am dansat pe „Waterloo” la Muzeul ABBA, am urcat pe Vezuviu, am vizitat Pompeii, am înotat în cea mai transparentă apă în Blue Grotto din Capri, am mers în Bavaria de Oktoberfest şi am vizitat aproape toate muzeele din München în două săptămâni, m-am îngrozit în lagărul de la Dachau, am admirat Bienala de Fotografie de la Berlin, am fotografiat sutele de desene de pe Zidul Berlinului, am plâns în hohote în Muzeul Holocaustului, am petrecut Ziua Recunoştinţei în Boston, am cumpărat cadouri pentru prieteni la Târgul de Crăciun din New York, am văzut „The Book of Mormon” pe Broadway, am făcut plajă în Decembrie pe nisipul din Abu Dhabi, am mers în safari în Deşertul Arabiei, am urcat până la etajul 148 în Burj Khalifa, l-am ascultat pe Jaroussky la Bozar, am văzut cea mai spectaculoasă Madam Butterfly la Monais, am admirat „Fata cu cercel de perlă” în Haga, m-am plimbat cu water-taxi în Rotterdam, am plutit în Marea Moartă, m-am pierdut în Tel Aviv, am explorat Petra, am trăit câteva zile printre beduinii din Deşertul Wadi Rum din Iordania şi am văzut stelele mai aproape ca niciodată, am văzut răsăritul şi apusul peste dune, m-am plimbat pe Zidul Chinezesc la Mu Tian Yu, am mers pe Drumul Sacru al Dinastiei Ming, am intrat în Oraşul Interzis, am stat de vorbă cu călugării budhişti din Templul Lama din Beijing, am simţit energia din Piaţa Tienanmen, am admirat Armata de Terracotta din Xi’an, am reuşit să merg până la capăt pe unul dintre cele mai periculoase trasee montane din lume, din munţii Hua Shan – „PlankWalk in the Sky”, am lucrat cu urşii panda într-un program de voluntariat la Centrul de Conservare şi Cercetare al Urşilor Panda la Baza Dujiangyan din Chengdu, am petrecut 16 ore într-un bullet train mergând din Shanghai in Beijing cu peste 300 km/h, le-am ascultat cântând pe nevestele pescarilor din Su Zhou, am văzut Taj Mahalul la răsărit, am fost înconjurat de maimuţe în templele din Jaipur, am dansat în templul Hare Krishna, m-am plimbat cu ricşa prin Old Delhi, am înghiţit tot praful din Kathmandu într-o zi, am stat la poveşti cu oamenii sfinţi din Templul Pashupatinah, am urcat pe Himalaya până la Annapurna Base Camp, am trăit cea mai mare spaima în momentul în care am auzit şi văzut forţa unei avalanşe, am simţit ce înseamnă lipsa de oxigen când urci mai sus de 4.000 m, am fost uimit de frumuseţea  templelor de la Angkor Wat, Angkor Thom şi Bayon în Cambodia, m-am strecurat prin cele mai strâmte tuneluri Cu Chi din Vietnam, am mers cu barca prin Delta Mekong şi am redescoperit Thailanda după 20 de ani.

Am trăit intens. Şi, în tot acest an, m-am bucurat de timpul petrecut cu prietenii mei. Asta e pe foarte scurt. În Iulie urmează Marocul – Marrakesh, Casablanca, Fes, Rabat şi Tangier.

Auzi, dar ţie nu ţi-a fost frică să pleci aşa… prin lume?

Deloc. Călătoriile m-au relaxat dintotdeauna. Mi-a fost frică să apăs pe PAUSE, în condiţiile în care toată viaţa am apăsat pe PLAY şi FAST FORWARD. Mereu mi-a plăcut să merg în vacanţe cu prietenii, însă am descoperit că îmi place foarte mult să merg şi singur. Să experimentez, să merg în ritmul meu, să mă trezesc la 6 dimineaţa fără să mă simt vinovat că sunt gata de plecare, să nu-mi fac griji că poate merg prea repede sau să trebuiască să mănânc pentru că celorlalţi le e foame. Mi-a plăcut să vorbesc cu necunoscuţii, să mă pierd şi am descoperit că chiar mişto să te pierzi.

Care au fost drumurile care te-au încărcat? Şi ce ai descoperit parcurgându-le?

Absolut toate m-au marcat. Nu pot alege „cel mai frumos loc” sau „cea mai frumoasă experienţă”. Sunt mult prea diferite. M-am bucurat intens de toate. Însă drumul care m-a ajutat să mă liniştesc a fost Camino del Norte. Am parcurs deja peste 500 km pe jos din cei 800+ km, mergând de-a lungul plajelor pustii din Nordul Spaniei, prin munţi, păduri şi sate pierdute. Am avut timp suficient să mă gândesc, să mă răzgândesc, să analizez şi să trag concluzii. Nu a fost un pelerinaj. Sunt ateu. Şi majoritatea celor cu care m-am întâlnit acolo fac drumul ăsta din nenumărate alte motive decât cele religioase. De obicei când se termină ceva. Fie o relaţie, fie un job, fie pierd pe cineva şi simt nevoia să fie singuri… fie nu mai vor să fie singuri… fie vor să mănânce bine şi să bea vin bun, fie pur şi simplu vor să slăbească şi nu le place să meargă la sală. Însă, mai mult decât drumurile, au existat momente care m-au marcat. Un zâmbet, o privire, un strâns de mână pentru a ne confirma tacit că am simţit amândoi acelaşi lucru în acelaşi timp, un peisaj care îţi taie răsuflarea şi-oricât ai încerca să-l cuprinzi într-o fotografie, eşuezi… Unul dintre momentele care m-au marcat a fost în dimineaţa în care am coborât de la Annapurna Base Camp. Eram copleşit. Văzusem răsăritul pe Annapurna şi mă gândeam la mama. Că i-ar fi plăcut să vadă locurile alea… sau măcar pe mine acolo. Ne pregăteam de coborâre şi, brusc, nişte italience au început să cânte „Honey, Honey, Sugar, Sugar”– melodia preferată a mamei. Am început să plâng instant. Dar ca să revin la întrebarea ta, după o viaţă extrem de planificată, am descoperit că spontaneitatea mi se potriveşte mănuşă. N-aş fi crezut. Cine ţi-a fost alături în aceste calatorii?

În majoritatea am plecat singur, însă în câteva locuri m-au însoţit prietenii mei şi Andrew. Primele două etape din Camino de Santiago le-am parcurs alături de Andrew, Daniel şi Cristi, în Nepal m-a însoţit Laura, iar în Israel, Iordania, India, Thailanda, Cambodgia şi Vietnam am fost cu Andrew. Mi-am sincronizat plecările cu concediul lui, astfel încât acest an să nu creeze distanţe între noi, ci dimpotrivă. Însă, în foarte multe locuri am prieteni. Iar acolo unde nu am avut, mi-am făcut.

Povesteşte-mi despre Andrew, soţul tău. Am văzut că vine cu tine în unele călătorii… Cum e căsnicia voastră? Voi vă şi certaţi sau vă iubiţi toată ziua?

Este un om minunat. Şi nu sunt subiectiv, pentru că aşa îl descria şi mama şi aşa îl percep şi toţi prietenii mei. E britanic, cu un umor aparte, deştept, sensibil, cald… şi mă iubeşte. Îmi place că luptă pentru lucrurile în care crede, că ştie cine e şi nu face lucruri pentru a demonstra ceva celor din jur. Ăsta e şi motivul pentru care nu trăim în bula expaţilor din Bucureşti, ci suntem înconjuraţi de prieteni aleşi pe alte criterii decât naţionalitatea. Suntem împreună de mai bine de 11 ani, am încheiat un parteneriat civil acum 6 ani şi ceva şi avem norocul să nu trebuiască să „luptăm” pentru relaţia noastră. Totul a venit natural, fără eforturi sau compromisuri. Parteneriatul nu ne este recunoscut în România, deşi a fost oficiat la Bucureşti, în Reşedinţa Ambasadorului Britanic, în vremea când amândoi lucram în cadrul Ambasadei Britanice. Nu ne certăm. Când avem păreri diferite, discutăm şi găsim soluţii împreună. Ne consultăm de fiecare dată înainte de luarea unei decizii importante. Eu sunt mai impulsiv de fel. Răbdarea nu cred că va fi vreodată una din calităţile mele. Eu vreau acum, aşa, repede. El e calm, analitic şi încă mă amuză să-l văd cum citeşte tot timpul prospectele şi instrucţiunile de folosire… şi până termină de citit eu deja apăs pe toate butoanele şi îmi dau seama cum funcţionează. Mă enervez atunci când ştie el nişte „scurtături”, mai ales când suntem în întârziere… şi ignoră GPS-ul. Însă ştiu că e bine intenţionat şi îmi trece. Limba română are încă multe enigme pentru Andrew. Şi, deşi face eforturi de peste 11 ani, încă nu se simte confortabil să poarte o discuţie în română. Verbele îl chinuie cel mai tare, aşa că am decis să-l învăţ cele mai puţin folositoare verbe în romgleză: to pârjoleit, to jupuieit, to schingiuieit… iar el le foloseşte cu succes, spre deliciul prietenilor noştri. Pe lângă limba română, are probleme şi cu engleza, atunci când vorbeşte cu persoane cu un accent puternic. În India, Thailanda, Cambodgia şi Vietnam mă amuzam zilnic de încercările lui de comunicare cu localnicii. Repeta obsesiv „Pardon! Sorry?” şi se şoca atunci când vedea nu numai că îi înţeleg, însă le şi răspund şi mă înţeleg şi ei la rândul lor. Râdem mult împreună şi da, ne iubim tot timpul.

Ce ai învăţat despre tine şi despre lume în aceste calatorii?

Am constatat că încă mai am limite pe care le pot depăşi, că pot face faţă unor situaţii extreme şi că viaţa poate fi plină de surprize şi la 43 de ani. Încă nu le-am văzut pe toate.

Ai văzut şamani, înţelepţi, yoghini, budişti… oameni din aceia care stau mult, gândesc îndelung şi gata, dau o concluzie care îţi schimbă viaţa?

Am vorbit ori de câte ori am avut prilejul. Fie îi întrebam diverse, fie intrau ei în vorbă cu mine să-mi povestească despre aura mea. Am primit multe brăţări în temple, de la călugări şi şamani. Unele din seminţe de lotus, altele din lemn de santal, os de yak, pietre sau sfoară. Îmi plac şi le port pentru că îmi aduc aminte de locurile prin care am trecut şi de ce am văzut şi simţit. Nu au o însemnătate religioasă pentru mine. Religia nu mă atrage deloc. Niciuna. Însă îmi plac templele. Îmi place atmosfera lor, ascult poveştile şi muzica, observ ritualurile, admir arhitectura şi cam atât. Oamenii ăştia mi-au plăcut tare mult. Erau înfăşuraţi în cârpe portocalii, fără bling-bling-uri şi erau extrem de abordabili. Nu păreau deranjaţi de întrebările mele şi nici grăbiţi. Părea că au tot timpul din lume. Interesant a fost că mai toţi mi-au spus ceea ce deja înţelesesem înainte să pornesc în călătoriile mele. Că viaţa e azi. Acum şi aici. Eh, ei mai cred că există şi altele. Eu nu.

Ţi a fost vreodată viaţa în pericol?

Nu ştiu. E posibil, însă nu am simţit nicio clipă asta. Poate când am mers noaptea prin Saigon cu scuterul, printre milioane de alţi motociclişti. Sănătatea în schimb… cam da. Dar am avut noroc. N-am păţit nimic. În Himalaya mă uitam cu groază cum spălau femeile farfuriile din tablă din care mâncam. Cu apă rece care şiroia dintr-un furtun pe o piatră, fără detergent sau burete, direct cu mâna în crăpăturile căreia vedeam pământ bătătorit. Apa pe care o cumpăram cu 5 dolari litrul ne era dată din nişte găleţi murdare şi ruginite. Tot în Himalaya mi-a fost extrem de rău din cauza lipsei de oxigen. Mi s-a umflat capul cu totul, ochii… am avut nişte dureri de cap cumplite, ameţeli, greaţă… Indiferent câtă apă am băut sau ce pastile am luat, până n-am coborât sub 3.500 m nu mi-am revenit. Când am parcurs traseul montan din munţii Hua Shan poate a fost puţin mai periculos, însă niciodată nu îmi asum riscuri necalculate. Am fost asigurat în coardă, am ani de escaladă în spate. Dar sunt conştient că din afară poate părea că mi-am pus viaţa în pericol. Mai ales când pentru a face fotografii nu mă mai ţineam cu mâinile de nimic.

Ai avut revelaţii?

Revelaţiile le-am avut înainte de plecare: că viaţa e prea scurtă pentru ciorne şi ştersături, pentru încercări timide şi repetiţii interminabile şi că prietenii mei sunt cei mai cei. Anul ăsta a fost cel mai frumos din viaţa mea de până acum şi e foarte posibil să nu fie vreodată detronat. Însă nu mă întristez că n-o să mai am altul la fel, ci mă bucur că l-am trăit pe ăsta.

Ce recomanzi unor suflete obosite, unde să meargă, cum să se raporteze la viaţă şi la călătorii?

Să meargă unde şi-au dorit dintotdeauna să meargă şi n-au mers. Sau unde merg de mulţi ani şi se simt bine. Oriunde, dar să meargă. Să-şi facă timp pentru ei şi să nu le fie frică să spună STOP JOC. Măcar o perioadă. Nu cred că e egoism. Că m-am gândit şi la asta. Cred că e important să ne oprim atunci când simţim că nu mai putem. Ideal ar fi să ne oprim puţin mai devreme. Nu cred că există o reţetă universală, aşa cum nu există „one size fits all”. Suntem diferiţi, avem nevoi diferite, reacţionăm diferit la stres, nu obosim cu toţii în acelaşi timp… Eu am descoperit că nu-mi mai e teamă de necunoscut. Viaţa e imprevizibilă. Iar în anul ăsta am fost în multe situaţii neprevăzute. Am găsit soluţii la toate.

Unde ai locuit, ce hoteluri ai ales? Ce ai mâncat în ţările pe unde ai fost? (nu, nu… simt că ajungem la nişte viermi crocanţi… bleahhh!)

Uneori am stat la prieteni, alteori la hoteluri de lanţ sau boutique hoteluri la care am găsit tarife mai mult decât rezonabile. Toate rezervările mi le-am făcut singur, folosind aplicaţiile de pe telefon. Mai tot timpul de pe o zi pe alta. Pe Camino, însă, a fost cel mai interesant. Am dormit în hanuri, uneori împărţind camera cu alţi 30 de pelerini. Atunci când n-am mai găsit loc în hanuri, am dormit într-un pod de gară, într-o fostă puşcărie, în cortul unui tip pe care îl întâlnisem cu 5 minute înainte… sau afară, lângă gardul unei biserici. Asta cu dormitul afară, în sacul de dormit, nu e atât de romantic pe cât sună, dar a fost o experienţă. În Himalaya am dormit în refugii şi într-un fel de „aproape hanuri”. Condiţii extreme. Mai tot timpul fără curent electric, extrem de frig, duşuri afară, insecte cât cuprinde, şobolani în cameră… Însă asta e. M-am adaptat. N-am avut de ales.

Mmmm… Mâncarea!! Aici e mult de povestit. Sunt gurmand şi am norocul să am un stomac foarte puternic. Asta ajută mult. Pentru că nu merg în călătorii prin lume ca să mănânc şniţel cu cartofi prăjiţi. Ah! Şi să ştii că viermii nu sunt crocanţi. Sunt moi şi îţi explodează în gură când muşti din ei. Lăcustele şi greierii sunt crocanţi şi puţin picanţi. Gândacilor trebuie să le îndepărtezi aripile, aşa că sunt ceva mai greu de mâncat. Dacă vrei, te învăţ. Îţi arăt şi nişte filmuleţe. Mie mai greu mi-a fost să mănânc Dal Bhat pe Himalaya. Pentru mine nu există pedeapsă mai mare decât să mănânc (aproape zilnic) orez, supă de linte şi nişte legume. Frunze adică. Că aşa le zic eu. Eram leşinat de foame după 8 – 10 ore de urcat pe munte şi mă ridicam de la masă flămând şi nervos. Însă acolo nu se mănâncă deloc carne. Iar eu fără carne… nu vrei să ştii… În Nepal am mâncat Snickers prăjit. Genial. În India am mâncat orice-ţi poţi imagina. De pe stradă sau în restaurante unde nu era picior de turist. Cam asta era regula. Tigăi murdare, praf, muşte… N-am păţit nimic. Dar sunt conştient că nu e pentru toată lumea. Mâncarea e delicioasă şi nu seamănă deloc cu mâncarea indiană din restaurantele din Europa. În China era o aventură în fiecare zi. Majoritatea restaurantelor au meniurile doar în chineză, nu există fotografii din care să înţelegi ce vei mânca, iar ospătarii nu vorbesc nicio altă limbă. Dar am mâncat pui Sichuan în Provincia Sichuan… raţă Pekin în Beijing aka Pekin… am mâncat Hot Pot în Chengdu… ouă fierte în sos de soia, prăjiturele din mazăre, un fel de cârnaţi din porumb şi era gata-gata să mănânc un săpun. Am crezut că e o prăjitură. Oricum, spaima mea a fost să nu mănânc ouă sau salată din plastic sau creveţi injectaţi cu silicon. Sper că n-am mâncat. Nu sunt convins. Mâncarea thailandeză – pe care o mănânc „Thai spicy” – rămâne de departe preferata mea. În Vietnam am fost într-un street-food night tour cu scuterul prin Saigon. Chestii mai ciudate decât acolo n-am mâncat niciodată. Habar n-am ce erau, dar au fost extrem de gustoase. Tot în Saigon am băut cea mai bizară băutură. Ei spuneau că e ceai cu lapte, însă avea o culoare incertă şi un gust care nu semăna cu nimic cunoscut. Cred că jumătate era zahăr, iar în pahar pluteau o mulţime de chestii gelatinoase şi extrem de colorate. Unele aveau gust de untură de peşte, altele erau acre, altele sărate. Cele mai ciudate erau nişte jeleuri galbene în formă de peşte, care aveau brânză înăuntru.

Auzi, dar dacă ar fi să te duci în vacanţă, unde ai merge?

Într-un sat din sudul Spaniei, de lângă Alicante… unde merg de 12 veri să-mi încarc bateriile. Merg zilnic să zac la soare ca o şopârlă pe o plajă aproape pustie, într-o rezervaţie naturală care face parte din Patrimoniul UNESCO. Linişte… Mare transparentă… Linişte… Dune imense… Linişte… Pădure de pini şi palmieri…Chiar voi merge acolo la sfârşitul lui iulie, ca să mă refac după turul ăsta de forţă. Ce? Crezi că e uşor să sari dintr-un avion în altul timp de un an? 

Vorbeşte-mi despre oameni, despre Planetă, de cei care fac înconjurul planetei, cum aproape că ai făcut tu. Ei găsesc un alter ego la final de drum?

Poate că un an de călătorit prin lume pare mult. Eu nu m-am săturat. Am întâlnit oameni fantastici. Oameni care trăiesc poveşti de dragoste la 60 de ani mai intens decât adolescenţii, oameni care au pierdut tot, oameni care au câştigat tot, oameni care au învins boli incurabile, care au călătorit în toată lumea sau oameni care n-au ieşit din satul lor niciodată. Planeta e fabuloasă! Am văzut nisip şi pământ de toate culorile. Alb strălucitor, galben, roşu, negru… Am mers prin păduri de rododendroni înfloriţi, prin păduri de bambus, am mers prin deşerturi, prin peşteri, am vâslit prin păduri de mangrove, am înotat în cascade în jungla tropicală, în mări şi oceane… şi cu cât am văzut mai multe, cu atât îmi doresc să văd şi mai multe. N-am găsit un alter ego, dar m-am regăsit pe mine.

Ai muncit în tinereţe ca voluntar în lupta împotriva HIV/SIDA. Acum un an ai lucrat la Hospice Casa Speranţei. Ce înseamnă pentru tine a ajuta? Si cum ai ajutat, concret?

Alături de Asociaţia Română Anti-SIDA am descoperit ce înseamnă voluntariatul şi importanţa lui. În 1994. Şi de-atunci suntem împreună. Au trecut 23 de ani. Am făcut voluntariat susţinut pentru multe organizaţii. Am lucrat cu copii abandonaţi, cu copii şi tineri care trăiesc cu HIV, cu minore care au practicat sexul comercial, cu persoane fără adăpost, cu membrii minorităţilor sexuale, am plantat sute de copaci… Cred că nu înţeleg altceva decât ceilalţi când aud „a ajuta”. E destul de simplu. A sprijini… A susţine… Asta înţeleg. Concret, am petrecut foarte mult timp cu copiii instituţionalizaţi. Ani, nu săptămâni. I-am învăţat când n-au ştiut, i-am ascultat, i-am certat, ne-am distrat, i-am iubit… iar măsura succesului este dată de relaţia pe care o am acum, după 23 de ani, cu foarte mulţi dintre ei – acum cu copii la rândul lor. Am vizitat în mod constant copiii internaţi în Victor Babeş (Casa Doru & Casa Andreia) şi Colentina (Floarea Soarelui), am organizat concerte caritabile în cluburile bucureştene în timpul facultăţii, am obţinut finanţări, donaţii de bunuri, am organizat evenimente de fundraising, am ţinut ore de educaţie pentru sănătate în multe licee şi facultăţi din Bucureşti, am coordonat echipe de voluntari, am coordonat campanii de informare cu privire la infecţia HIV, am alergat la maratoane pentru a strânge fonduri pentru diverse proiecte, am susţinut concerte de Crăciun alături de foştii mei colegi din Corul SOUND pentru a strânge bani pentru bolnavii incurabili, mi-am donat ziua de naştere şi Crăciunul în beneficiul copiilor şi adulţilor care suferă de boli genetice progresive sau oncologice. Cam asta e ce-mi aduc acum aminte.

Care este meseria visurilor tale şi care a realităţii tale? Ce ai vrea să faci să îmbini pasiunea cu fericirea şi cu talentele tale?

Am avut joburi la care am fost foarte bun fără să fi avut pasiune… şi fericirea venea din performanţă… Şi joburi pe care le-am iubit în ciuda oboselii şi stresului. Nu am o meserie a visurilor, dar am avut întotdeauna un şef sau o şefă a visurilor. O persoană cu care să pot comunica fără să fim mereu de acord. O persoană care să mă lase să fiu creativ, să-mi acorde încredere. Şi am avut mai tot timpul noroc de şefii visurilor. Când m-am simţit ca Perry din „Un păun în ţara pinguinilor”, am plecat. Nu pot lucra în medii ostile, cu şefi limitaţi. Nu ştiu să lucrez cu ei şi nici nu vreau să învăţ să lucrez cu astfel de oameni. M-am implicat în toate joburile pe care le-am avut. Am încercat mereu să îmbunătăţesc, să dezvolt… şi niciodată nu m-am limitat la fişa postului. Cred că de-aia nici nu m-am plictisit vreodată la job. Am avut mereu norocul să am joburi dinamice şi să fac parte din echipe formate din oameni foarte diferiţi, de la care să pot învăţa. În momentul ăsta nu mă gândesc la viitorul job. Vreau să mă bucur de perioada asta de libertate totală. În câteva luni mă voi întoarce în Bangkok pentru a urma cursurile celei mai prestigioase şcoli de masaj tradiţional thailandez, în Templul Wat Po. Cine ştie? Poate asta e meseria visurilor mele…