Viața după un atac de cord la 37 de ani: „Mi-e ciudă că nici infarctul nu m-a scos din depresie“

Cum e viața după atac de cord? Carol* are 39 de ani, e căsătorit și are doi copii. Avea 37 de ani când a făcut infarct. Știa de la 20 de ani că are probleme cu colesterolul, dar cine ține cont în adolescență de faptul că, dacă nu-ți iei tratamentul, poți să mori? După un drum întortocheat care a durat patru ore din momentul în care a sunat la ambulanță, a fost operat pe inimă și acum se simte bine. Se simte bine cu inima. Dar cum rămâne cu celelalte probleme care îi marchează viața de după infarct: depresia și anxietatea care-și au rădăcinile adânc înfipte într-o copilărie și o adolescență pline de traume?   

„Dacă vrei să vorbim doar despre infarct, poți scrie numele meu în articol. Dacă vrei să vorbim și despre depresie și problemele mele psihice, atunci va trebui să fie sub anonimat”, îmi spune bărbatul de 39 de ani exact la începutul discuției.  

E august, bem limonadă într-o curte cu terasă și convenim ca numele folosit în acest articol să nu fie cel real. Urmează o discuție de mai bine de trei ore, în care Carol povestește detaliat, cursiv și, aparent, fără pic de apăsare cele mai grele momente prin care a trecut de când se știe. Începem cu infarctul.

Citește și: „La șase luni de la infarct, am făcut traseu de 8 ore pe munte”

Carol a aflat pe la 20 de ani că are colesterolul și trigliceridele cam mari. I s-a recomandat, atunci, tratament medicamentos pe viață. La 20 de ani, fără simptome, fără să simtă cu adevărat că viața îi e pusă în pericol, n-a fost prea motivat să-și ia tratamentul în mod constant. „Aș minți să spun că, la vârsta respectivă, am luat tratamentul dumnezeiește. Și e greșit. Sper să nu facă la fel cei care vor citi”, spune el.

Ba lua tratamentul, ba nu-l lua, ba încerca să-și scadă colesterolul prin diete, ba mânca necontrolat – cert e că niciodată nu și-a dus colesterolul în parametrii potriviți, iar medicii l-au avertizat că cel mai mare risc este ca, la un moment dat, să facă accident vascular cerebral (AVC) sau infarct.

Mă întreb cum e să auzi la 20 de ani că poți să faci un AVC sau un atac de cord. Cât de în serios poți să iei posibilitățile astea? Cât de tare pot să te sperie? Cum te schimbă, ca om, să afli că poți să faci accident vascular sau infarct cândva, într-un viitor incert? Îl întreb și pe Carol cum a primit vestea.

„Eu niciodată nu am fost îndrăgostit de viața mea, nu mi s-a părut vreodată un lucru minunat. Mi s-a părut că moartea e o parte din viață. Chiar și în ziua de azi, sfârșitul mi se pare o parte din poveste. Așa am fost dintotdeauna. Nici măcar să fac infarct nu a avut un impact emoțional atât de puternic cum ar putea avea pentru altcineva. Într-un fel, asta a ajutat”, răspunde el.

Viața după atac de cord: Primele semne că ceva nu e bine: „Un EKG probabil că ar fi putut să prevadă ce se pregătea”

Pe la jumătatea lui ianuarie 2020, Carol s-a simțit rău. O stare cumplită de oboseală și senzația de greutate în tot corpul, nu numai în piept, cum te-ai aștepta. Când a văzut că inclusiv dimineața, la trezire, era deja foarte obosit și că îi era greu să îndeplinească și cele mai ușoare sarcini, s-a dus la medicul de familie.

Consultul a fost unul destul de formal, iar medicul nu i-a recomandat investigații suplimentare, pentru că – bănuiește Carol – de când a fost diagnosticat și cu depresie, nu l-a mai luat în serios.

„Din momentul în care am intrat în evidențele lor cu distimie, care este o depresie mai ușoară, și după aceea cu episod depresiv, deja credibilitatea mea a scăzut, indiferent ce simptomatologie aș fi prezentat. În momentul în care ai diagnosticul ăsta confirmat, orice discuție despre ce te doare începe cu: Băi, dar nu cumva ți se pare? Dar nu cumva e de la depresie?”, spune Carol, după care subliniază că, dacă ar putea să dea timpul înapoi, nu le-ar mai spune medicilor de altă specializare decât psihiatria despre problemele lui psihice.

Citiți continuarea articolului, AICI