Ultimul interviu al jurnalistei Iulia Marin: viața cu o tulburare schizo-afectivă, înfruntarea problemelor de familie, luptele cu propriii demoni

O cunosc pe Iulia Marin de pe vremea în care scria la Recorder. Eram colege de hub și apreciam energia pe care o emana, precum și stilul ei vestimentar. Părea genul de jurnalist extrem de pasionat de meseria asta, acela ce se documentează zi și noapte pentru un subiect. Mai târziu, i-am descoperit blogul și am aflat de lupta pe care o ducea: Iulia Marin fusese diagnosticată cu tulburare bipolară, cu manifestări schizofrenice și internată forțat în spital.

Într-o țară în care să vorbim despre probleme nu este ceva normal, iar sănătatea mintală ține mai degrabă de sfera tabu-ului, curajul ei de a-și spune cu sinceritate povestea mi-a dat o lecție despre puterea vulnerabilității. Am realizat, încă o dată, cât de important este să avem astfel de modele și cât de mult bine pot face celor care trec prin situații similare.

Am povestit cu Iulia despre copilăria ei, despre motivele instalării bolii și mai ales despre cea cu care sufletul ei a avut o așa mare conexiune, mama ei.

Urma să publicăm acest interviu la finalul săptămânii. Am vorbit ultima oară cu Iulia în Vinerea Mare pentru a o ruga să ne mai dea câteva fotografii, mi-a promis că-mi trimite, dar nu am mai primit niciun răspuns. Mai apoi am citit știrea publicată de colegii ei de la Libertatea: Iulia a fost găsită în propria casă, fără suflare. Deocamdată nu există un raport oficial de la IML care să precizeze cauza morții, însă cert este că planurile despre care mi-a povestit în acest interviu s-au sfârșit brusc, la numai 32 de ani.

Iulia, te știu de pe vremea când erai jurnalist la Recorder. Acum unde te citim?

În Libertatea.

Din ce oraș vii?

Din Pitești.

Ce-mi spui despre părinții tăi? Cum arată tabloul familiei tale?

A fost destul de complicat, pentru că părinții mei s-au despărțit când eu aveam 7 ani. Mama tocmai îl născuse pe fratele meu. Aveam un frate în vârstă de câteva luni când tata a decis să se despartă de mama mea, așa că mama ne-a crescut singură, cu ajutorul unei bunici – de fapt chiar bunica din partea tatălui. Cred că i-a fost destul de greu, era muncitoare necalificată, lucra la Arpechim în condiții foarte dificile, de regulă era obosită, stresată cu banii și toate lucrurile astea, când aveam eu 13 ani și ea 39, au dus la îmbolnăvirea ei. A fost diagnosticată cu o tumoră benignă pe creier și a trebuit să se opereze în același an, motiv pentru care a rămas cu o serie de sechele, cu o semipareză pe partea dreaptă și alte probleme de sănătate provocate de operația respectivă care, în cele din urmă, i-a eliminat tumora.

Fiind și eu din Pitești, am tot auzit lucruri și te întreb doar: nu e posibil ca diagnosticul mamei tale să fi avut legătură cu mediul de lucru de la Arpechim?

Nu știu asta, nu am stat niciodată să descoperim cauzele, am crezut și eu asta mai târziu, când m-am documentat puțin, dar e foarte greu de dovedit asta, mai ales în condițiile în care eram noi atunci, la începutul anilor 2000 când abia se știa, abia făceam diferența între ce înseamnă o tumoră benignă și ce înseamnă una malignă. Am fost surprinsă că a supraviețuit.

Dar a fost chiar o supraviețuire pentru că, ulterior, toată viața ei s-a chinuit foarte mult cu sechelele pe care le-a avut, nici operația nu a decurs excepțional – deși a fost operată în București – pentru că în decurs de doi ani a fost operată de două ori, prima dată nefiind îndepărtată în totalitate tumora. Acest lucru a cam terminat-o. Trebuia să stea la pat, ea refuza să facă asta și a trebuit să am o perioadă grijă de ea.