Viața în perioada interbelică în România: cum se mima democrația, ce reforme îndurau țăranii, dar mai ales care a fost soluția salvatoare?

Deseori, o societate își amintește despre o perioadă din trecut ca fiind o „epocă de aur” și la fel suntem tentați să gândim și despre perioada interbelică. Fenomenul nu este nici nou, nici rar. Îl întâlnești în miturile orale ale triburilor neolitice, în scrierile grecilor antici sau în nostalgiile contemporane. Sunt mai multe moduri în care se poate explica această tendință, dar privirea spre trecut spune de obicei mai mult despre prezentul celor care valorizează o epocă apusă decât despre acea perioada reală din istorie.

În perioada interbelică oamenii făceau mulți copii, pentru că trăiau doar jumătate

O familie a avut 13 copii. Doar șapte au trăit până la 18 ani. Unii au murit până să împlinească un an, o mortalitate infantilă cauzată de condițiile precare de alimentație, igienă, acces la medicină. Alții au murit de boli curabile, dar fatale dată fiind absența serviciilor de sănătate, a medicamentelor, a informației. Și în acest caz vorbim de o gospodărie relativ prosperă. Săracii trăiau și mai prost, și mai puțin.

Este adevărat că țăranii au fost împroprietăriți după Primul Război Mondial

De fapt, promisiunea regelui Ferdinand și a generalului Averescu de a da pământ țăranilor-soldați (sau familiilor lor în cazul în care mureau pe front) a motivat o armată debusolată și nepregătită mai mult decât idealurile naționaliste pe care le proiectăm anacronic asupra lor. În memoria țăranilor, nu Marea Unire, ci împroprietărirea a rămas evenimentul marcant.

Însă viața lor nu a fost cu mult mai bună

Tehnologia rudimentară, piețele agrare disfuncționale, fragmentarea proprietăților prin moștenire și alte cercuri vicioase au făcut ca gospodăriile țărănești să trăiască de la un an la altul, folosind strategii de supraviețuire care au rămas încă în cultura contemporană cum ar fi neîncrederea în stat, cultura secretitudinii și limitarea generozității la familie, rude și prieteni.

Citește și: Feminismul în România. Care au fost primele femei care au luptat pentru drepturile lor

Colectivizarea de după război a fost percepută ca o nedreptate profundă, iar țăranii au încercat să se opună cât și cum au putut

Dar pragmatismul i-a făcut să recunoască avantajele agriculturii industriale, când tractoarele sovietice arau câmpuri înțelenite pe care plugurile cu boi din interbelic nu le-ar fi arat în veci.

Se mima democrația în perioada interbelică

Dacă prezentul ne colorează imaginea trecutului, e interesant să comparăm ce ne doare astăzi cu modul în care stăteau lucrurile în interbelic. De exemplu, disperarea pe care o resimțim în legătură cu clasa politică, cu corupția, cu ineficiența și slăbiciunea statului. Sigur în interbelic era mai bine, nu?

Nu prea. Unele asemănări sunt izbitoare. La sat, lumea vota cum le spunea primarul, sau învățătorul, sau preotul. Își sprijineau neamurile, indiferent dacă acestea erau capabile sau bine-intenționate sau nu, loialitățile politice fiind mai mult tribale decât cetățenești.

Țăranii înțelegeau puțin din ideologiile politice și aveau un acces redus la informații relevante

40% dintre romani erau oficial analfabeți în 1930, probabil mult mai mulți dintre ei analfabeți funcționali, ținând cont că majoritatea oamenilor dintr-un sat făceau maximum două sau patru clase.

Politica națională se baza pe relații clientelare prin care politicienii își exercitau puterea, și pe prea-familiarul neo-patrimonialism, în care administratorii resurselor publice le foloseau ca și cum ar fi fost bunuri personale. Democrația era mai mult mimată, partidul care organiza alegerile fiind și cel care le câștiga (cunoscut, nu?). Repetatele scandaluri de corupție la vârful statului au făcut oamenii de rând să disprețuiască politicienii și să simtă că populația are prea puțină putere pentru a dicta interesul public.

Soluția salvatoare din perioada interbelică a fost Mișcarea Legionară

Interbelicul a avut și el mișcarea sa #Rezist. Adică o mișcare populară, împotriva establishment-ului, împotriva corupției și a destrămării statului, o inițiativă de regenerare socială și națională. Din păcate, în condițiile interbelicului aceasta a fost Mișcarea Legionară.

Pe fondul eșecului politicii parlamentare și al economiei subdezvoltate din interbelic, o mare parte a populației a ajuns să găsească un dușman comun

Sursa răului era evreul. Paradoxal, prezența evreilor în zona unui sat aducea multe avantaje. Unii erau comercianți care cumpărau produse de la țărani (de exemplu pielicele de miel) și le vindeau produse importate.

Alții erau meseriași care produceau cojoace, căciuli sau scule. Tinere românce făceau ucenicie la familii de evrei pentru a învăța meseria de croitoreasă, iar țăranii erau angajați să presteze muncile interzise de Sabat. Mulți evrei educați aveau ocupații liberale, asigurând servicii legale (cum ar fi avocatul evreu care a reprezentat o familie într-un dificil proces de divorț) sau servicii medicale (un medic evreu a salvat o fetiță cu antibiotice când spitalul regional a trimis-o acasă să moară).

Pogromuri repetate au fost urmate de formarea unor ghetouri urbane și apoi de deportarea evreilor în Transnistria

Mulți țărani au ascuns familii de evrei din calea autorităților, dar și din calea consătenilor și a orașenilor dornici să profite de pe urma nenorocirilor care li se întâmplau concetățenilor care nu aveau altă vină decât că aparțineau unei etnii diferite.

Citește și: Viața lui Camil Petrescu: lupta pe front și suferința tăcută. Cum l-a marcat copilăria tristă și de ce a devenit un maestru al cuvintelor

Cum vedeau străinii România la 1930

Perioada interbelică nu a fost ieșită din comun pentru traseul istoric al României. Problemele sale ne sunt foarte familiare: sărăcie, corupție, subdezvoltare, administrație ineficientă, sistem politic disfuncțional. Dar poate că lucrurile stăteau mai bine dacă ieși din sat și te uiți spre oraș.

Ce poți învăța din interbelic

Există multe momente de care poți fi mândru în arhitectura modernistă, oameni de știință, industrie, tradiții folclorice, educație sau artă. Trebuie sa accepți că acestea reprezentau doar vârful aisbergului, o pojghiță subțire de realizări remarcabile peste un munte de mediocritate și subdezvoltare.

Însă, chiar cu toate aceste neajunsuri economice și sociale, lucrurile au început să se miște în interbelicul românesc. Extinderea sistemului de educație, dezvoltarea capitalismului, urbanizarea și reforma agrară au creat o pătură de mijloc incipientă pe fondul modernizării României. Este adevărat că puțini beneficiau de pe urma racordării României la societatea economică și intelectuală globală, dar măcar se făceau primii pași.

Dacă poți învăța ceva din interbelic, este să nu te uiți spre trecut pentru a găsi idealuri sau soluții

Instituțiile și ideile de inspirație occidentală erau „forme fără fond” pentru țăranii care semănau cu mâna și arau cu boii, dar la vârful societății ele reușeau sa împingă lucrurile spre progres social.

Citește și: Portret sepia: Sidonia Drăgușanu, scriitoarea aplaudată în perioada interbelică, nerecunoscută în epoca modernă

Persistența „problemei țăranești” sugerează că soluțiile politice și economice din interbelic au fost greșite, iar societatea suferea de probleme structurale greu de rezolvat peste noapte. O dovadă este modul în care decolectivizarea post-1989 a aruncat agricultura înapoi în structurile de proprietate si producție din interbelic, ducând la prăbușirea productivității economice. Lucrurile se schimbau însă în bine în acele mici dar crescânde pungi de modernitate inspirate și aspirând spre Occident și lumea internațională.

Sursa foto: depositphotos.com