„Vârful pilei cu care mă jucam mi-a secționat măduva centrală a coloanei”. Cum arată viața lui Cătălin Petroșanu, campion în viață și în sport din scaunul rulant

Pe când unii își caută scuze precum „nu am timp”, Cătălin Petroșanu practică sport dintr-un scaun rulant. Sportul este prelungirea sa de mult timp. A făcut baschet, tir cu arcul, chiar a participat și la semimaraton de câteva ori. Automobilism practică de prin 2018.

Nu și-a plâns de milă niciodată, deși de când era copil a depins de scaunul pe patru roți. La joacă, pe când avea 8 ani, s-a întâmplat accidentul provocat chiar de el, din infantilitatea vârstei. Diagnosticul ce a urmat a fost de secțiune completă a măduvei spinării. Familia sa s-a resemnat foarte greu, dar Cătălin nu consideră că trăiește o dramă dacă nu merge pe picioarele sale.

În sport, nu se consideră un campion, deși are rezultate foarte bune. „Poate un campion în lupta cu viața, dar mă bucur de fiecare moment petrecut la volanul mașinii de concurs”, exclamă Cătălin. Să-l cunoaștem!

Cătălin Petroșanu: „Sportul este prezent în viața mea de mult timp”

Cătălin, ești sportiv de un an, unul cu rezultate remarcabile. Sunt convinsă că în urma acestui interviu, mai descopăr și alte roluri pe care le-ai cuprins în viață. De unde îți extragi resursele?

Întotdeauna am fost o persoană energică și ambițioasă, de cele mai multe ori am reușit să înving greutățile pe care le-am întâmpinat. Resursele sunt datorate oamenilor din jurul meu care mă susțin.

Înainte de a te „lega” strâns de sport, cu ce te ocupai? În ce rol te găseam?

Timpul meu era împărțit între, familie, job și mașină, pe care o „bibileam” excesiv.

Se plânge vreodată Cătălin sau îl vedem întotdeauna pe modul „action”?

Ca fiecare om, mai am și momente când obosesc și simt că nu dau de capătul problemelor, dar mă repliez destul de repede.

Citește și: Bianca Spînu, medic în scaun rulant, în spitalul în care a fost toată viața pacient. Poveste despre curaj, supraviețuire și viață

Sportiv. Hai să ne oprim la acest apelativ! De când și cu ce scop?

Sportul este prezent în viața mea de mult timp. Am practicat baschetul, tir cu arcul, chiar am participat și la semimaraton de câteva ori. Automobilism de prin 2018. Am început în cadrul Klausenburg Retro Racing. Din pasiunea pentru automobile, adrenalină și pentru a mă autodepăși. Totodată vreau să demonstrez și eu la rândul meu, pe lângă alți sportivi cu dizabilități, că se poate practica orice sport chiar și dintr-un scaun rulant.

Cătălin Petroșanu: „Accidentul meu s-a întâmplat la o vârstă fragedă”

Propria dramă te-a împins la modul constructiv de a-ți canaliza energia spre acțiuni frumoase cât să-ți țină mintea ocupată?

Nu am simțit niciodată că trăiesc o dramă. Am căutat să îmi consum timpul cu activități care să-mi fie benefice, atât mental cât și fizic. Mi-aș fi dorit să fi făcut mult mai multe lucruri și mult mai devreme, dar până în momentul acesta atât am putut. Tocmai de aceea sfătuiesc oamenii să facă tot posibilul să se bucure de lucrurile care le aduc bucurie, atunci când trebuie. Din păcate, timpul nu stă în loc și trebuie să profităm de fiecare clipă din această viață.

Crezi că tragedia propriei vieți poate salva alte vieți?

Da, prin faptul că poți fi un exemplu pozitiv pentru alți oameni care trec printr-o traumă și consideră că totul s-a sfârșit. Întotdeauna vor exista oameni care trec prin greutăți mult mai mari decât ale tale, de aceea trebuie privită partea plină a paharului.

Apropo, crezi că trăiești o dramă prin faptul că ești dependent de un scaun cu rotile?

Nu. Faptul că accidentul meu a survenit la o vârstă fragedă, nu am simțit niciodată că trăiesc o dramă. Poate la început, pentru că vedeam suferința părinților mei. Bineînțeles că nici mie nu mi-a fost ușor, chiar foarte greu uneori, vorbim de adolescență, vorbim de faptul că ești privit oarecum altfel de către ceilalți, greutățile din societate , accesibilitate etc, dar niciodată nu mi-am plâns de milă.

Eu sunt convinsă că nu, dar totuși cum te-ai centrat pe ce ai frumos în viața ta, și nu pe ce s-a întâmplat urât?

Am luat totul ca atare. Nu am stat să analizez, să cântăresc fiecare ceas, fiecare întâmplare, pur și simplu am luat viața în piept cu tot ce mi-a oferit ea.

În urma unui accident ai rămas țintuit în acest scaun? Când s-a întâmplat și cum?

Da, un accident petrecut în copilărie, mai exact la vârstă de 8 ani. Dacă nu mă înșel, pe dată de 22 august 1989, fiind în vacanță, mă jucam cu un prieten și în timpul acesta am găsit o pilă, cu care ne-am jucat, o foloseam ca bordură pentru mășinuțe. La un moment dat, eu am luat această pilă, care nu avea mânerul de susținere, lăsând astfel vârful ascuțit neprotejat. Am aruncat-o în sus, iar în momentul următor a căzut înfiptă în pământ la 2 metri distanță. Apoi am mai aruncat-o încă o dată, dar de dată această uitându-mă în sus, am văzut că vine spre mine și din reflex m-am aplecat, iar vârful pilei mi-a secționat măduva coloanei vertebrale. Am căzut secerat la pământ. Îmi amintesc că nu înțelegeam de ce nu mă pot ridica… îmi căutam picioarele și nu înțelegeam ce se întâmplă.

Cătălin Petroșanu: „Și eu, și familia mea, la un moment dat, am realizat că trebuie să ne resemnăm”

Cât timp a durat refacerea ta?

Nu foarte mult, teoretic operația a constat doar în a curăța zona respectivă, prea multe lucruri nu s-au putut face. Apoi a urmat o perioada de așa zisă recuperare în același spital. După externare, au urmat mulți ani de alergătură disperată a părinților mei pentru a mă face să merg din nou. La un anumit moment am realizat împreună că trebuie să ne resemnăm și să învățăm să trăim noua viață așa cum ne-a fost dată.

Citește și: Ciprian Lupu, singurul pilot român de raliu în scaun rulant. Și povestea virajului impresionant determinat de un vis frumos

Dar acceptarea a fost mai grea pentru tine sau pentru familia ta?

Pentru părinții mei a fost cel mai greu. Au fost distruși. De foarte multe ori plângeau pe ascuns pentru că nu înțelegeau de ce li se întâmplă lor asta. Pot spune că ei au suferit mai mult ca mine.

De obicei, când primim un șoc în viață, impulsul nostru e să refuzăm gândul că nouă ni se poate întâmpla acel necaz. Cum ai primit vestea?

La vârsta de 8 ani nu poți conștientiza la fel ca un adult. Probabil că nici nu am realizat la momentul acela că viața mea avea să fie altfel decât a altor copii. Pot spune că am fost norocos că viața mea s-a schimbat la 8 ani și nu la 20, 30 de ani. Altfel ar fi fost șocul.

Cine ți-a dat-o? Cum ai reacționat? Îți mai aduci aminte?

Îmi amintesc că părinții mei au mers la medicul care m-a operat, cel care le-a dat speranțe deșarte că voi merge din nou, de data aceasta au intrat în cabinet fără vreun cadou sau altă atenție, iar atunci au aflat crudul adevăr. Atât îmi amintesc. Va dați seama că nu mi-a spus mie cineva ceva de genul: „Nu vei mai merge niciodată”. Nu aș fi înțeles la acea vârstă.

Ți-a devenit ușor prieten scaunul cu rotile sau gândul că un bărbat nu se mai poate deplasa pe propriile picioare a fost greu de dus?

 M-am împrietenit destul de ușor cu scaunul rulant, deși la momentul acela nu aveam la dispoziție un scaun ușor de manevrat, era un scaun ortopedic destul de greoi. Așa cum am mai spus eram un copil de 8 ani care nu conștientiza ce va urma.

Cătălin Petroșanu: „Am încetat de mult timp să sper că voi mai merge vreodată”

Ai căutat soluții atât tu, cât și ceilalți. Pe unde te-ai plimbat că să te refaci?

Părinții mei s-au agățat de orice mică speranță, atât în țară cât și peste hotare. Nu am ajuns însă în altă țară, pentru că diagnosticul era clar: secțiune completă a măduvei spinării.

Ai depășit granițele țării noastre? Țările străine au fost un punct de salvare pentru tine? 

Nu am depășit prea mult granițele țării noastre, am mers doar în Bulgaria la un meci de baschet în scaun rulant și în Republica Moldova de mai multe ori la un maraton ce se organizează anual în Chișinău.

Cum e să fii persoană cu dizabilități în România, Cătălin?

Destul de complicat, din cauza lipsei de accesibilitate, lipsa oricărui sprijin din partea statului, lipsa susținerii incluziunii persoanelor cu dizabilități în societate.

Ce ne lipsește?

Ne lipsesc multe lucruri, și nu ceva exagerat, mă refer la anumite nevoi minime pentru a putea trăi decent că într-o țară civilizată așa cum ne considerăm. Pornim de la o simplă rampă la colțul străzii, transport public adaptat, acces facil în toate instituțiile și multe altele.

Te-ai obișnuit cu ideea că aparții unui scaun sau încă speri la un tratament?

Am încetat de mult să mai sper că voi merge vreodată. Aceasta este viața mea, iar scaunul rulant reprezintă picioarele mele.

Cum s-au schimbat activitățile și stilul tău de viață după accident?

Păi, dramatic. Din copilul zburdalnic ce alerga tot timpul, am devenit utilizator de scaun rulant. Asta a fost atunci imediat după accident. Cu trecerea anilor pot spune că duc acum o viață poate mult mai normală decât a unui om cu toate membrele funcționale.

Care a fost omul care ți-a fost alături în perioada cea mai grea din viață? Cui te apleci cu mulțumiri și recunoștință?

Părinților mei. Cei care au fost alături de mine în cele mai grele momente din viața mea și le datorez totul pentru omul matur ce am devenit. Fără ei nu știu ce aș fi fost astăzi. Ei sunt cei cărora le datorez totul.

Cătălin Petroșanu: „Motorsportul mă ține în priză la 380V”

Se spune că Dumnezeu le dă celor care pot duce. Câte duce Cătălin?

Multe, dar și Cătălin are limite, momente de slăbiciune, și Cătălin plânge uneori. Până acum am depășit toate greutățile ce Dumnezeu mi-a dat să duc, sper să duc viața asta până la capăt, la fel ca și până acum.

Ce sentimente porți din ipostaza de campion?

Nu mă consider un campion. Poate un campion în lupta cu viață. Dar mă bucur de fiecare moment petrecut la volanul mașinii de concurs, îmi oferă o bucurie imensă. Pe lângă asta, mai sunt și oamenii care mă încurajează și mă felicită la fiecare concurs. Lucrul acesta îmi dă putere să merg mai departe și mult mai sigur pe mine.

Ce-mi poți spune despre sportul pe care l-ai îmbrățișat?

Pot spune că îmi completează viața, pe lângă familie și prieteni, motorsportul mă ține în ,,priză,, la 380V!

Sunt lucruri pe care nu poți să le faci?

Da, bineînțeles că sunt. Cel mai mult mă deranjează faptul că nu pot merge cu scaunul rulant acolo unde o persoană care își poate folosi picioarele poate ajunge. Mă refer la o drumeție, o cărare de munte. Iarna, când este zăpadă, iar este o problemă pentru că nu pot înainta la fel de ușor cu scaunul. Dar, în general, pot face aproape orice. Dacă pilotez o mașină cu transmisie manuală având totodată comenzi manuale, doar cu două mâini, înseamnă că orice este posibil.

Te-ai simțit vreodată discriminat?

Poate vreodată în copilărie, dar acum adult, nu. Mă simt discriminat când vreau să întru într-o locație, dar rampă nu există sau nu este prea prietenoasă. 😊