Tot ce vrei să știi despre copiii Raisei Beicu

Raisa Beicu este om de comunicare și scrie pentru o renumită publicație de la noi. S-a născut în Bacău și a terminat școala primară într-un sat de lângă Roman.

Experiența de atunci, cu învățătorul care lucra câte zece minute cu fiecare elev din clasă, înghesuiți toți într-o singură sală, a legat-o indisolubil de soarta copiilor de la sat și i-a format ideea că, în contextul potrivit, cu modelele adecvate, un copil de la sat poate să viseze dincolo de ulițele colbuite.

Așa se face că Raisa a creat, împreună cu copiii de clasa a III-a din Școala Lespezi (jud. Bacău), cu învățătoarea Sorina Ghiurcă, dar și cu Asociația Lume Bună și coordonatoarea ei, Larisa Popescu, cea mai celebră revistă făcută de copiii din sat, care a publicat în exclusivitate un interviu cu Antonia.

Iată povestea lor!

Cum ai ales satul Lespezi și de ce?

Am ajuns la Lespezi, în Bacău, cu ajutorul unei asociații mici, conduse de o tipă senzațională. Asociația se cheamă „Lume bună” și este coordonată de Larisa Popescu.

Larisa mi-a scris la un moment dat, cu propunerea de a face un atelier de scriitură jurnalistică, împreună cu niște copii din mediul rural. Am confirmat, la acel moment, dar mi-am dat seama ulterior că nu pot ajunge la acea întâlnire fiindcă exact în aceeași zi trebuia să particip la o conferință.

Făcusem multă vreme voluntariat pentru copiii din medii defavorizate iar, din cauza unor probleme de sănătate, am fost nevoită să renunț, ceea ce m-a făcut, în timp, să mă simt goală pe dinăuntru, pentru că nu mai făceam nimic pentru ceilalți.

M-a urmărit vinovăția asta, pentru că era vorba de niște copii care urmau să vină din mediu rural în București, cu ajutorul acestei asociații. Nu am lăsat să treacă mult timp și m-am întâlnit cu Larisa să vedem ce putem face pentru copiii din sat.

Am vorbit mult despre proiectele acestei asociații, dar mi-a atras atenția în mod special unul, revista Creativ la sat. Era vorba despre o competiție prin care copiii, care primeau materialele de care aveau nevoie de la asociația „Lume Bună”, erau provocați să scrie despre viața lor la sat.

Mi s-a părut foarte interesantă ideea și am cerut mai multe detalii despre satele înscrise în proiect. Așa am aflat de satul Lespezi, din inima Moldovei, zonă în care de multă vreme plănuiam să fac ceva, mai cu seamă că eu vin de acolo.

Larisa a avut o ezitare la început, fiindcă i se părea foarte departe de București. Dar eu mă duc destul de des la Bacău pentru că acolo sunt părinții mei, acolo mai trăiește încă bunica, deci sunt încă destul de prezentă acolo.

Ce știai despre Lespezi și ce ai găsit când ai ajuns acolo?

Știam că este foarte aproape de Bacău și că aveam acolo un prieten de familie la care ajungeam verile, când eram mici, și cu care ne jucam. Atât.

Dar am descoperit niște lucruri extraordinare când am ajuns la școală.

Am pornit la drum fără să știu ce pot să fac exact pentru copii. Dar i-am propus Larisei să fiu editor al revistei celor mici și să îi învăț să scrie jurnalistic.

Știam din experiențele de voluntariat că acești copii de la sat au nevoie de interacțiunea cu cei de la oraș, de repere din alte medii, ca să înțeleagă că visele lor pot depăși ulița pe care trăiesc.  

Eu am trăit în mediul rural și m-am mutat la oraș în clasa a IV-a, cu un uriaș complex de inferioritate și o frică de neînțeles care mă făcea să nu dorm noaptea, la gândul că o să-și dea toată lumea seama că vin de la țară. Dar s-a dovedit că nu era întemeiată spaima și că am fost foarte bună la toate școlile unde am mers.

Am ajuns la Școala Generală Lespezi, unde am găsit o învățătoare extraordinară, Sorina Ghiurcă, învățătoare la clasa a III-a, despre care aș face un interviu separat. Este o învățătoare extraordinar de implicată în viața copiilor, cu o energie pe care eu nu am văzut-o.

Ea cântă la chitară și i-a învățat și pe cei mici, a găsit niște finanțări și a reușit să închege un grup de vreo 7 copii cu care cântă. Apoi fac teatru, dans, spectacole, așa încât pare ușor de înțeles deschiderea lor către ce le-am propus eu, adică o revistă.

Eu ajungeam vinerea la Lespezi, când puteam să iau o zi de concediu și primeam de la ei tot felul de texte. Așa am înțeles ceva ce cumva știam deja: acești copii au un potențial enorm, care, din păcate, dacă nu este validat și încurajat din exterior, se pierde foarte ușor. Din acest motiv pledez să aducem cât mai multe proiecte în mediul rural și, dacă este posibil, cât mai departe de Capitală ori de metropole. 

Îmi amintesc cum era la noi, în școala de la țară unde am învățat, în condiții precare: stăteam patru clase în același spațiu, cu același învățător, cu sobă cu lemne, fără apă ori manuale.

Mi se pare că am avut un noroc uriaș și un context bun în care am putut ajunge la oraș și am putut evolua ca om. Același potențial, sunt convinsă, există și la acești copii, dar probabil că le lipsește norocul. Așa că mi se pare nimerit ca noi, care am depășit niște limite, să le creăm contextul și să le arătăm ce pot face.

Când am ajuns prima oară în Lespezi i-am întrebat care dintre ei vrea să fie jurnalist. Și nu a ridicat niciunul mâna. Pentru ei nu era o opțiune. Ei trăiesc într-un alt univers. Chiar acum mi-a scris unul dintre copii și îmi spunea că așteaptă cu nerăbdare să meargă la școală, fiindcă acum muncește foarte mult pe câmp. Îți imaginezi cât de important este pentru acești copii să le arătăm ce opțiuni de viață au! Acum toți vor să fie jurnaliști.

Dar care erau opțiunile lor?

Câteva fete, prin prisma activităților pe care doamna învățătoare le face cu ei, își doreau să fie actrițe sau dansatoare.

Ce te-a emoționat cel mai mult din ce ai găsit acolo?

I-am întrebat câți dintre ei au cel puțin un părinte plecat și au ridicat mâinile absolut toți. Câțiva dintre ei au scris despre momentul în care părinții s-au întors acasă și a fost copleșitor pentru mine să citesc aceste amintiri, pentru că îmi dădeam seama care sunt problemele reale, iar acest lucru te rupe în două de durere.

I-am provocat să se documenteze, să știe cum să ia un interviu, iar ei au început să sape în familiile lor, să ia interviuri bunicilor, lucru la care nu se gândiseră până atunci. Iar unul dintre băieți, Tibi, ne-a făcut o surpriză extraordinară. Și îți spun imediat despre ce este vorba.

Eu, obsedată fiind de tot ce înseamnă familie și relații de rudenie, i-am tot întrebat despre familiile lor, bunici, părinți și așa mai departe. O fetiță avea o ladă de zestre a bunicii, în care a scotocit și din care a scos tot felul de lucruri și povești, iar Tibi ne-a povestit despre bunica lui, care avea război de țesut acasă.

Eu chiar nu mai văzusem un război de țesut în altă parte decât la muzeu, iar ei nu mai spuseseră niciodată acele povești. Ei bine, ultima oară când ne-am văzut, în iunie, înainte de a termina școala, Tibi ne-a invitat la bunica lui acasă, să vedem războiul. Așa că am purces la o adevărată excursie prin sat, până la bunica lui, unde am văzut războiul, am făcut poze, am râs și am spus povești. 

Care este schimbarea pe care crezi tu că ai creat-o în acea comunitate?

Când am început să scriem pentru revistă mi-a venit ideea, pe care o mai testasem în trecut, de a încerca un interviu complex cu o vedetă. Când copiii s-au simțit pregătiți, am îndrăznit să ne gândim că Antonia ne-ar răspunde unor întrebări.

Prima reacție a copiilor a fost că Antonia nu va avea timp, că nu le va răspunde, că este foarte ocupată, iar ei sunt foarte mici. Neîncredere în formă pură. Eu le-am promis însă că voi face tot posibilul ca întrebările lor să ajungă la Antonia, iar ea să își facă timp să le răspundă.

Copiii au lucrat enorm, au scris întrebările pe foi, le-am făcut poze, iar fotografiile au ajuns la Antonia. Bineînțeles că Antonia a fost foarte drăguță și le-a răspuns imediat. I-am mulțumit și încă o fac, pe toate căile că a fost atât de receptivă la idee, mai ales că are și ea o familie, o carieră și un program foarte complicat.
Mai mult decât atât, nu doar că le-a răspuns întrebărilor, ci le-a făcut și desene, a fost o adevărată isterie între copii când au primit răspunsurile. (râde)

Cred că asta au învățat copiii din Lespezi: că pot pune întrebări oricui și pot primi răspunsuri de la oricine. Că au acces deplin, iar acesta este un lucru pe care trebuie să îl știi în viață. Și asta vreau și eu, nu să îi conving să fie jurnaliști, ci să știe că pot obține ce vor, doar să creadă și să aibă curaj.

Unde putem vedea revista?

Revista există fizic și a rămas în sat. Totul a fost făcut manual, o fetiță foarte talentată la desen, Serena, a desenat coperta și a făcut ilustrații. Totul a fost făcut de mână, iar asta m-a emoționat foarte tare. În școală există un singur calculator, la care mai tehnoredactau câte ceva când aveau nevoie, dar revista, cu tot cu urme de corecturi, există scrisă de mână, în școală.

Povestește-mi de Vizurești și de unde a venit preocuparea ta de a ajunge în mediile rurale defavorizate, câtă vreme noi te știm ca un om de comunicare, care trăiește într-o lume mai degrabă glamour, decât rurală?

Adevărul este că eu vin din mediul rural, un sat între Roman și Bacău, Onișcani, și am învățat, cum îți povesteam, până în clasa a IV-a cu un singur pedagog, domnul învățător Brumă, care lucra câte 10 minute cu fiecare clasă în parte.

Sunt conștientă, și eu, și sora mea, că am avut foarte mare noroc, un context bun, doi părinți care să ne susțină și am putut pleca de acolo și să facem mai mult cu viețile noastre.

Mărturisesc însă că a fost un moment când am uitat de unde am plecat: eram la facultate în București, fusesem bursieră în Barcelona, aveam acces la foarte multe lucruri și mă aflam pe rampă a vieții foarte bună. Iar la un moment dat cred că deja pierdusem contactul cu lumea adevărată.

Atunci s-a întâmplat ceva: am primit invitația la un „Tur al Sudului”, organizat de Fundația PACT, adică de Ioana Traistă, iar acea vizită a fost momentul care m-a trezit.

Am călătorit trei zile prin satele din sudul țării, a căror sărăcie m-a izbit. Știam că există, trăisem și eu într-un astfel de loc, dar viața mea nouă estompase toate aceste amintiri. Am ajuns acasă și am devenit conștientă de faptul că nu realizam nimic, iar asta m-a făcut să fiu foarte dezamăgită de mine.

Sigur că le sunt recunoscătoare părinților mei care m-au educat cu niște principii sănătoase care mi-au deschis ochii și am priceput că viața reală este aceea pe care o văzusem în acele sate, iar datoria mea morală era să încerc să fac ceva pentru copiii pe care îi văzusem acolo.

Ce ai văzut?

Am plâns trei zile după ce m-am întors din acel tur. Am găsit copii atât de săraci încât mergeau la școală cu pungi în picioare în loc de ghetuțe, am văzut foarte multă violență, am asistat și la o bătaie. Am văzut case dărăpănate, unde se înghesuiau 10 oameni într-o cameră insalubră, întinși pe jos, în mizerie și totuși copiii păreau fericiți. Nu aveau școli și, mulți dintre ei, călătoreau o oră și jumătate în fiecare zi, să ajungă la cursuri.

Atunci i-am scris Ioanei și am rugat-o să mă implice într-un proiect. Așa am ajuns la Vizurești, un sat din Dâmbovița, unde activa Fundația și unde creaseră un centru comunitar, cu program afterschool, unde copiii primeau și o masă caldă la prânz. Acolo am dat din nou peste o învățătoare extraordinară, Gina.

M-am dus cu cărți de la editura Curtea Veche, cărți de colorat, pixuri, creioane. Atunci s-a întâmplat ceva ce m-a șocat: m-am apropiat de un copil, să iau un creion din fața lui, iar copilul s-a ferit ca și când aș fi vrut să îl lovesc. Și, din păcate, ăsta este adevărul gol-goluț: sărăcia aduce cu ea foarte multă violență.

Am început să fac un atelier de lectură cu ei, ceea ce părea apă de ploaie pentru niște copii cu atâtea nevoi. Cu toate astea însă, eu am convingerea că doar prin cărți putem evolua. Educația este o cale să ieși din sărăcie.

Ai mei mi-au spus mereu că nu sunt bogați, iar singura noastră cale de a evolua este educația. Eu și sora mea cu aceste convingeri am crescut. Sigur că acum pare un clișeu propagat de părinți, dar eu sunt convinsă că este adevărat.

La început erau foarte încântați că vine o fată din București, cu fustă roz și citește cu ei. După vreo două-trei ateliere mi-am dat seama că entuziasmul primelor întâlniri se pierde repede, iar ei nu continuau să citească acasă. Din diverse motive: părinții, violența, sărăcia, munca și așa mai departe.

Așa că am inventat o metodă să îi fac să citească. Am venit cu niște plicuri timbrate, cu adresa mea pe ele și am creat o competiție: cine termină cartea primul să îmi trimită recenzia prin poștă, la mine, la București. A fost incendiar, pentru că au prins gustul competiției. Amuzant era că îmi scriau pe facebook că mai au un pic și termină cartea și îmi trimit scrisoarea, de parcă nu ar fi putut să scrie direct acolo recenzia. (râde)

Era prima oară când lucram cu copiii, nu aveam niciun curs de pedagogie, nu sunt mamă deci, aș zice, că sunt complet lipsită de vreo „educație„ specifică, așa că m-am bazat pe intuiție.

Iar intuiția mi-a spus să iau și alți prieteni cu mine. Unul dintre ei a fost fotograful Cătălin Georgescu, un prieten foarte apropiat. El le-a vorbit despre foto-jurnalism, le-a făcut poze copiilor și le-a imprimat pe loc. A fost un extaz, îți dai seama.

Apoi am fost cu un prieten care cânta la chitară, iar copiii îl știau de la televizor, ceea ce a creat iarăși o bucurie de neimaginat acolo.

În iarna acelui an am organizat și „Scrisorile către Moș Crăciun”. Țin minte o scrisoare a unui copilaș care își dorea o geacă pentru sora lui care nu ieșea din casă din acest motiv. Dar nu cerea nimic pentru el.

M-am bucurat că mare parte din colegii mei de la Renault m-au întrebat despre copiii cu care lucrez și dacă pot să cumpere ei cadourile de Crăciun. Am făcut serbare atunci, iar copiii au primit exact ce și-au dorit de la Moș Crăciun și au fost foarte fericiți.

Am fost în comunitatea de la Vizurești timp de doi ani de zile și s-au întâmplat foarte multe lucruri acolo. Apoi l-am întâlnit pe Tiberiu Hodoroabă, un tânăr profesor din comunitatea despre care mulți știu, „Teach for Romania”, care a muncit în IT și care și-a descoperit această vocație și a creat o școală de vară la sat, care se chema „Mate cu de toate”. Atunci m-a invitat să fac și un atelier de lectură cu copiii timp de o săptămână. Îți dai seama ce impact a avut această școală de vară asupra copiilor.

Atunci mi-a venit ideea să implicăm și vedete, oameni pe care cei mici îi consideră intangibili. În proiect s-a implicat și Felicia Simion, unul dintre cei mai buni fotografi ai noștri, iar fotografiile copiilor, cu întrebările lor, au ajuns la vedetele alese de ei, Amalia Enache și Inna. Și Amalia, și Inna le-au răspuns foarte repede, iar Inna chiar le-a trimis și un filmuleț de încurajare. 

Proiectul „Mate cu de toate” a continuat dar, din păcate, eu nu am mai putut participa din motive personale. Îmi lipsesc însă momentele acelea și caut să mă implic în alte proiecte care au în centru copiii, eventual din mediul rural.

Să zicem că o fac și din egoism fiindcă simt la un moment dat că sunt seacă, un om care se bucură doar de lucrurile bune și nu vede realitatea. Iar acum, de când am o viață un pic mai complicată, mi se pare că toți avem nevoie de ajutor și trebuie să dăm la rândul nostru ajutor.