Ultimul interviu al jurnalistei Iulia Marin: viața cu o tulburare schizo-afectivă, înfruntarea problemelor de familie, luptele cu propriii demoni

Astăzi pe ce domeniu scrii?

Teoretic scriu pe investigație, practic am o libertate destul de mare să scriu pe ce-mi atrage atenția. Mai scriu și povești pe social, pe economic, variază foarte mult.

Hai să ne întoarcem la diagnostic și cum apare el…

Despre cum apare e foarte greu să spun. S-a întâmplat episodic, nu am avut o evoluție continuă a bolii. A survenit la câteva luni după moartea mamei mele, când am fost și internată. Din ce am asociat eu, toată perioada de după moartea mamei a fost puțin cam ciudată pentru mine în sensul că la doar câteva zile după ce a murit am început să manifest niște sentimente neobișnuite. Eram foarte agitată, foarte vioaie, era ceva atipic.

Pe pozitiv, adică?

Da, da. Toată lumea îmi spunea că e ceva în neregulă că nu-mi trăiesc doliul ca atare, că ori sunt foarte puternică, ori ceva se întâmplă.

Eu am preferat să spun că sunt foarte puternică și din motivul acesta am ajuns la spital extrem de târziu. Primele manifestări ale bolii le-am avut prin septembrie, octombrie, mama mea murind în iunie 2018. Simțeam o încredere nenaturală în mine, eram foarte pripită în luarea deciziilor, aveam tot felul de comportamente compulsive, mai ales legate de muncă – în sensul în care munceam foarte mult și nu-mi dădeam pauză – era o alterare a stării, nu o alterare a gândurilor.

În timp, pe undeva prin luna noiembrie au început să apară și gânduri de suspiciozitate pronunțată, eram foarte interpretativă, mi se părea că toată lumea are ceva cu mine, a început să mi se pară că e un complot la adresa mea în redacție, nu mai puteam lucra și am stat așa până la finalul lunii februarie, anul următor. Prietenul meu de atunci, care s-a prins destul de greu ce se întâmpla pentru că relația era nouă, necunoscându-mă, a pus toate manifestările mele pe seama unor excentricități, așa că am ajuns destul de târziu la spital, la vreo patru luni de la primele simptome.

În momentul în care am ajuns la spital eram într-un episod psihotic acut, nu mai făceam diferența între realitate și fantezie și m-au internat la regim închis, considerând că risc să-mi fac rău. Deși dacă eram foarte tăcută, eram imprevizibilă, așa că i-am înțeles de ce au luat această decizie. Am rămas internată trei săptămâni fără un diagnostic clar, în afară de episodul psihotic acut nespecificat, ceea ce în termeni psihiatrici înseamnă că „a luat-o razna puțin, dar nu știm de ce”. Acesta e primul diagnostic care se pune și apoi se urmărește evoluția. Un an iei tratament obligatoriu și dacă, după un an când scazi tratamentul apare al doilea episod, deja se trece la stabilirea unui diagnostic.

Și tu asta ai făcut?

Da, am luat tratament vreme de un an, care a venit la pachet cu foarte multe efecte adverse, m-am îngrășat, eram foarte deprimată, cred că eram și subdozată puțin pentru că nu mă simțeam deloc bine, eram foarte anxioasă, plângeam întruna…

A fost un șoc pentru mine când mi-am revenit – destul de repede după ce m-au trecut pe tratament. Nu știam nimic despre bolile psihiatrice și diagnosticul ăsta a fost ca o sentință, ca o condamnare la moarte. Am simțit că viața mea s-a terminat, nu mai pot lucra, nu mai pot face nimic, mă destabilizasem complet.

Am urmat și ședințe de terapie, dar mă ajutau prea puțin pentru că problema cred că era de natură chimică.

După un an, la sfatul medicului am început să scad treptat doza până am ajuns la 0. Trei luni am fost foarte încântată, după care am intrat într-un nou episod psihotic mult mai amplu decât primul, care a durat trei luni pe medicație. Am stat internată în spital vreo două luni și jumătate.

Apoi mi s-a pus un diagnostic mai degrabă informal: un medic mi-a spus că am tulburare bipolară cu simptome psihotice, după care m-am dus la alt medic care mi-a zis că aș avea tulburare schizo-afectivă, o combinație de tulburare bipolară cu simptome de schizofrenie.