Transformers nu moare. Transformers se transformă

Criticul de film Iulia Blaga a văzut Transformers 5 şi nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume. A fost sau n-a fost această serie o decepţie totală? Citiţi cronica scrisă pentru FilmSi.ro!

„Cel mai bun lucru pe care îl poţi face cu Transformers: The Last Knight e să-l dai la spate cât mai repede posibil” (Collider.com), „Transformers 5 e cel mai toxic film al anului” (Rolling Stone) etc, etc. Noul film al lui Michael Bay iese pe ecrane însoţit de un alai de înjurături. Niciodată nu s-a scris mai rău despre un film din această serie. Fraţilor întru ale scrisului, până acum ce aţi făcut? Industria filmului a ajuns atât de monstruoasă şi pentru că voi aţi tratat cu seriozitate toate tâmpeniile făcute pentru cât mai mulţi bani, mai ales aceste francize care sunt cel mai rău lucru care i s-a întâmplat celei de-a şaptea arte ever. Acum vi s-a luat de la Transformers 5, după ce precedentele părţi le-aţi comentat cu profesionalism şi pe un mare număr de semne, la fel cum aţi fi scris despre un film de Bergman. Dacă toţi criticii ar începe să scrie pe bune, poate că Decepticonii din Cetatea Filmului vor începe să dea înapoi. Dar astea sunt iluzii. Entertainment-ul înseamnă money, nu artă – punct.

Eu nu cred că Transformers 5 e cel mai prost film al seriei, ci că cei care până acum au scris călduţ au ajuns la suprasaturaţie. Toate celelalte părţi, cu excepţia primei din serie, s-au amestecat în capul meu într-un fel bilă de metal întunecat. Nu ţin minte decât că erau metalice, urâte şi că nu prea vedeai oameni în ele.  Primul film din serie l-am văzut însă într-un super-cadru, la Festivalul de la Taormina. Era în 2007, pe atunci festivalul începuse să invite şi producţii americane ale marilor studiouri, şi Michael Bay împreună cu necunoscutul pe atunci Shia LaBoeuf au avut ocazia să lanseze ceea ce urma să devină franciza cea mai urâtă de critici chiar în faţa lor. Amintirea e încă vie. Premiera mondială a avut loc în vestitul amfiteatru grec şi a fost precedată de un spectacol laser care făcea ca ruinele să arate psihedelic. Eram cu regretatul coleg şi prieten Alex Leo Şerban, amândoi cu gurile căscate (sau nu chiar căscate, să nu ne intre laserul pe gât!). După acest antreu, Transformers a alunecat foarte uşor. Nu ştiam la ce să ne aşteptăm, dar Bumblebee şi Sam făceau un cuplu pe cinste, Bee se pitea ca un elefănţel sub tindă, era şi acţiune, era şi mult umor şi o poveste de dragoste – mă rog, entertainment absolut ok. Şi erau puţini roboţi. Dar anii au trecut şi continuările care au venit au fost din ce în ce mai îngrozitoare. Au apărut din ce în ce mai mulţi transformerşi, au dispărut oamenii, lumina, umorul, orice urmă de umanitate şi de speranţă. M-am simţit tot mai abrutizată şi mai mecanizată cu fiecare nou film.

Acum, în ceea ce se anunţă nu ultimul film al francizei, ci ultimul în care mai apare Mark Wahlberg, lucrurile s-au mai limpezit. Deşi combină lupta dintre decepticoni şi autoboţi cu legenda Cavalerilor Mesei Rotunde şi Codul Da Vinci, povestea e mult mai aerisită pentru că nu mai vezi atâta fierăraie şi nu te mai zgârie pe timpan lupta roboţilor. Probabil că Michael Bay a înţeles în sfârşit că, dacă vrea să continue franciza, trebuie să mai varieze. Aşa că introduce nişte anomalii istorice copilăreşti prin care transformerşii au însoţit umanitatea încă de la începuturile acesteia (nu întâmplător, una din scenele cheie are loc la Stonehenge), trecând prin toate marile evenimente ale istoriei, listate într-un montaj foto care culminează cu o secvenţă din cel de-al doilea război mondial. Secvenţa a fost filmată la Blenheim Palace din Oxfordshire, care i-a aparţinut lui Winston Churchill, dar palatul a devenit în film sediul lui Adolf Hitler, ceea ce a stârnit o mică furtună în Anglia. Ce mai contează? Câinii latră, caravana lui Bay trece. Scopul întregii digresiuni e de a face credibilă perspectiva disoluţiei finale a Terrei sub influenţa perfidei Quintessa, lucru care poate fi stopat numai prin sabia lui Merlin.

Deci deocamdată reţineţi această idee: Transformers: Ultimul cavaler e digerabil pentru că proporţia roboţi-oameni s-a mai echilibrat. Apoi pentru că în ciuda kitsch-ului inevitabil à la Codul Da Vinci, ideea de a-l aduce pe Sir Anthony Hopkins pe post de istoric şi astronom de viţă nobilă care capacitează povestea şi o pune pe făgaşul ei, pardon de expresie, istoric şi transcendental mi se pare salvatoare. Mă aşteptam să văd un Sir cabotin, supralicitând de jena că joacă pentru bani, dar Hopkins pare sincer amuzat de rol şi scenele cu el sunt cele mai haioase din tot filmul. El este şi liantul dintre Cade Yeager (personajul lui Wahlberg, dacă aţi uitat) şi sexy profesoara de la Oxford Viviane Wembley (Laura Haddock, o combinaţie de Megan Fox şi Angelina Jolie), binom care la început se spurcă pentru ca apoi să funcţioneze pentru ce altceva decât salvarea lumii, sabia lui Merlin neascultând decât de profesoara care predă istoria în stiletto. Recunosc că am închis ochii la felul cum e adusă povestea din condei, recunoscătoare că mai văd şi castele britanice cu valeţi roboţi copiindu-l în mod asumat pe C3P0, şi maşini englezeşti, şi aristocraţi intrând pe uşa din dos de la 10 Downing Street şi strigând la premier (mai ales zilele astea!), şi chiar şi un submarin de la Muzeul Marinei care se dovedeşte a fi transformer ducându-i pe cei doi eroi spre miezul poveştii. Ş.a.m.d. Două ore şi jumătate nu trec aşa greu. Iar în secvenţele de climax, senzaţia mea a fost că realizatorii s-au inspirat puţin din Arrival (SF-ul de anul trecut al lui Dennis Villeneuve) şi că au simplificat mult visual-urile. Secvenţele finale de luptă nu mai par atât de îmbâcsite şi de haotice. Pe dinafară Cybertron, care are nevoie pentru a supravieţui de a sorbi întreaga viaţă de pe Pământ, arată ca o grămadă informă de vreascuri. Am remarcat, fireşte, schimbările bruşte de vestimentaţie ale lui Cade şi Viviane – şi faptul că el apare cu căciuliţă când începe nebunia, iar ea e decoltată indiferent ce poartă şi în ce context. Criticii americani l-au beştelit suplimentar pe Bay pentru că face din femeie un obiect, n-a contat pentru ei că aşa obiect cum e, sexy profesoara salvează Pământul.  

Deci Transformers 5 nu e atât de îngrozitor pe cât se spune. Cea mai importantă publicaţie americană de cinema, Variety, a făcut parte separată de corul înjurătorilor printr-o cronică în care parcă se şi temea să spună că i-a cam plăcut filmul (sau că nu i-a plăcut) şi care se termina cu cuvintele „there are moments when this series is capable of making you think that you like it”. Sau poate se aştepta, ca şi mine, la ce era mai rău? Da, filmul e haotic aşa cum sunt de obicei filmele lui Michael Bay, cu personaje care intră în scenă, ies şi mai reintră după o oră, trama e subţire, dar faţă de ce am văzut până acum mi s-a părut cel mai apropiat de primul capitol al francizei.

Citiţi mai multe cronici semnate de Iulia Blaga pe FilmSi.ro.