Tu ce ai face dacă tatăl te-ar părăsi și s-ar călugări? Andrei Dăscălescu, regizor de documentar, l-a căutat pe tatăl său și a filmat 

Andrei Dăscălescu este regizor și autorul documentarelor Constantin și Elena (care apar și în acest film) și Planeta Petrila. În urmă  cu o săptămână a fost lansat, pe HBO Go, Holy Father, povestea lui Andrei și a tatălui său, care a părăsit familia, când băiatul avea câțiva ani, și a devenit călugăr la Muntele Athos. Andrei, autorul filmului, aflând că va deveni la rându-i tată, îl caută pe-al său și încearcă să tranșeze o întrebare care mult timp a rămas fără vreun răspuns: de ce?

Ce reușește să obțină ne privește pe toți.

De ce ți s-a părut aceasta o poveste pe care ai putea-o spune tu?

Andrei Dăscălescu: Tot timpul mi s-a părut foarte interesant și cumva de neînțeles că tata a ajuns să fie călugăr, chiar preot-călugăr, încă de când era în țară, fiindcă trebuie spus că tata a fost și aici, în câteva mănăstiri, înainte de a ajunge în Athos.

Am privit asta și cu scepticism și poate chiar cu un pic de reproș. Eu m-am simțit abandonat, în vreme ce el a preferat calea bisericii, în condițiile în care avea totuși doi copii în lume.

Cochetam cu ideea de a-i face o vizită, a afla mai multe despre el și despre viața călugărilor acolo, să fac poate un foto-reportaj, dacă nu un film.

Doar că am filmat, întâmplător, testul de sarcină al iubitei mele, care s-a dovedit a fi pozitiv, iar șocul imediat următor s-ar rezuma în cuvinte așa: „Căc*t, trebuie să ne pregătim să devenim părinți!”, în condițiile în care niciunul dintre noi nu are părinți în preajmă. Atunci a apărut și acest gând: „ar fi un pretext bun să ajung la tata și să fac un film despre el, cu această abordare, în care eu voi deveni tată”.

Și ce-ai obținut? Tu, regizor și tu, Andrei?

Andrei Dăscălescu: Nu e un răspuns ușor. Dacă aceasta ar fi fost ideea pentru primul meu film, ar fi fost un eșec total.

Emoțional, eu am trecut prin niște momente foarte grele, făcând acest film, iar faptul că sunt un regizor profesionist, că aveam camera în față, m-a ajutat fiindcă nu am tratat lucrurile doar încărcat de gândurile și emoțiile mele, Andrei.

Am găsit răbdarea necesară, care vine, fără îndoială, din experiența mea de regizor, în sensul că l-am luat încet pe tata, l-am provocat destul de mult, dar nu într-atât încât să se enerveze și să mă trimită acasă, l-am luat ușor.

Citește și: Radu Ciorniciuc, regizor: „Acasă” este documentarul în care am intrat fără să știu despre nevoia mea de familie și din care am ieșit împreună cu mama fetiței mele, Aster – LIFE.ro

L-am luat ușor, cu tactul unui regizor de film documentar. Dacă aș fi fost doar un fiu rătăcit, venit să-și caute tatăl, cred că ar fi plecat a doua zi de-acolo, cu inima frântă și fără dorința de a reveni vreodată.

Andrei Dăscălescu: „Camera a fost un scut.”

Holy Father nu este o experiență voyeuristă și nu cred că am intrat foarte tare în intimitatea cuiva, ci doar atât cât a fost nevoie pentru a crea un film în care majoritatea spectatorilor să se regăsească. Mulți au probleme cu părinții, și-au întemeiat o familie și și-au pus exact aceste probleme pe care ni le-am pus și noi, eu și Paula.

Punând sufletele și poveștile familiilor noastre pe tavă, am creat oportunitatea și altora de a se regăsi în film. Cred că este povestea tuturor, nu doar a noastră, iar noi ne-am găsit dispuși să o spunem deschis.

Se simte o stânjeneală în interacțiunea ta și a tatălui tău. Voi nu ați mai discutat niciodată, doar cu camera în față?

Andrei Dăscălescu: Nu, nu am mai discutat.

Noi ne-am mai văzut o dată la un an sau doi, când era în țară. Iar asta însemna că treceam pe lângă mănăstire și intram și la el sau făceam o vizită scurtă, luam prânzul cu el, dar fără a avea vreodată o discuție foarte personală.

Tu ce-ți doreai de la el? Cu ce așteptări?

Andrei Dăscălescu: Eu am plecat, cum se vede și în film, ca într-o misiune, în care trebuia să dezleg un mister. Eram într-un soi de epopee, m-am și filmat pe drum.

Am plecat ca la luptă, cumva. Și chiar un pic pus pe ceartă.

Și cum te-ai întors? Triumfător?

Andrei Dăscălescu: Dimpotrivă. Din prima vizită m-am întors învins, pentru că nu am reușit să-l fac să se deschidă, reacția la vestea că va deveni bunic nu a părut să-l marcheze foarte tare. Deci m-am întors destul de dărâmat.

Mi-era clar însă că voi reveni la el, iar filmul, știam, are potențial să funcționeze. El a fost natural cu camera, a acceptat să fie filmat, deci tot ce puteam era să sper că într-o a doua vizită lucrurile vor evolua altfel. Ceea ce s-a și întâmplat.

Ce ai obținut de la el?

Andrei Dăscălescu: Am obținut această deschidere. Dacă te uiți la a doua noastră discuție, a doua noastră secvență despre trecut, acolo el începe să dea detalii despre trecut, moment în care eu îl opresc.

Fix în acea clipă am realizat că nu venisem acolo pentru detaliile picante din trecutul lui, ci voiam să văd disponibilitatea lui de a se deschide față de mine. În momentul în care am obținut asta mi s-a părut că am câștigat lupta și că nu e nevoie să o duc mai departe.

A fost un instinct, nu știam că o să se deschidă, nu știam cum va merge acea conversație, dar nu e ceva ce am tăiat la montaj, dimpotrivă, chiar am inclus asta, fiindcă așa am simțit atunci.

Este o fază interesantă în film, când vezi contextul, îl vezi pe tată călugăr, știi că este și preot și auzi întrebarea ta: „nu e un păcat să-ți abandonezi copiii?” De ce ai simțit să-i pui această întrebare?

Andrei Dăscălescu: Asta are legătură cu ce spuneam la început, că am privit alegerea lui chiar cu reproș, pentru că atunci când devii călugăr te lepezi de toate cele lumești. Când în „cele lumești” intră și doi copii mi se pare cam greu să zici că te-ai lepădat.

Acesta a fost reproșul pe care eu l-am trăit toată viața mea. E foarte frumos să ai un tată preot și călugăr, despre care știi că se roagă pentru tine, știi că este apreciat de oamenii care-l vizitează. Dincolo de asta însă rămâne acest fapt: am crescut fără tată. Asta cum se explică?

Andrei Dăscălescu: „Este o întrebare pe care mi-am pus-o de când am început să-mi pun întrebări. Am crescut cu această nelămurire.”

La ce vârstă a ta a plecat el?

Andrei Dăscălescu: Din ce-mi aduc aminte, el a dispărut din viețile noastre când eu aveam vreo șase ani, a muncit prin diverse țări, iar peste o vreme, un știu exact când, s-a călugărit. Oricum, el a fost mai tot timpul plecat.

Amintirea cu Moș Crăciun pe care o povestesc în film și o călătorie la mare, când eram încă foarte mic, sunt singurele lucruri pe care le am în minte, din copilărie, alături de el.

Acea povestioară cu Moș Crăciun îi aduce cel mai sănătos și autentic râs tatălui tău, în film.

Andrei Dăscălescu: Da, dar asta nu l-a făcut să se deschidă către mine. Ceea ce s-a simțit în a doua vizită, când i-am adus cadouri, adică luneta, poza cu noi. La a doua vizită și eu m-am dus mai pregătit și cred că a contribuit și asta.

Pe de altă parte, cred că în el s-a întâmplat o schimbare între cele două vizite ale mele. E drept că prima dată l-am luat un pic cam pe nepregătite.

Eu am vrut să-l surprind cu vestea că va deveni bunic, credeam că va fi mândru de mine că mă potolesc și mă așez la casa mea și speram să aflu niște lucruri despre trecut. Poate că reticența lui, mai ales dacă iei în calcul viața de călugăr, este cumva justificată.

Până la cea de-a doua vizită un știu exact ce s-a schimbat. Poate că s-a sfătuit cu duhovnicul lui, poate s-a gândit mai bine, poate a vorbit cu vreunul dintre ucenicii lui, dar mi-a fost clar de când am ajuns că este alta relația.

Sunt multe tipuri  de reacție la vestea că veți fi părinți din partea rudelor voastre. Dar ce voiam să te întreb: faptul că tu te-ai simțit abandonat, te face mai asumat în relația cu copilul tău?

Andrei Dăscălescu: Amândoi, și eu, și Paula, tocmai pentru că vrem să schimbăm istoria, suntem un pic mai „puși pe treabă” în acest aspect decât au fost, poate, părinții noștri. Încercăm să rupem cercurile vicioase din familiile noastre. Existând această istorie, poate că ne ajută pe noi să fim mai asumați.

Andrei Dăscălescu: „Nu poți să spui că nu contează istoricul tău și că ești un părinte care o ia de la zero, de la o foaie albă.”

Cum sunteți acum? Câți ani are copilul?

Andrei Dăscălescu: Copilul are 3 ani și 3 luni acum și suntem ok. Sigur, eu și cu Paula, ca orice cuplu, mai avem disputele noastre, dar cu copilul suntem foarte ok.

Există o cale prin care tatăl tău să-și fi urmat calea, dorința lui de mântuire, fără ca tu să ajungi să te simți părăsit? Dacă tu și Paula vă separați acum, există vreo cale prin care copilul vostru să nu se simtă abandonat?

Andrei Dăscălescu: Nu știu. Nu cred.

Noi putem face toate eforturile din lume, mai mult decât au făcut părinții noștri, să fim mult mai implicați și să încercăm să nu insuflăm copilului sentimentul că a fost abandonat, dar cred că atunci când el va ajunge la vârsta la care începe a pune întrebări și a explora trecutul, să vadă de ce se află în acel punct, cred că riscul este real ca el să se simtă abandonat, indiferent de ce facem noi.

Părinții mei s-au despărțit. E un fapt. Probabil eu m-aș fi simțit abandonat și dacă el era la un bloc sau la o stradă distanță de mine.

Atunci suntem condamnați să stăm împreună, nu?

Andrei Dăscălescu: Condamnați! (râde)

Nu există niciun răspuns ușor la vreuna dintre aceste ipoteze. Fiecare vine cu bagajul și provocările lui.

Cum ai pus tu final acestui film? Te-ai împăcat cu decizia tatălui tău?

Andrei Dăscălescu: Legat de tata, cuvântul potrivit este acceptare.

În aceste două vizite în care am petrecut cu el mai mult timp decât am petrecut în toată viața mea, am ajuns să-l simt mai aproape și să-i accept deciziile, nu neapărat să le înțeleg 100%.

În acest moment, în care vorbim noi, eu abia aștept să se deschidă călătoriile spre Athos, să-l vizitez din nou. Acolo este și un loc foarte special, recunosc. Nu e doar dorința de a-l revedea pe tatăl meu, dar abia aștept să mă întorc.

Iar asta e ceva ce nu aș fi putut spune înainte de a face acest film.

De ce? Ce te atrage acolo?

Andrei Dăscălescu: Vreau să-l văd, să-i explic cum stăm cu filmul.

Cred că el nu a văzut nimic până acum. Aș vrea ca el să nu-l vadă singur, ci, dacă nu cu mine, măcar cu un public mai larg, fiindcă nu cred că ar fi o vizionare ușoară pentru el. Și văzând numai din prisma lui, cu tot bagajul și istoricul familiei noastre, cred că ar fi o vizionare grea. Și rămân la acest cuvânt, să nu fac alte speculații.

 

S-ar putea să nu fie de acord cu filmul, în sine.

Și cred că dacă ar simți căldura publicului, fiindcă sunt convins că l-ar primi cu căldură, ar înțelege mai bine ce am făcut eu cu acest film și ar exclude ceea ce mi-e frică mie că va crede, anume că i-am creat o imagine proastă.

De ce contează ce crede el?

Andrei Dăscălescu: Nu știu de ce contează, știu că asta a fost una dintre principalele griji ale mele în montaj, să nu-i creez o imagine proastă.

De la primele variante de montaj, am chemat apropiații în studioul meu din Piatra-Neamț, să vadă filmul și le-am cerut părerile după vizionare.

Andrei Dăscălescu: „Cele mai mari emoții le-am avut cu sora mea, care a spus că este absolut ok, iar cumva cu asta mi-am luat de grijă.”

Am chemat și oameni anti-biserică, dar și unii care merg duminică de duminică la slujbă, am încercat să am o viziune cât mai cuprinzătoare asupra percepției pe care o vor avea spectatorii.

Părerea unanimă a fost că el este îmbrățișat ca personaj, în ciuda faptului că și-a lăsat copiii, ba chiar am avut voci care au spus că eu sunt enervant cu insistența mea agasantă.

El cred că este puțin stresat, cred că se uită, caută pe telefon interviuri online, citește și are un pic de grijă legat de ce a ieșit. Dacă aș reuși să ajung acolo, aș vedea filmul împreună cu el. Nu aș vrea să-i trimit un link sau nu aș vrea să îl vadă el singur.

E emoționantă grija ta față de el. Copilul care căuta și trebuia să primească mângâierea tatălui, ajunge să fie grijuliu cu emoțiile acestuia.

Andrei Dăscălescu: E interesantă observația ta, mai ales că zilele astea exact asta face Paula cu mama ei. Aud niște conversații la telefon de parcă ar fi rolurile inversate. Probabil că asta vine cu vârsta și cu înțelepciunea.

Dar nu mă văd având această grijă față de tata acum 10 ani, de pildă. Și nici Paula, acum 5 ani.

Voiam să te întreb despre bunici.

Andrei Dăscălescu: Sunt bunicii din primul meu film, Constantin și Elena. Ai văzut pe generic că sunt în chenar, deci nu mai sunt printre noi. Au apucat însă să o cunoască pe Sofia.

Dar ceva din film au apucat să vadă?

Andrei Dăscălescu: Nu.

Ei au cea mai faină reacție din film, exact cum ar fi putut reacționa părinții voștri. Cum îți explici?

Andrei Dăscălescu: Eu cred că bunicii mei au construit acea relație. Nu cred că și-au găsit marea dragoste.

Asta am încercat și eu să învăț de la ei.

Noi, cei din această generație, suntem foarte axați pe căutări. Să ne găsim perechea. Dar poate ce am găsit nu e tocmai perechea și căutăm din nou. Și asta am făcut și eu.

Ce ne învață bunicii și ce învățăm, zic eu, din filmul Constantin și Elena, este să ne concentrăm mai degrabă pe construit.

Dincolo de împăcarea cu sine, ce crezi că vei mai produce în publicul tău?

Andrei Dăscălescu: Azi dimineață am primit acest mesaj de la o domnișoară: „I have had the privilege to translate your film into Spanish for HBO. Thank you for the film!” Deci, dacă un translator, care a primit job-ul acesta de la HBO și a făcut efortul de a mă găsi pe internet pentru a-mi transmite acest mesaj mi se pare că filmul are potențialul de a atinge foarte mulți oameni.

Sper că acest film nu va fi văzut ca o poveste a mea, a Paulei și a familiilor noastre, ci că este un film despre o majoritate a noastră, care se va regăsi cumva în această poveste: ori au avut probleme cu părinții, au devenit părinți și au trecut prin ce am trecut și eu, cu Paula, fie urmează să devină părinți, fie există doar o perspectivă de a deveni părinți.

Iar ce-mi doresc eu este ca oamenii care-l văd să fie inspirați să caute mai degrabă soluții decât vinovați.