HealthLife StoriesPsychology
HealthLife StoriesPsychology
„Umilinţa pe care oamenii o primesc din sistem e aproape mai grea decât boala”, Oana Gheorghiu şi Carmen Uscatu, cele două femei care cer sistemului să ne respecte drepturile
Ramona Raduly
|Reading time: 19 mins
Share this article

Oana Gheorghiu şi Carmen Uscatu. Împreună formează asociaţia „Dăruieşte Viaţă”. Aceste nume ar trebui să intre adânc în mintea noastră şi în conştiinţa societăţii pentru că aceste două femei fac ceea ce probabil mulţi dintre noi ne-am dori să facem, dar nu putem, nu vrem, nu avem motivaţie. Sunt două femei puternice, care cunosc legile, au învăţat să le citească, cunosc drepturile omului şi le cer. Şi nu pleacă până nu le obţin. Nu fac altceva decât să-i consilieze pe cei care au nevoie, cei care se simt neputincioşi şi umiliţi într-un sistem defect, găunos unde pacientul este trimis acasă pentru că nimeni nu-şi asumă responsabilitatea lui. Au ajutat sute de oameni, iar acum, poate cel mai important proiect al lor este să ridice un spital de oncologie pediatrică în curtea spitalului de copii Marie Curie. Şi o vor face pentru că lucrurile sunt deja foarte avansate.

Nici ele nu ştiu de unde au energie şi ce le motivează să facă toate aceste lucruri bune. Ştiu doar că simt un soi de revoltă pentru că lucrurile care ar putea să meargă, nu merg. Sunt de fapt vocea noastră, a tuturor celor care nu avem tupeu să ne cerem drepturile, a tuturor care am vrea să fie bine şi nu ştim sau nu putem să o facem. Se confruntă zilnic cu sistemul corupt şi putred, însă visează la ziua în care totul va fi bine în România, deşi nu prea cred nici ele în asta.

Din 2009 dau cu uşa de perete pe la instituţiile statului şi cer să se respecte drepturile pacienţilor şi sunt extrem de incomode pentru foarte mulţi. Mai nou, au fost implicate într-un scandal în care Dr. Gheorghe Burnei şi firma sa de PR le-a acuzat public că au interese ascunse şi că ar fi primit comision de la clinicile din străinătate pentru pacienţii ce puteau fi operaţi de către renumitul profesor, dar care au fost duşi afară de către „Dăruieşte Viaţă” pe baza formularului E112.

Urmează un interviu lung cu Oana Gheorghiu şi Carmen Uscatu. Ştiu că e lung, dar cele două femei au foarte multe lucruri de spus. Şi este, cumva, de datoria noastră să le ascultăm, a noastră a tuturor celor care credem că toţi avem drepturi egale în faţa sistemului românesc şi a statului român.

Foto: Laszlo Raduly

Cine sunteţi voi?  Un scurt profil al vostru, puteţi să-mi faceţi?

Carmen: Sunt ONG-istă din 2012 full time. Până atunci am lucrat în marketing, într-o companie farmaceutică, de fapt, de suplimente alimentare. Din 2009 a primit Oana un e-mail prin care mama unui copil cerea 150 de mii de euro să plece la tratament în străinătate pentru transplant de celule stem, noi am încercat să găsim informaţiile astfel încât să plece cu ajutor de la statul român pentru că 150 de mii de euro mi se părea o sumă enormă şi aşa am ajuns să facem lucrul acesta în regim de voluntariat. Mai întâi am sprijinit pacienţii să-şi obţină drepturile, am făcut două mitinguri pentru asta şi apoi am descoperit că avem o putere foarte mare, că dacă ştii să ceri cu perseverenţă nişte lucruri la care ai dreptul legal, atunci, le şi obţii.

Oana: Eu am fost director la o firmă de transport până în 2012 când am plecat de tot. Dar din 2009 am făcut voluntariat, am înfiinţat o asociaţie şi ne-am apucat să facem proiecte şi după toată zbaterea noastră pentru câteva cazuri care au ajuns la noi, ne-am dat seama că nu e suficient ce facem noi. Am ajutat un om şi mai departe ceilalţi, celelalte zeci de mii de oameni care sunt neştiute de nimeni, ce se întâmplă cu ei? Şi ştiam de o facilitate fiscală, cei 20%, şi ne-am dat seama că noi am putea să strângem foarte mulţi bani pentru că nimeni nu o folosea pentru că mai nimeni nu o cunoştea şi să încercăm să facem condiţii aici. Asta era strategia noastră, să încercăm să rezolvăm o parte din probleme aici, în zona de leucemie şi transplant pentru că aici ne opriserăm la vremea respectivă. În România nu prea se făcea transplant pentru că, pe de-o parte nu erau condiţii şi pe de altă parte, România nu era în registrul donatorilor. În 2009 am trimis mailuri partenerilor noştri din zona de business în care activam, cunoscuţilor, prietenilor care aveau firme, am avut o ştire la Pro TV în care au apărut informaţii despre această facilitate necunoscută şi am strâns în anul acela 100 de mii de euro. Îmi aduc aminte şi acum că ne tot întrebam: cine suntem noi de ne-au dat oamenii 100 de mii de euro. Nu mă gândeam în viaţa mea să văd atâţia bani într-un cont. Eram două femei în care o grămadă de oameni au avut încredere să le pună în mână 100 de mii de euro.

Ce aţi făcut cu banii aceia?

Oana: Am construit o cameră sterilă, prima dintr-un şir lung construite apoi, la Timişoara, la Spitalul de copii Louis Ţurcanu. Şi aşa a început totul. A fost şi momentul în care am simţit foarte multă responsabilitate, pentru că oamenii ne-au arătat că au încredere.

Apoi, în anul 2010, am încercat să convingem câţi mai mulţi oameni să se implici pentru a face o adevărată campanie media ca să putem face cunoscută această facilitate fiscală. Aşa am ajuns la Graffiti BBDO şi am dus o muncă de lămurire cum că vrem o campanie, un spot tv, dar toţi erau reticenţi, începuse criza, companiile nu mai aveau bani…

Carmen: Tot în 2009, pentru că Ministerul Sănătăţii simţea o presiune care venea din partea oamenilor din ce în ce mai mare, pe aceste finanţări pentru tratamente în străinătate, s-a gândit să introducă nişte criterii discriminatorii în normele de aplicare ale ordinului 50, criterii legate de vârsta pacientului, de reintegrarea în societate. Pacientul primea un punctaj. Atunci a fost momentul când i-am dat în judecată.

Oana: Adică dacă aveai peste 60 de ani, nu contai, pentru statul român nu mai contai, după ce plătiseşi o viaţă.

Carmen: Abia în 2011, după ce am cooptat-o şi pe Andreea Marin în campanie, am reuşit să schimbăm ordinul de ministru, iar ceea ce am obţinut au fost nişte termene clare pentru aceste dosare, pentru aceşti pacienţi care plecau la tratamente în străinătate. De exemplu, ei erau obligaţi ca după ce se întorceau în ţară, în termen de 5 zile să aducă factură, în timp ce funcţionarul nu avea nici o obligaţie de a soluţiona dosarul, lucru care putea să dureze şi ani de zile. A fost chiar un caz al unui pacient care a primit după doi ani răspunsul, când el deja murise.

E ceva ce vă caracterizează, sunteţi mai bătăioase, ştiţi legea… Cum de reuşiţi? Şi eu aş vrea să fiu ca voi, dar nu aş putea…

Carmen: Nu suntem de profesie avocaţi.

Oana: Şi legile am învăţat să le citim pe parcurs. Am înţeles foarte bine că dacă îţi cunoşti drepturile şi dacă ştii să ţi le ceri, dacă nu te laşi intimidat… La noi, asta e o altă problemă. Când te duci să depui o cerere la DSP, de exemplu – „aaa, nu aveţi toate actele, nu vă primim cererea”. Ba da, tu funcţionar eşti obligat să-mi înregistrezi cererea, indiferent dacă am sau nu toate actele, mai ales că tu de la Registratură nu îmi poţi spune dacă am sau nu toate actele. Este o modalitate foarte bine pusă la punct de a mă amâna, de a nu-mi înregistra cererea. Nu, tu trebuie să-mi răspunzi în scris, asumat, că nu-mi aprobi dosarul sau cererea mea pentru că-mi lipsesc nişte documente. Primul lucru pe care l-am învăţat este să nu plec de acolo până nu mi-a înregistrat cererea.

Carmen: Apropos de cerere, acum suntem într-o campanie în care vrem să transparentizăm foarte tare cheltuielile Casei de Asigurări de Sănătate. Vrem ca fiecare asigurat să primească anual acasă un decont cu serviciile prestate pentru el şi cu valoarea serviciilor, asta pentru că avem informaţii că se fură foarte mult, se înregistrează servicii pe cardul pacientului, de care el nici nu are habar.

Oana: Nu că avem informaţii, există şi un dosar deschid de DNA, pentru că cel puţin pe tratamentele paleative, pentru cei aflaţi în stadiul terminal unde există prejudicii între 3 şi 10 milioane de euro.

Carmen: Am făcut un formular pe care cât mai multă lume să-l poată trimite către Casa de Asigurări şi să ceară decontul. Foarte multă lumea ne-a scris apoi şi foarte multă lume a trimis acest formular pe e-mail. Casa a zis, nu putem înregistra această cerere pe e-mail, trebuie să o depuneţi personal. Am consultat un avocat şi am aflat că acesta este un abuz şi am trimis din nou răspuns fiecăruia, astfel încât să poată trimite din nou către casă formularul pe e-mail. Deşi e un proiect greu pentru că această transparentizare ar însemna foarte  mult pentru noi şi fooooarte mult pentru ei, credem că o vom obţine.

Oana: Adică am afecta nişte structuri existente de foarte mulţi ani.

Dar voi oricum incomodaţi…

Oana: Da, dar ne place asta. Noi ne simţim foarte comod. Noi nu ne-am simţi ok dacă am simţi vreo ameninţare. Iar oamenii trebuie să înţeleagă că dacă pe noi nu ne ameninţă nimeni, nici unui cetăţean simplu care îşi cere dreptul lui, nu ar trebui să-i fie frică.

Carmen: Am observat că unii oameni care la început se simţeau atacaţi de noi, ne-au devenit apoi aliaţi tocmai fiindcă le-am uşurat şi lor munca.

Acum ce proiecte aveţi în afară de această transparentizare?

Oana: Construim Clinica de oncologie de la Marie Curie…

Ce înseamnă construiţi? V-aţi apucat deja?

Oana: Da, ne-am apucat deocamdată să demolăm nişte clădiri vechi pentru a pregăti terenul în vederea construcţiei. Ne apropiem vertiginos de a obţine autorizaţia de construcţie dacă birocraţia românească se mişcă. Este un proiect pe care noi considerăm că l-am început, mai departe depinde puţin şi de autorităţi.

Carmen: De ce zicem birocraţie? Pentru că lucrurile nu sunt foarte clare. Pe Certificatul de urbanism, terenul din curtea spitalului Marie Curie, este al statului. Cine e statul român? Ne-a luat o grămadă de timp să aflăm cine e statul român. Primăria sectorului 4 spunea că nu este statul român, Ministerul Finanţelor a zis că este, dar nu este doar el (este doar cu valoarea terenului).

Şi cine e statul român?

Oana: Nimeni şi toată lumea e statul român. Şi este frica aceasta de a semna. Putem să ne luăm o insulă fără probleme, dar dacă este nevoie să dăm o semnătură pe o autorizaţie cu care construim un spital, devenim excesiv de riguroşi şi suspicioşi.

Carmen: Chiar azi era o discuţie pe tema asta la Marie Curie în care managerul asta spune: dar de ce ne e frică? Noi construim, facem un lucru bun.

Dar bani aveţi?

Oana: Avem bani să ridicăm spitalul.

Carmen: Adică am strâns până acum în jur de 4 milioane de euro.

Oana: Am pornit de la un proiect de 5 milioane, proiect care s-a mărit. Ne-au explicat cei de la Spital, terenul e limitat şi dacă nu folosim acum la maximum capacitatea, mai târziu nu o să mai poată construi nimeni peste el încă 3 etaje. Acolo se pot construi maxim 6 etaje. Noi pornisem să facem un proiect de 3 etaje, subsol şi 3 etaje de oncologie. Însă nevoile spitalului sunt foarte mari. Ne-au convins să ne comitem la un spital de 6 etaje, adică o să fie o clădire de 10 mii de metri pătraţi.

Carmen: Noi am mers pe criteriul de eficienţă. Va fi prima clinică de oncologie pediatrică integrată într-un spital de copii. În ţară, nu există nici un spital de copii în care copilul bolnav de cancer să poată intra şi să poate beneficia de toate tratamentele. În Bucureşti, copilul bolnav de cancer care se trata la Institutul Oncologic Bucureşti, beneficia doar de chimioterapie. Dacă are nevoie şi de alte intervenţii, trebuie mutat, pentru că IOB este un spital de adulţi. Acelaşi lucru este şi la Cluj. Lucru care scade şansele lui pentru că mutarea într-un alt spital, listele de aşteptare, necoordonarea, toate asigură rata mică de supravieţuire a copilului bolnav de cancer care în vest e pe la 80%, iar la noi undeva pe la 50%.

Atunci noi am zis că facem totul: vom avea radioterapie la subsol şi oncologie cu ambulatoriu şi cu internare la etajele superioare.

Apropos de radioterapie, ne-am gândit că ne-ar trebui două aparate în caz că se defectează unul şi astfel ne-am dus la Minister şi am spus că am putea ca la subsol să facem şi radioterapie pentru adulţi. Răspunsul: nu se poate pentru că suntem într-un spital de copii. Bine, dar explicaţi-ne atunci cum avem o secţie de copii la IOB care este un spital de adulţi. Aaa, păi este o excepţie, ni s-a spus. Atunci, cum avem o secţie de copii într-un spital de adulţi precum Institutul de neurochirurgie. Păi şi aceia e o excepţie. Atunci mai facem o excepţie, dacă avem o ţară plină de excepţii.

Oana: Ca un spital să funcţioneze, trebuie să fie eficient, să nu piardă bani. Dacă am face o secţie de radioterapie doar cu un singur aparat şi doar pentru copii, am pierde bani. Trebuie să gândim toate proiectele astfel încât să nu dăm o clădire în care ei să dea faliment. Trebuie să le oferim o clădire eficientă, din toate punctele de vedere. Circuitele medicale trebuie să fie gândite şi din punct de vedere medical, dar şi al consumului. Fiecare medic vrea propria lui sală de operaţie. Nu, în străinătate nu este aşa. La noi, şeful clinicii, alege cine şi cum intră în sală. Timp în care pacientul stă internat câteva zile şi cheltuie bani de la Casă şi nu se întâmplă nimic.

Carmen: Acesta a fost motivul şi pentru care am adus o echipă de francezi, pentru că am simţit nevoia unei expertize din afară. Era foarte clar că medicii nu pot avea viziunea unei clinici eficiente. O echipă de consultanţi din afară lucrează cu un medic specialist, cu un arhitect specializat în structură interioară şi circuite medicale şi cu un economist, adică unul care calculează costurile.

Oana: Oncologia pediatrică este un domeniu ineficient, un domeniu care consumă foarte mulţi bani şi de sine stătător nu rezistă. În privat nu există oncologie pediatrică pentru că e scumpă şi nu ar putea rezista.

Nu v-a chemat nimeni să lucraţi prin Minister?

Oana şi Carmen: Nu, niciodată.

Vă zâmbeşte cineva când deschideţi uşa la Minister?

Oana: Da, s-a mai întâmplat să ne şi zâmbească.

Eu cred că atunci când deschideţi uşa la Minister, toată lumea zice: ah, iar au venit nebunele astea….

Oana: Nu am mai deschis-o de mult. Mi se pare sincer că acum, cu actualul ministru nici nu aş avea ce să discut. Mie mi se pare că aş putea să-l întreb doar câte tulpini are vaccinul de anul acesta.

Carmen: Am trimis chiar acum o notificare la Minister pentru faptul că se retrag tot mai multe medicamente de pe piaţă. În campania electorală, au spus că se vor ieftini medicamentele.

Oana: Vorba aceea: ieftinesc medicamentele gratuite.

Carmen: Exact. De fapt ei asta au ieftinit: medicamentele compensate. Pentru că cele din farmacii sunt de 3 ori mai scumpe decât orice ţară din vest. Din cauza asta, producătorii, pentru că ei au ieftinit foarte tare preţurile, au început să şi le retragă de pe piaţă. Aşa că am trimis o notificare prin care vrem să aflăm ce intenţionează să facă Ministerul cu acest val de retrageri. Nu ne-au răspuns şi o să-i dăm în judecată pentru asta. Dar am văzut că Bodog s-a dus şi a cerut ajutorul Comunităţii europene. Ce pot să facă europenii pentru că noi nu suntem în stare să negociem cu nişte producători care da, fac profit?

Foto: Laszlo Raduly

Ce alt proiect mai aveţi?

Oana: Renovăm întreaga clinică de oncologie pediatrică de la Timişoara, probabil va fi gata până la finalul anului. Am terminat de curând proiectul de la Braşov unde am terminat de renovat un etaj întreg de oncologie pediatrică şi boli genetice rare. Mai avem o grămadă de pacienţi care ne scriu şi îi consiliem. Foarte mulţi se plâng că nu au medicamente şi probabil cel mai greu sentiment de dus este neputinţa. Neputinţa de a-i da omului o soluţie şi de a-l ajuta.

Carmen: Ca să ne înţelegem, vorbim de medicamente ieftine, acestea care lipsesc. Sunt medicamente care conform OMS sunt esenţiale, sunt pe piaţă de zeci de ani şi cu ele se fac protocoale de chimioterapie.

De ce faceţi asta, nu aveţi ce face cu timpul vostru? Poate puteaţi să faceţi sport sau să tricotaţi?

Oana: Noi din 2012, ne-am lăsat job-urile şi suntem full time în asociaţie.

Trebuie să aveţi o motivaţie…

Carmen: Da, cine o găseşte are nota 10.

Oana: Probabil ar trebui să ne psihanalizeze cineva.

Carmen: E o revoltă aşa pe tot ce ar putea să meargă foarte simplu şi nu merge.

Puteaţi să plecaţi din ţară…

Oana: Da, dar e prea târziu pentru noi. Sincer, le spunem copiilor noştri în fiecare zi să plece din ţară. Sper să trăiesc ziua aceea în care să-i sunăm şi să le spune să vină înapoi că e bine în România. Noi stăm să stingem lumina pentru că de undeva tot trebuie să fure şi ăştia. Noi trebuie să le asigurăm bazinul că poate la un moment dat se vor duce să fure de prin afară.

Carmen: Iar eu nu am putut. A fost soţul meu plecat vreo 3 ani la specializare în Franţa şi lui i-a fost greu să se întoarcă, dar eu nu am putut sta acolo. Nu ştiu dacă am tăiat aripile copilului, însă nu am putut, am fost foarte sigură că dacă plec o să stric viaţa tuturor că nu voi putea trăi acolo, voi fi nefericită şi toţi vor fi în jurul meu la fel.

Aveţi fiecare dintre voi câte un copil?

Oana: Da şi de aceeaşi vârstă. De fapt aşa ne-am cunoscut. Eram vecine şi aveam copii de aceeaşi vârstă şi ne plimbam în parc cu cărucioarele.

Aş zice că doar Dumnezeu dăruieşte viaţă….

Oana: Da, noi vedem doar sensul metaforic. Nimeni nu dăruieşte viaţă cu adevărat. Noi mai mult dăruim şanse. Noi potenţăm şansele pe care oamenii le au şi statul român nu le asigură.

Sper să vă ridice cineva o statuie…

Carmen: Nu e chiar aşa. Când oamenii ne mulţumesc, nu ne simţim foarte bine pentru că în momentul în care ne implicăm într-un proiect descoperim toată greutatea cu care se confruntă medicii, pacienţii… Noi am zis tot timpul că a fi bolnav de cancer vine la pachet cu umilinţa. Şi chiar s-a făcut un studiu în România care spune că pacienţii cu cancer simt cel mai tare umilinţa.

Oana: Umilinţa pe care o primesc din sistem e aproape mai grea decât boala. De la poarta spitalului, de la faptul că ajungi la un medic şi nu-ţi spune toate informaţiile, de la faptul că nu sunt indicatoare în spital.

Carmen: În afară sunt indicatoare peste tot. La noi trebuie să întrebi zece oameni ca să ajungi unde ai nevoie. Şi asta îţi creează senzaţia că eşti prost. Apoi ajungi la cabinetul medicului şi nu ştii la ce oră vei intra, nu ştii de ce ai nevoie, te ceartă că nu ai adus aia sau aia. Medicamente? Păi du-te şi cumpără. De unde? Păi nu ştiu, din Europa. Ai nevoie de chirurg. Păi la cine să mă duc? Păi nu ştiu, că nu au toate spitalele.

Oana: Bolnavii se simt abandonaţi efectiv şi caută pe cineva care să-i ajute şi să-i îndrume.

Carmen: Noi zicem că facem trafic de influenţă.

Ce-mi spuneţi de Dr. Burnei? Cică îi furaţi pacienţii?

Oana: Da, i-am furat şi îi operăm noi acasă. Despre doctorul Burnei, şi noi ca toată lumea, am crezut că este geniul mondial al ortopediei pediatrice. Din 2010 am început să primim foarte multe cazuri, oameni care ne scriau să ne ceară bani, pentru operaţie. Dar ce operaţie? Păi trebuie să punem un dispozitiv medical numit Vepter care costa de la 10 mii de euro până la 50 de mii de euro, în funcţie de vârsta copilului. Până când o voluntară de-a noastră a încercat să-i ajute, să găsească dispozitive la mâna a doua. A scris pe la diferite clinici prin Germania şi un profesor de la o clinică i-a răspuns: Da ce faci cu Vepter? Ea a trimis cazul de scolioză, dosarul pacientului. Iar el a zis ca nu a auzit niciodată să se pună Vepter la scolioză. A cerut apoi radiografii că nu e în protocol aşa ceva. I s-a părut SF şi a spus că e dispus să vadă gratis copilul. Oamenii aceia au fost şocaţi. După foarte multe cazuri am început să ne şocăm şi să ne întrebăm de ce nu-l opreşte nimeni în România. În ortopedia pediatrică din România nu putea nimeni să mişte în front. Dacă nu te plăcea Burnei, nu aveai ce să faci. Ori îţi alegeai altă specializare, ori plecai din ţară. Cei din Germania au zis că cineva trebuie să-l oprească. Ei operau o singură dată, fără nici un dispozitiv şi a doua zi copilul era pe picioare. S-au oferit medicii din Germania să vină să-i arate şi voluntara noastră s-a dus la el să-i propună asta. A dat-o afară, a zis că o să cheme procuratura, a acuzat-o că are interese, că ia bani de la pacienţi etc. Problema e că el nu cred că realizează nici acum ce a făcut.

Deci voi i-ai dat informaţii Luizei Vasiliu?

Carmen: Noi am dat informaţii tuturor jurnaliştilor cu care ne-am întâlnit, dar nimeni nu a avut deschiderea. Luiza şi-a făcut singură investigaţia.

Până la urmă, îi furaţi sau nu pacienţii lui Burnei?

Carmen: Hai să explicăm clar. Foarte mulţi pacienţi au plecat la tratament în străinătate pe baza formularului E 112, formular care este dat de un medic român care spune că acest tratament nu poate fi efectuat în ţară. Apoi, clinica din străinătate îşi dă acceptul. Împreună cu un dosar medical şi cu cele două hârtii de la clinica din străinătate, medicul curant, şeful de clinică şi managerul din spitalul din România (şi apoi Casa de Sănătate care validează), poate pleca.

Oana: Noi şi să fi vrut să furăm pacienţii nu aveam cum pentru că nu putem noi să semnăm formularul, nu putem noi să obţinem formularul.

Carmen: Plus, clinicile din străinătate nu sunt foarte fericite să primească şi din ce ştiu, multe nici nu mai primesc pentru că se face plata foarte târziu din partea Casei de Sănătate.

Oana: Ca să fie foarte clar, noi nu aveam cum să furăm pacienţi de la Burnei, nu am făcut-o, nu am luat comision de la nici o clinică din lumea asta şi nici de la părinţi, căci oricum nici nu aveau bani. Mai mult, Alina, voluntara noastră, se ducea cu copiii în Germania pe banii ei ca să-i convingă pe medicii de acolo să nu le ia bani şi să-i ajute cu limba străină.

Carmen: Motiv pentru care noi o să-i dăm în judecată şi pe Burnei şi firma de PR pentru că nu poţi să împroşti cu mizerie nişte oameni, doar aşa.

Care sunt prietenii voştri? Cine vă sprijină, cine v-a ajutat de-a lungul timpului?

Oana: Cel mai mult şi mai mult ne-au sprijinit Pro TV-ul şi Paula Herlo cu Alex Dima.

Carmen: Care au crezut în noi pentru că nu-i cunoşteam. Au scris despre noi, ne-au filmat, ne-au dat la televizor şi am devenit celebre. Apoi au continuat să ne susţină pentru că şi noi am încercat şi sper să reuşim în continuare să fim foarte transparente. Iar acum o să fac puţin PR şi o să-ţi vorbesc despre Bursa de Fericire unde arătăm o transparenţă totală a banilor investiţi. Dacă tu donezi 10 lei, îţi iei o acţiune la Bursa de Fericire. În momentul în care intră în cont banii, pe platformă ţie îţi scrie numele şi în momentul în care banii sunt alocaţi pe un proiect, vezi unde au fost investiţi.

Şi cine vă împiedică?

Carmen: Mentalitatea oamenilor în general. Nepăsarea, indolenţa, incompetenţa, prostia, sunt nişte caracteristici care ne dau bătăi de cap.

Oana: Şi presupunerea că în permanenţă ai un interes ascuns. Fie că te duci în spital sau te duci la Minister, toţi caută să vadă ce e în spatele interesului tău de a face ceva bun. Tu faci aia pentru că sigur ai un interes, sigur iei tu nişte bani de undeva. Nu pot să-şi închipuie că tu poţi să faci nişte contracte corecte, transparente. A fost interesant că am discutat cu avocaţii zilele trecute pentru că-i dăm în judecată pe Burnei şi firma de PR, şi avocaţii încercau să ne explice că dacă cumva am luat ceva, poate nu noi, familiile noastre, ne facem mai mult rău. Şi asta se întâmplă în general.

Dar statul român nu vă împiedică?

Oana: Ba da, dar statul român e ceva… Cine e statul român?

Fiecare „nu” pe care îl primim, nouă ne dă energie până obţinem un „da”.

HealthLife StoriesPsychology
Share this article