Viața unui expat grec în România. Athina Leleka: „Acasă, pentru mine, este acolo unde trăiesc și înfloresc alături de familia mea”
Pasiune, rafinament și identitate în fiecare piesă – Athina Leleka, artizan grec care a cucerit România prin bijuteriile sale unice.
Într-o lume în care moda și arta se întâlnesc tot mai des, Athina Leleka reușește să creeze un limbaj vizual propriu, inspirat din cultura greacă, dar reinterpretat cu sensibilitate și eleganță pentru publicul din România. Stabilită de câțiva ani la București, Athina Leleka a adus cu ea nu doar un simț estetic rafinat, ci și o poveste despre curaj, creativitate și conexiunea profundă dintre rădăcini și visuri.
Designer de bijuterii cu un stil distinct, Athina Leleka îmbină elemente tradiționale cu influențe contemporane, dând naștere unor creații care nu doar înfrumusețează, ci spun povești. În acest interviu, ne povestește despre parcursul ei, sursele de inspirație, provocările adaptării într-o nouă cultură și despre felul în care România i-a devenit a doua casă.
Athina Leleka, spune-ne puțin despre tine. Cum a început călătoria ta în lumea bijuteriilor?
Călătoria mea în lumea bijuteriilor a început cu totul întâmplător. O verișoară de-a mea era creatoare de bijuterii lucrate manual și obișnuia să participe la târguri în aer liber, prezentându-și lucrările pe stradă, în felul acela în care doar artiștii adevărați pot sta în mijlocul oamenilor.
În acea perioadă, copiii mei au crescut, iar eu aveam pentru prima dată destul timp pentru mine. I-am propus, aproape ca într-un joc, să încerc să îi pregătesc câteva piese. Și așa am pășit într-o lume despre care nici nu știam că mă aștepta.
Athina Leleka: „În Grecia, din cauza obligațiilor familiale și a publicului restrâns din micul oraș în care locuiam, nu era ușor — nici măcar posibil — să mă afirm profesional”
Ce te-a inspirat să devii artizan de bijuterii și nu, spre exemplu, pictor sau sculptor?
Bijuteria a fost primul meu contact cu arta. Și în acest spațiu am simțit imediat ceva eliberator: nu există limite. Nici în materiale, nici în tehnici, nici în exprimare. Și, cel mai important, nu există granițe pentru imaginație. Asta mi-a oferit posibilitatea să experimentez, să descopăr, să mă exprim în libertate — și de aceea am rămas aici.
Cum a fost tranziția de la pasiune la meserie? A fost greu să faci din asta un mod de viață?
În Grecia, din cauza obligațiilor familiale și a publicului restrâns din micul oraș în care locuiam, nu era ușor — nici măcar posibil — să mă afirm profesional ca o creatoare. Însă România mi-a oferit această posibilitate. Aproape firesc, au apărut în drumul meu oameni, greci și români, care m-au ajutat să încep corect și legal.
Bucureștiul mi-a deschis multe uși, cu o mulțime de opțiuni pentru a participa la târguri și evenimente artistice. Și, când am încetat să fiu mamă full-time, am simțit că bijuteria a venit să-mi ofere un nou scop. O nouă identitate. Iar asta a fost profund eliberator.
Bijuteriile tale sunt unice. Cum descrii stilul tău?
Stilul meu este mai degrabă experiențial decât tehnic. Nu urmează nicio școală sau reguli. Pare să se nască din materiale, forme, din mâinile mele și din tăcerile mele. Mă interesează asimetria, geometria care devine simbol, întâmplarea care se transformă în formă. Fiecare bijuterie poartă ceva din sufletul meu — fără să o fi conceput dinainte. Nu mă ghidează o „identitate tehnică”, ci dorința de a lăsa fiecare piesă să devină ceea ce vrea. Și astfel, de fiecare dată, creez ceva ce nici eu nu aș fi anticipat.
Ce materiale îți place cel mai mult să folosești și de ce?
Am început explorarea mea cu materiale simple: șnururi, mărgele, piele, textile. Dintre toate acestea, materialul textil a fost primul care „mi-a vorbit”. Am simțit că îmi arată calea spre exprimare, că îmi desfășoară imaginația, aproape ca și cum m-ar ghida. Deși în ultima vreme l-am lăsat puțin deoparte, rămâne în mine ca ceva viu.
În ultimii ani, sunt profund atrasă de reciclarea materialelor. Poate pentru că simt, în adâncul sufletului meu, că nimic nu moare cu adevărat; totul își face ciclul și se poate naște din nou, cu o altă formă, cu un nou scop. Un CD vechi, o bucată de plastic, ceva ce a fost considerat inutil — poate fi transformat în bijuterie, poate căpăta voce.
Și bineînțeles, iubesc metalul. Un element metalic simplu, atunci când este combinat cu aceste materiale, poate duce o creație la un alt nivel. Este „structura”, coloana vertebrală care susține visul.
Athina Leleka: „Am venit în România împreună cu soțul meu, când i s-a oferit o oportunitate profesională aici. A fost o tranziție firească — atât pentru copiii noștri, cât și pentru mine. Nu am simțit dificultăți în adaptare”
Cât de importantă este tradiția grecească în creațiile tale? Se regăsesc influențe din cultura elenă în piesele tale?
Grecia are o tradiție profundă și bogată în arta bijuteriei — din antichitate până în epoca elenistică târzie. Este o artă cu o precizie tehnică, simbolism și măiestrie care necesită ani de studiu și exercițiu pentru ca cineva să o poată atinge, chiar și în cel mai mic grad. De aceea nu aș îndrăzni niciodată să spun că munca mea se identifică cu această moștenire. Consider aproape o blasfemie să compar ceea ce fac eu cu arta tradițională grecească a bijuteriei. Poate doar să port inconștient în mine amintirea ei — ca o respirație, ca o urmă, ca un gest de respect.
De unde îți iei inspirația? Natură, mitologie, oameni?
Inspirația poate veni de oriunde. Dintr-un sunet, un miros care îți trezește amintiri, o formă, o culoare. Chiar și dintr-o bucată de material textil — poate din acea rochie preferată pe care o purtam cândva în momente de bucurie. Totul poartă o poveste și o emoție, și totul se poate transforma în bijuterie. Poate însă cea mai constantă sursă de inspirație este chiar logo-ul pe care l-am ales pentru brandul meu: spirala grecească antică. Un simbol al înțelepciunii profunde și al armoniei, care exprimă mișcarea continuă, evoluția, ciclul vieții. Spirala nu are sfârșit — la fel ca și creația. Este o formă arhetipală care mă inspiră să continui, să mă renasc, să caut mai profund.
Ce te-a adus în România?
Am venit în România împreună cu soțul meu, când i s-a oferit o oportunitate profesională aici. A fost o tranziție firească — atât pentru copiii noștri, cât și pentru mine. Nu am simțit dificultăți în adaptare. Dimpotrivă, îmi plac schimbările. Le privesc ca pe o provocare. De fiecare dată când mă aflu într-un mediu nou, am senzația că mă redescopăr.
Ce asemănări și deosebiri găsești între România și Grecia?
M-a surprins plăcut câte expresii, gesturi și reacții avem în comun ca popoare. Uneori simt că nici nu e nevoie de traducere, ci doar… de sincronizare. Ceea ce încă mă pune în dificultate, chiar și după atâția ani, este că multe evenimente și spectacole de aici încep extrem de devreme — atât de devreme, încât pentru standardele grecești este încă… prânz! (Și, bineînțeles, până mă pregătesc eu, jumătate din program s-a și terminat!) Mă impresionează — și o spun cu admirație — dragostea românilor pentru flori. Se oferă la orice ocazie, la orice vârstă. Este ceva frumos, delicat și viu. În Grecia, ca să meargă un bărbat pe stradă cu un buchet de flori în mână, trebuie să aibă fie multă iubire… fie multă încredere în sine! Cât despre asemănările și diferențele mai profunde… Suntem amândoi popoare balcanice, cu o memorie istorică grea și răni comune. Am trecut și noi, și voi, prin Imperiul Otoman. Am crescut în structuri sociale asemănătoare, cu traume comune și un umor apropiat. Nu cred că suntem atât de diferiți pe cât credem adesea. Poate suntem doar… oglinzi diferite ale aceleiași Balcani.
Athina Leleka: „Acasă, pentru mine, este acolo unde trăiesc și înfloresc alături de familia mea. Este spațiul în care sunt liberă să fiu eu”
Ce înseamnă pentru tine acasă?
Acasă, pentru mine, este acolo unde trăiesc și înfloresc alături de familia mea. Este spațiul în care sunt liberă să fiu eu însămi — să descopăr, să învăț, să evoluez, să zbor, să construiesc și să creez viața pe care o doresc și pe care o merit. Nu este un punct geografic. Este o stare de a fi. Oriunde m-aș afla, dacă toate acestea există… atunci sunt acasă.
Ce îți place cel mai mult la viața în România?
M-a impresionat profund relația românilor cu parcurile lor. Sunt mari, bine îngrijite și fac parte cu adevărat din viața lor de zi cu zi. E frumos să vezi oamenii bucurându-se de ele cu naturalețe, ca și cum ar fi o extensie a casei lor. Îmi place, de asemenea, confortul și varietatea mijloacelor de transport în comun. Pentru cineva care a trăit în Salonic… înțelege. Acolo te simți mai mult „sardină” decât pasager! (Îmi pare rău, dar nu puteam să nu comentez.)
Ceea ce însă mă emoționează cu adevărat este arhitectura — mai ales clădirile din secolele XVIII și XIX. Când merg pe străzi cu astfel de clădiri, simt că mă transport într-o altă epocă. Simt vechea bogăție spirituală și economică, aristocrația unei societăți care — nu întâmplător — avea legături strânse cu Grecia. Îmi închid ochii și îmi imaginez conace, doamne cu umbreluțe și trăsuri care așteaptă la intrare. Și acolo… timpul dispare.
Cum ai ajuns să participi la târguri aici?
Primul meu pas în lumea târgurilor a fost complet spontan. Văzusem un târg pe Facebook, m-am dus să-l vizitez, am întrebat ce este necesar pentru a participa, am luat informații, am făcut schimb de date de contact. De acolo… s-a deschis ușa: au început să apară constant noi evenimente. M-am înscris la unul, apoi la un al doilea, cu un alt organizator, cu care colaborez până astăzi — de aproape 4 ani. La început m-am mișcat încet și cu prudență. Când simt că pot face față unor apariții mai artistice sau exigente, îndrăznesc. Dar întotdeauna cu respect — atât față de organizatori, cât și față de mine însămi. Prima mea participare a fost… un eșec total!
Mă simțeam ca un corp străin printre veterani. Poate că a existat puțină ostilitate sau neîncredere față de mine — sau poate doar așa am simțit eu. După 6-7 ore fără nici măcar o vânzare, a venit o fată care voia să cumpere un inel. Și în loc să-l vând… i l-am oferit cadou! Sincer, nu am văzut o mare diferență între a vinde unul sau niciunul — măcar cineva a plecat cu un zâmbet! Am luptat mult — și încă lupt — pentru a susține prezența și unicitatea mea.
Au existat momente în care am simțit furie, mai ales pentru că nu știam pe ce teren calc. Dar asta m-a făcut să încerc mai mult, să evoluez, să descopăr cine sunt. Să-mi găsesc identitatea și stilul. Și, între noi fie vorba, cred că această călătorie nu se termină niciodată.
Athina Leleka: „O femeie o va întreba pe prietena ei „îți place?”, înainte să decidă. Uneori, cineva cumpără ceva doar pentru că l-a cumpărat și prietena ei”
Cum ți se pare publicul român? Este diferit de cel din Grecia?
La început credeam că suntem foarte diferiți. Însă, cu cât observ mai mult în jurul meu, cu atât îmi dau seama că diferențele nu sunt atât de etnice, cât sociale. Nu au neapărat legătură cu cultura unui popor, ci cu modul în care se formează comportamentul uman în societățile contemporane. De exemplu, am observat — la fel ca și în alte locuri — că mulți oameni au nevoie de validare din partea cercului lor social înainte de a alege ceva, chiar și o bijuterie.
O femeie o va întreba pe prietena ei „îți place?”, înainte să decidă. Uneori, cineva cumpără ceva doar pentru că l-a cumpărat și prietena ei. Nu este nici bine, nici rău. Este pur și simplu o nevoie de conexiune, de acceptare și de apartenență. Și cred că acest fenomen îl întâlnim acum în multe țări — este o realitate sociologică a vremurilor.
Cât despre diferențe… În Grecia există colecții mari de bijuterii în muzee și galerii, însă în România am fost impresionată de câte expoziții internaționale de bijuterie de amploare au loc anual. Cel puțin trei evenimente importante, cu participanți din întreaga lume, dar și cu creatori români de excepție. Iar acest lucru spune multe despre valoarea pe care o are arta bijuteriei aici.
Ai observat o preferință specifică a românilor pentru anumite tipuri de bijuterii?
Există într-adevăr acest fenomen social despre care am vorbit și mai devreme — imitarea, influența tendințelor și ideea „ce poartă ceilalți”. Este ceva ce întâlnim din ce în ce mai mult, și în România, ca și în alte părți. În ceea ce privește materialele, am observat că românii au o preferință clară pentru argint. Este materialul care îi atrage cel mai mult — poate pentru că are puritate, strălucire și se asociază cu ceva atemporal.
Pentru noi, grecii, argintul este profund legat de arta populară tradițională. În Grecia există chiar o regiune întreagă cunoscută pentru meșteșugul argintăriei și pentru artizanii săi excepționali, care transmit această artă din generație în generație. Poate că, în cele din urmă, argintul funcționează ca un numitor comun cultural pentru ambele popoare — chiar dacă pe fundamente diferite.
Cum este experiența ta la târgurile din România? Ai o amintire specială de aici?
La târguri întâlnesc oameni din toate categoriile sociale. Este un microcosmos al vieții: voci, priviri, ezitări, entuziasme, conversații care durează un minut sau o zi întreagă. Greutățile pe care le-am întâmpinat — și pe care încă le întâmpin — nu le mai văd ca obstacole. Le privesc ca trepte. Pași care mă întăresc și mă ajută să evoluez.
La un moment dat, în acea perioadă de început, începusem să simt că nu sunt acceptată. Străină, singură, invizibilă printre standuri pline. Și atunci a apărut o femeie care avea să-mi schimbe viziunea asupra lumii. Era puțin înainte de Crăciun, într-o zi foarte rece. Nu a venit să cumpere ceva. A venit doar să-mi ureze sărbători fericite — și mi-a adus un ceai cald cu miere, „cadou”, cum mi-a spus, „ca să vă încălziți puțin”.
Nu voi uita niciodată acel moment. Dintre toți expozanții, m-a ales pe mine, pe mine — străina — ca să-mi ofere puțină căldură. A fost cel mai bun ceai pe care l-am băut vreodată.
Athina Leleka: „Cred că nimic nu este „inutil” dacă îi oferi spațiu să vorbească din nou. Totul — chiar și piesele care par uitate — poate căpăta voce. Trebuie doar să le asculți”
Cât timp îți ia să creezi o bijuterie de la idee până la forma finală?
De obicei, îmi ia destul de mult timp să finalizez o piesă. Există lucrări care îmi solicită și patru zile — iar alteori pot rămâne neterminate o perioadă, până când „vorbesc” din nou. Nu încep niciodată cu un plan precis. Iau materialul în mâini, îl ating, îl observ, și el îmi arată drumul. Este un proces mai degrabă interior decât tehnic. Ca și cum aș lăsa bijuteria să mă conducă — și nu invers.
Lucrezi singură sau mai ai mici ajutoare?
Lucrez singură. Și acest lucru îmi oferă o libertate aparte — de cele mai multe ori îmi pierd complet noțiunea timpului. Este ca și cum aș porni într-o călătorie magică pe o planetă doar a mea, unde nu există ceasuri, ci doar forme, texturi și imaginație. Îmi place această singurătate — nu mă apasă. Dimpotrivă, mă transformă.
Există o piesă de care ești deosebit de mândră? Ne poți spune povestea ei?
Da, este exact acea pereche de cercei — care a devenit și sursa de inspirație pentru întreaga mea colecție intitulată „Traiectorii Tăcute”. O parte din această lucrare, segmentul albastru, provenea dintr-o altă bijuterie, care nu fusese niciodată vândută. În loc să o arunc, am simțit nevoia să-i ofer o a doua șansă. I-am schimbat forma, am combinat-o cu alte materiale — cu alamă, cu perle — și i-am permis să renască. Pentru mine, acest lucru nu a fost doar un act tehnic. A fost un gest de grijă. Pentru că eu cred că nimic nu este „inutil” dacă îi oferi spațiu să vorbească din nou. Totul — chiar și piesele care par uitate — poate căpăta voce. Trebuie doar să le asculți.
Citește și: De la casier, la managerul saloanelor Igiena. Ramona Dinita: „Succesul nu vine peste noapte, ci din muncă, viziune și grijă față de oameni”
Cât de greu este astăzi să fii artizan independent? Cu ce provocări te confrunți?
Toate dificultățile există: cheltuielile, vizibilitatea, acceptarea, nevoia de a-ți explica munca, de a o apăra, de a o susține financiar și emoțional. Și totuși — nu simt că mă împiedică. Ceea ce mă ține este dragostea mea pentru bijuterie. Acolo îmi găsesc centrul. Și asta e suficient ca să continui.
Crezi că oamenii încep să aprecieze mai mult obiectele lucrate manual?
Este o întrebare dificilă, pentru că nu există un singur răspuns. Unii oameni, da — au început să aprecieze mai mult unicitatea, atingerea personală, mica imperfecțiune care poartă suflet. Alții însă rămân ancorați în viteză și în producția de masă. Cât despre mine… „școala” mea personală — ceea ce fac — este cu siguranță pentru puțini. Și sunt împăcată cu asta.
Ce ai vrea să le transmiți celor care poartă sau cumpără bijuteriile tale?
Fiecare lucrare a mea este unică — și asta nu este doar o alegere tehnică. Este o atitudine. Vreau să subliniez, prin fiecare piesă, unicitatea pe care o are fiecare femeie. Așa cum nu există două bijuterii identice, tot așa nu există nici două povești, corpuri sau parcursuri identice. Fiecare femeie merită ceva care să o reprezinte pe deplin. Ceva care să fie doar al ei.
Citește și: De la Restaurantul Miorița, la Le Cirque în New York, Gordon Ramsay în Londra sau unul dintre cele mai cunoscute locuri din Toronto: aventura românului care a lucrat pentru Donald Trump, Bill Clinton sau Robert De Niro
Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt care definește ceea ce faci, care ar fi acela?
Dacă ar trebui să aleg un singur cuvânt, acesta ar fi: Viață. Pentru că în fiecare bijuterie pe care o creez există mișcare, materialitate, degradare, transformare, imaginație, nevoie. Și toate acestea sunt Viață. Nu perfectă, nu statică — ci adevărată.
Athina Leleka, unde te pot găsi oamenii online sau la următoarele târguri?
Baza mea permanentă este târgul LOTT, iar de-a lungul timpului am participat și la evenimente precum CIRCUIT și Bounty Fair. Cu acesta din urmă, de altfel, voi participa din nou în perioada 20–21 septembrie. Îmi anunț mereu participările prin rețelele sociale — și adesea reutilizez imagini și momente din locurile care mă găzduiesc. Acolo poate cineva să mă găsească… sau să mă descopere.
Citește și: „Salvarea mea”, așa o numește o pacientă operată de cancer de col uterin pe doamna dr. Corina Bușe. Altă pacientă spune că a ținut-o pe linia de plutire. Cum poate un medic să-ți redea speranța și încrederea în tine atunci când ești în fața unei boli grave
Interviul cu Athina Leleka face parte din proiect „Povestea mea” ❤️
Antonia Bogdan este trainer de limba română pentru expați și franceză, lingvist, traducător, Art lover, Fashion Addict, World traveler.
„Sunt Antonia și dintotdeauna am fost pasionată de limbi străine și de călătorii, fiind conștientă de importanța lor pentru toți, indiferent de cultura sau mediul în care trăim. Cred cu tărie că stăpânirea mai multor limbi deschide uși către noi oportunități și creează punți între culturi, facilitând comunicarea și înțelegerea reciprocă. Limba este nu doar un instrument de comunicare, ci și o cale de a înțelege gândirea, obiceiurile și perspectivele altor oameni.
În activitatea mea de trainer, îmi propun să transmit această pasiune și să arăt cursanților cum învățarea limbilor străine poate îmbogăți nu doar viața profesională, ci și experiențele personale. Fie că este vorba despre a învăța o limbă pentru muncă, călătorii sau dezvoltare personală, sunt dedicat să ajut fiecare persoană să își atingă obiectivele lingvistice și să descopere cât de important este să poți comunica eficient în mai multe limbi.
Pe lângă faptul că vorbesc mult în cadrul sesiunilor de training, îmi place să și scriu despre lucrurile care merită
Toată lumea are o poveste, ne lipsește doar imboldul să o împărtășim
Într-o lume care se află mereu în mișcare, îți oferim un loc în care să te bucuri de lucrurile și, mai ales, de oamenii care contează cu adevărat. Descoperim împreună povești incredibile de viață care să ne inspire înspre o viață mai bună. „Povestea mea” devine spațiul în care vorbim onest și deschis despre orice.
Fii parte din comunitatea LIFE.ro. Spune-ți povestea și lasă-ne să te cunoaștem, să învățăm împreună și să-i motivăm pe ceilalți să fie schimbarea de care avem nevoie.
Ai trăit câțiva ani în străinătate, acum te-ai întors și vrei să ne spui de ce. Ai învins o boală și acum vrei să fii inspirație pentru oamenii care se luptă cu aceeași situație. Ți-ai schimbat job-ul. Ai trecut printr-o despărțire sau trăiești o mare iubire. Spune-ne povestea ta în noul proiect LIFE.ro, „Povestea mea”.
Spune-ți povestea. Lasă-ne să te cunoaștem. Și inspiră-i pe ceilalți.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
