Un destin de învingătoare: Magda Coman, model și mamă în scaun cu rotile

Magda Coman este una dintre puținele persoane pe care le-am cunoscut care știu să trăiască frumos. Nu îi este ușor, se află într-un scaun rulant din cauza unei întâmplări nefaste, însă privirea ei este tot timpul îndreptată către înainte.

Avea 21 de ani când a suferit accidentul și se afla probabil într-unul dintre cele mai importante momente ale carierei sale de model. Era obișnuită cu podiumul de defilare, cu blitzul aparatelor foto, cu aparițiile în reviste și la emisiuni și atunci, ca și acum, privea spre viitor. Numai că forma și dimensiunea viitorului s-au schimbat între timp.

Astăzi, Magda este acea persoană care în urmă cu șase ani a înființat asociația Open Your Heart cu scopul și dorința de a fi alături altor oameni asemenea ei și de a oferi inspirație celor care cred că totul se sfârșește odată cu o întâmplare nefastă. Cu emoție și speranță în suflet a organizat primul eveniment Atipic Beauty în cadrul căruia a invitat alte femei în scaun cu rotile să defileze alături de ea pe podium, făcând posibilă astfel prima prezentare de modă pentru persoanele cu dizabilități. De atunci s-au întâmplat 19 astfel de evenimente, 19 ocazii în care persoanele în scaun cu rotile s-au simțit speciale, fără a se confrunta cu umilința de care au parte zilnic într-o societate cum este cea românească. Și mai presus de toate, Magda s-a simțit utilă, a avut sentimentul că face ceva cu sens, ceva folositor pentru toți ceilalți.

Am întrebat-o de unde are putere. Mi-a răspuns că dacă nu ar fi fost mamă, dacă nu i-ar fi avut pe Rahela și Elisei, copiii ei cărora le-a dat naștere din scaunul cu rotile, probabil nu ar fi fost la fel de motivată, ei fiind rațiunea ei pe această lume.

Citește și Îndrăzneala de a sfida știința și soarta: Monica Radu, femeia care a purtat trei sarcini în scaun rulant. Acum face ca accidentul ei să schimbe și viețile altora

La ce vârstă ai avut accidentul?

Accidentul l-am avut în 2005, la vârsta de 21 de ani.

Îți amintești când ai realizat ce s-a întâmplat?

Mi s-a ascuns mult timp că nu o să mai pot să merg și am aflat târziu de la un student venit în practică.

Am stat multă vreme în spital, vreun an și două luni, timp în care am contactat și un microb instra spitalicesc din cauza căruia am făcut septicemie și era pentru a doua oară în care puteam să nu mai fiu.

Studentul acesta a vrut să facă un bine sau s-a scăpat?

Mi se părea ciudat că toată lumea tăcea (așa ceruse familia) și la un moment dat mă apropiasem de acest băiat și deveniserăm prieteni. Într-o zi mi-a zis: „dacă s-ar îndrăgosti cineva de tine ți-ar plăcea să-ți spună în față adevărul crud, sau să-ți dea de înțeles?”. Eu m-am gândit că „s-a îndrăgostit de mine, d-aia stă numai pe lângă mine”. El de fapt mă pregătea să-mi spună adevărul. După ce mi-a spus am avut o perioadă mare de negare, o perioadă în care nu te mai înțelegeai cu mine sub nici o formă.

Te-ai obișnuit cu ideea?

Nu, cu ideea nu m-am obișnuit niciodată. Și acum mă gândesc că la un moment dat se va inventa un tratament care ne va ridica pe noi în picioare. M-am complăcut în situație, dar eu nu cred că medicina asta nu va avansa într-o zi astfel încât să nu existe șanse.

După ce am ieșit din spital, nu mă regăseam deloc, nu voiam să mă așez în scaun, credeam că s-a terminat tot. În spital îmi găsisem preocupare, le citeam bolnavilor, îmi ocupam timpul cu ceva, dar acasă mi-am dat seama că s-a cam rupt filmul. Văzând asta, mama s-a gândit să mă ducă la fundația Motivation unde trebuia să fac un stagiu de o lună de zile. Era o casă adaptată la nevoile celor în scaun cu rotile, cu șase camere, și eu trebuia să fac echipă cu ceilalți și să am activități de gospodărire, de acomodare cu noua viață: trebuia să gătim, să spălăm, să facem curat. Primele zile a fost îngrozitor: mama m-a lăsat acolo și a zis că se întoarce, dar nu s-a mai întors timp de o lună. În plus eu credeam că sunt singura de pe planetă în scaun cu rotile, iar după ce i-am văzut și pe alții, am început să realizez mai multe lucruri. Dimineața mergeam la recuperare, iar în restul zilei făceam treburile din casă.

La un moment dat am avut și terapie cu un psiholog care era complet imobilizat în scaun și atunci s-a produs declicul. Leziunea mea e de la șold în jos, eu îmi folosesc partea superioară a corpului, dar leziunea lui era de la gât în jos și cu toate acestea făcea terapie cu noi și mai era și profesor.

Dar tu ce făceai înainte?

Eu fusesem model de la 16 ani, făceam parte din altă lume: prezentări, reviste, mergeam la festivaluri de modă, am prezentat pentru Ingrid Vlasov, Doina Levintza…

Totul a pornit când am câștigat Miss Boboc în liceu, apoi am câștigat un curs de modeling, am început să lucrez la agenția Andreei Marin, eram cumva în vârful carierei când s-a întâmplat accidentul.

Pentru tine aspectul fizic fusese foarte important…

Da, era etalon al perfecțiunii. Eu nu știam decât să-mi iau haine, să mă încalț și să fiu frumoasă, asta era singura mea preocupare. Eu nu prețuiam sănătatea. Îmi amintesc că de fiecare dată de ziua mea, bunicul meu care fusese pilot îmi spunea „sănătate!”. Iar eu în gândul meu ziceam: „Dar ce tot îmi spune sănătate, în loc să-mi dea bani că e plin de bani. Mai bine mi-ar da bani să-mi iau eu cârpele mele, decât să-mi spună atâta sănătate”. Tratam sănătatea ca pe un lucru care-mi aparținea.

Cum ai redevenit model?

La terapia aceea de grup, psihologul ne-a întrebat la un moment dat ce ne-am dori. Iar una dintre cele mai mari dorințe ale mele era să mă întorc la modeling, deși subconștientul meu îmi spunea clar că nu mă va mai contacta nimeni. Mi-aș fi dori să mă întorc în timp, dar știam că e imposibil. Iar el mi-a zis să încerc în afara țării că poate mă acceptă cineva. Și așa am făcut. După ce am plecat de la fundație, mi-am trimis book-ul de model la o agenție din Germania. Culmea a fost că m-au sunat a doua zi și eu nu știam cum să le zic că pozele acelea erau de dinainte de accident, cu mine în picioare, și că între timp ajunsesem în scaun. În gândul meu îmi spuneam că „ei au văzut acolo un corp perfect, dimensiune standard și de aceea mă vor”. A trebuit să le spun că sunt în scaun, iar ei au zis că pentru ei nu e nici o problemă, că îi interesează foarte mult fața și că voi poza pe niște canapele.

Acela a fost primul meu drum, am plecat singură în Germania, eu care nici nu voiam să mă așez în scaun. Ajungând acolo, mi-am dat seama că te puteai descurca singur, să fii independent.

Dar acasă ai mai făcut modeling?

Nu. Aici m-am mai urcat pe podium doar când am început să fac evenimentele „Atipic Beuaty”. Aici nu am făcut nimic pe plan profesional, nu am câștigat nici un ban din scaunul cu rotile. În plus, cât am câștigat afară, nu aș fi câștigat niciodată aici fiind pe picioare.

Câți ani a durat cariera ta de model în scaun?

Chiar și acum doi ani am fost la Fashion Week New York, am fost și la Milano și în Dubai. De acum doi ani, după ce m-am căsătorit și mi-am propus să am și al doilea copil, nu am mai prezentat, dar nu mi-am întrerupt activitatea în sensul acesta. Dacă mă solicită cineva azi, mă duc. Acum mă ocup foarte mult de evenimentele pe care le organizez.

Când ai înființat fundația?

În 2013.

Citește și Stela Bizdu, femeia care ne arată că viața e frumoasă, chiar și cu un picior retezat: „Mă bucur de copilul meu și de faptul că mă trezesc dimineața și văd soarele pe cer”

De ce?

Mi-a venit ideea asta mergând prin afară: mi-am dat seama că singurul meu complex ca femeie a fost pentru că nu mă mai acceptam așa cum sunt. Mi-am dat seama că am avut șansa de a ajunge la un nivel la care nu visam nici când eram în picioare: acela de a defila cu femei manechine, pe două picioare, pe unele dintre cele mai mari podiumuri. Și atunci am realizat că aceste complexe de inferioritate și stima de sine scăzută m-au făcut să nu mă mai simt femeie. Apoi am stat și m-am gândit la toți ceilalți care sunt ca mine, la fetele din România care se află în scaun și care nu au șansa mea. Am tot propus proiectul acesta la anumite fundații, dar nimeni nu mă lua în seamă. Eu cred în continuare că nu înțelegeau mesajul, că eu nu făceam o antiteză între noi și voi, fetele cu un corp perfect. Mesajul avea mai mult o componentă socială, era despre frumusețea care vine din interior.

Care e concret mesajul evenimentelor?

„Frumusețea e în noi și nu în aparențe”. Vorbim mai mult despre frumusețea interioară și promovăm reușita fetelor din scaunele cu rotile. Multe dintre ele sunt studente, altele avocați, medici, etc.  Nu intrăm în tragedie pentru că nu mi se pare un lucru motivațional pentru ascultător. Eu, de exemplu, acum nu mai sunt atât de complexată, mă simt o femeie normală, dincolo de faptul că mă deplasez într-un scaun cu rotile.

Ce frecvență au evenimentele?

Avem un eveniment mare pe an, în București, la Palatul Parlamentului și mai multe în orașele mari din România. Revenim în fiecare an cu aceste evenimente și acum, după cinci ani, am ajuns la performanța ca la Cluj, evenimentul să fie introdus în grila primăriei ca și eveniment cultural.

Ce presupune evenimentul?

Evenimentul în sine este o prezentare de modă în care sunt implicați mai mulți designeri români, fiecare fată este cu designerul ei, art directorul este Alin Gălățescu, iar pe scenă urcă și persoane publice sau personalități locale. Facem asta ca să arătăm că există egalitatea de șanse: deși o personalitate merge pe picioare și una dintre fete este în scaun cu rotile, arătăm că fiecare dintre ei s-a ridicat la același nivel socio-economic și cultural.

Reușiți să strângeți bani pentru organizare?

Acum sunt la a 19-a ediție. Primele evenimente le-am susținut din bani personali; ce câștigam eu din pozările de prin afară, dădeam pe evenimente. Am crezut că atunci când evenimentele vor ajunge suficient de mari și de cunoscute, lucrul cu sponsorii va merge de la sine, dar nu e așa. Nu empatizează cu noi; sunt oameni care întreabă „Ce le trebuie fetelor acelora defilare? Voi sunteți în scaun și faceți voi modă?”.

La eveniment vin doar oameni care și-au depășit soarta, care au o poveste inspirațională, oameni care au avut suficientă motivație pentru a reuși în viață, nu oameni care își plâng de milă.

Este foarte greu să organizez evenimentul acesta, dar de fiecare dată când văd evoluția fiecăruia, nu mai simt nici oboseală, nici frustrare.

Câți participanți sunt la evenimente?

În orașele mari din țară sunt 12, dar la Parlament aducem mai mulți, pentru că e ca o gală ce încununează toate aceste evenimente.

Care a fost omul ce ți-a fost cel mai aproape în perioada cea mai grea?

Eu spun că mama e cea care m-a motivat, chiar și cu forța J)

Cine e acum bărbatul din viața ta?

L-am cunoscut când am prezentat la Milano Fashion Week, era unul dintre fotografii de acolo și având în vedere că era român, doar el mă putea ajuta cu traducerea limbii italiene; în Italia nu prea se vorbește engleză. Așa ne-am apropiat.

Cum e să fii persoană cu dizabilități în România?

E groaznic. Să fii persoană cu dizabilități în România ai de dus, pe lângă eticheta pe care ți-o pune societatea, și condamnarea dublă la domiciliu. Eu de multe ori zic că am p condamnare a destinului care a hotărât să ajung în scaunul acesta poate și pentru că sunt mai de folos așa, dar mai am și condamnarea la lipsa vieții sociale normale. De exemplu, eu nu pot să merg la ședințele cu părinții de la școala fetiței mele pentru că e la etaj clasa ei, plus multe astfel de lucruri care nu sunt gândite. Din fericire, încet, încet, încep să se schimbe lucrurile și în România pentru persoanele cu dizabilități.

Eu, cu mesajul meu, de câte ori mă urc pe scenă, simt de fiecare dată că oamenii care m-au văzut și m-au ascultat, au plecat cu inima și cu mintea deschise. Oamenii trebuie să înțeleagă faptul că accidentele se pot întâmpla și nu trebuie să ne culcăm pe o ureche.

Se spune că Dumnezeu le dă celor care pot duce. Tu puteai duce atât?

Nu. Eu pot acum, dar dacă nu aveam copiii, nu știu ce ar fi fost. Copiii m-au întărit pe mine.

Cum ai luat decizia să faci copii?

Când eram în spital, am văzut un reportaj cu o fată care avusese un accident de motocicletă și spunea în emisiunea respectivă că cel mai mare regret al ei nu este că nu mai poate merge, ci că nu o să fie niciodată mamă. Atât de tare m-a afectat mesajul acela. Este foarte important ca atunci când te afli într-o emisiune să fii informat, să fii atent la ce scoți pe gură deoarece omul acela care te ascultă va fi influențat de vorbele tale. Pe mine ceea ce am văzut în secundele acelea la televizor m-a impactat teribil. Mi-am dorit foarte mult, m-am rugat, m-am apropiat mult de Dumnezeu și când am rămas însărcinată, am simțit că Dumnezeu mi-a răspuns. Atunci nu a mai contat ce s-a întâmplat, nu a mai contat că am fost la un pas să-mi pierd viața.

Cum așa?

Deoarece medicul meu a privit cazul meu ca pe un caz normal, a scăpat de sub control o infecție urinară din cauza căreia am făcut septicemie; m-au salvat pe ultima sută de metri. Medicul respectiv mă punea să semnez seara că vreau să-mi scoată copilul „ca să nu mor în garda lui”. Nu am semnat și am plecat să mor acasă deoarece am spus că eu nu renunț la copilul meu. Peste noapte m-au dus de urgență la Victor Babeș, iar oamenii de acolo m-au salvat. Apoi am descoperit un medic, doctorul Prună Silviu cu care am născut ambii copii, el fiind omul care m-a încurajat foarte tare și care m-a asigurat că lucrurile nu se vor duce în direcția prevăzută de ceilalți. Pe Rahela am născut-o prematur, dar lucrurile au evoluat bine.

În timpul celei de-a doua sarcini am lansat campania „Dizabilitatea nu te împiedică să fii mamă” pentru că în țările civilizate, o persoană cu dizabilități este consiliată astfel încât să-și construiască viața spre normalitate, nu să se închidă într-o cameră și să se gândească că s-a sfârșit totul.

Ai avut temeri legate de viața ta de mamă?

Am avut o dorință atât de mare încât am privit totul ca pe o provocare. Nu m-am gândit niciodată la cum va fi după, cum o să-mi iau copilul în brațe, nu m-am gândit la nimic.

Simți că sunt lucruri pe care nu poți să le faci?

Da, mi-aș dori foarte mult să deschid un centru de zi în București, un centru în care persoana cu dizabilități să vină să socializeze, să cunoască oameni care nu au dizabilități, să se împrietenească, să participe la cursuri de terapie ocupațională, să-și poată organiza ziua de naștere într-un loc.

Te-ai simțit vreodată discriminată?

De multe ori. De fapt, tot timpul mă simt discriminată în țara asta. Am fost la Poliție să-mi schimb buletinul, cu Rahela care avea un an pe picioare și mi s-a spus că trebuie să stau la coadă ca să nu-și pună oamenii în cap că mă bag în față. La casele prioritare, la fel, lucru care mi se pare jenant deoarece nu m-am pus în scaunul acesta ca să fiu comodă.

Dar m-am simțit umilită. Inițial am pierdut custodia Rahelei în instanță pe motiv că „însăți, tu ai nevoie de ajutor”. O judecătoare m-a lăsat să stau la tribunal de la 8.30 dimineața, până la închiderea programului deoarece „și-a dorit să-i demonstrez forță”, în situația în care în tribunal nu ai nici măcar o toaletă accesibilă.

Când te gândești la viața, te întrebi „De ce eu”?

M-am întrebat la început „De ce eu?” ca oricare om căruia i se întâmplă asta, iar apoi am realizat că sunt mai de folos așa decât pe picioare; probabil aș fi avut o viață de pițipoancă de oraș, într-o ignoranță totală față de ce se întâmplă. Acum sunt mulțumită sufletește mai mult decât dacă aș fi fost pe picioare și aș fi avut o viață banală, asta însemnând că mi-aș fi văzut de profesie și m-aș fi preocupat de ego-ul meu.