Viața în perioada interbelică în România: Impactul primului Război mondial și renașterea culturală

Pentru psihicul cultural românesc, perioada interbelică apare ca o grădină închisă a înfloririi intelectuale paradisiace, dar atât de veninoase. Realizările culturale majore și dezbaterile sociale fundamentale par să ocupe cele câteva decenii care despart Primul Război Mondial de Al Doilea Război Mondial, scurta perioadă de existență a României Mari, cu cele mai mari frontiere ale sale vreodată și în timpul singurului său boom economic de până acum.

Războiul ca origine

Prin urmare, Primul Război Mondial nu este doar un reper cronologic al perioadei, ci de fapt unul dintre principalele sale cauze sociale și chiar culturale.

România a participat la război începând cu 14 august 1916, declarând război exclusiv Imperiului Austro-Ungar. Cu zece zile înainte, România intrase în alianță cu Franța, Anglia și Rusia prin intermediul unui tratat care menționa ca scop unic unirea cu teritoriile austro-ungare locuite de români: Transilvania, Bucovina și Banat.

Citește și: Feminismul în România. Care au fost primele femei care au luptat pentru drepturile lor

Entuziasmul uriaș al populației și al armatei, motivat de idealul național de unire, a impulsionat ofensiva românească de succes în Transilvania. Dar soarta în schimbare a războiului, în urma revoluției ruse din 1917, a făcut să se prăbușească frontul de est și, deși lupta uneori aproape cu mâinile goale, armata română a fost nevoită să se retragă în Moldova, împreună cu administrația și instituțiile democratice instalate în Jassy.

Într-o scrisoare adresată Reginei Maria a României, în februarie 1919, regele George al V-lea al Marii Britanii a recunoscut că „niciun conducător și niciun guvern nu a fost niciodată plasat într-o poziție mai dificilă decât cea cu care se confrunta atunci Ferdinand și miniștrii săi”.

Sociologii și economiștii, filozofii și istoricii s-au întrecut în a susține nu deschiderea României, ci închiderea ei, identitatea ei inscrutabilă

În loc să încheie disputa privind identitatea și destinul național, prin unirea cu succes a țării, războiul aprinsese și hipertrofiase irevocabil dezbaterile.

Amestecul de sacrificiu, miracol, efort colectiv și rezistență a sorții și încrederea ulterioară în destinul general ca grup, bazată pe credință, au propulsat o monopolizare tot mai mare a identității naționale de către statul corporativ transformat în efigia poporului.

Oricât de spiritist era, atunci când a fost argumentat la nivel social, disprețul și aversiunea lor față de civilizația occidentală s-au transformat într-o politică reală a relațiilor culturale.

Aceasta a fost barbaritatea incriminată de Ralea și alți reprezentanți ai lagărului occidentalist, precum Lovinescu, Camil Petrescu sau Zeletin. Brandul local de spiritualitate, ortodoxismul, a devenit principala problemă în dezbaterile culturale, nucleul său real fiind nevoia de definire a identității naționale în termeni diferiți de cei specifici societății occidentale moderne.

Citește și: Viața lui Camil Petrescu: lupta pe front și suferința tăcută. Cum l-a marcat copilăria tristă și de ce a devenit un maestru al cuvintelor

Cel mai important campion al ortodoxismului a fost Nichifor Crainic, directorul Gândirea, principala revistă tradiționalistă a vremii. Spiritualitatea lui Crainic, ortodoxismul, a fost construită, ca multe dintre teoriile similare, într-un mod negativ, ca o retragere militantă și un răspuns la provocările civilizației moderne occidentale, dar și la fondul lor religios și cultural.

Teoretic, România avea până atunci o constituție democratică sănătoasă, un sistem de partide și o viață parlamentară plină de viață, care aparent ar asigura o coeziune adecvată a locuitorilor săi ca cetățeni responsabili ai unui stat european modern

Dacă ar fi așa, recurgerea la forme tradiționale, premoderne de coeziune socială și transformarea lor treptată într-o adevărată poliție spirituală care domină dezbaterile din spațiul public ar fi de neimaginat.

Motivul pentru care s-a produs inversul rezidă în funcționarea defectuoasă a democrației românești, atât înainte, cât și după război. Incriminând politicile mărunte extinse și corupția pe care le-a întâlnit, ambasadorul Franței la București în 1919, Beaupoil de Saint-Aulaire, a remarcat că în România „le principal correctif des abus est l’alternance des partis appelés à en profiter”, ceea ce era de fapt corect, atunci ca și mai târziu.

Totuși, au existat, și în perioada interbelică, câțiva gânditori care au avut puține în comun cu oricare dintre tendințele

Ei construiau sisteme teoretice aparent străine de tensiunile ideologice și politice care marcau restul eforturilor intelectuale. Dintre aceștia, Ionel Dobrogeanu-Gherea (Le Moi et le Monde, București, 1938) a dezvoltat o fenomenologie existențială cu deschidere hermeneutică bine avant la lettre, în timp ce Ştefan Lupaşcu (mai târziu Stephane Lupasco) a elaborat, în câteva tratate publicate în România în 1930, o construcție ontologică bazată pe cele mai noi realizări în filosofia științei (L’expérience microphysique et la pensée humaine, București, 1940).

Își defineau identitatea și destinul într-un mod pur implicit și individual, în afara schemelor actuale de pe scena intelectuală românească

Într-un fel, ei sunt singurii care și-au făurit identitățile intelectuale din problema profilului (pur național) și, drept corolar, indică un destin cultural care îl depășește pe cel pur local.

Fără a fi cu adevărat cosmopoliți, au produs „opere” într-un sens mai puternic tehnic, abstract, cercetările lor urmărind rezultate capabile să depășească o valabilitate restrânsă hic et nunc.

Citește și: Portret sepia: Sidonia Drăgușanu, scriitoarea aplaudată în perioada interbelică, nerecunoscută în epoca modernă

Deloc surprinzător, unii dintre contemporanii lor, precum Eliade și Cioran, de exemplu, atât de adânc înrădăcinați în chestiunile naționale în perioada interbelică, vor urma mai târziu pe aceeași cale către o cercetare mai delocalizată și o gândire universală, abstractă.

Sursa foto: Facebook