Victor Canache, regizorul care a cunoscut fața nevăzută a Hollywood-ului până și-a făcut curaj să ecranizeze cea mai horror poveste a copilăriei noastre: Capra cu Trei Iezi: „Cred că și dacă îmi ziceau: Bă, la anul îți dăm Oscarul!, nu mai rezistam” - LIFE.ro
Prima pagină » Victor Canache, regizorul care a cunoscut fața nevăzută a Hollywood-ului până și-a făcut curaj să ecranizeze cea mai horror poveste a copilăriei noastre: Capra cu Trei Iezi: „Cred că și dacă îmi ziceau: Bă, la anul îți dăm Oscarul!, nu mai rezistam”
Victor Canache, regizorul care a cunoscut fața nevăzută a Hollywood-ului până și-a făcut curaj să ecranizeze cea mai horror poveste a copilăriei noastre: Capra cu Trei Iezi: „Cred că și dacă îmi ziceau: Bă, la anul îți dăm Oscarul!, nu mai rezistam”
Victor Canache își amintește că prima groază din viața lui a simțit-o atunci când bunicii i-au citit prima dată Capra cu trei Iezi și și-a imaginat capetele iezilor din fereastră. L-a bântuit multă vreme imaginea aceea și încă din facultate și-a imaginat că ar putea să transforme povestea într-un film. A încuiat ideea într-un sertăraș, a terminat facultatea și a plecat în America, locul de unde vin toate filmele. A stat opt ani acolo, a mers din audiție în audiție, din agent în agent, și-a găsit job-uri mici ca să-și plătească chiria și a adunat cât de multă experiență putea, astfel încât să se întoarcă acasă cu un bagaj solid de cunoștințe.
Mai departe urmează o poveste frumoasă, cu multe provocări, un drum bătătorit, dar luminat de speranță și pasiune pentru film.
După ce o veți citi, probabil că veți da buzna în cinema să vedeți filmul lui Victor Canache. Chiar merită!
Victor, am văzut trailerul filmului tău. Pare mult sânge…
Nu e suficient sânge, aș spune eu.
Serios? De ce?
E o poveste destul de sângeroasă, numai că… familie mare, remunerație mică, după buget 😀
Și e prima poveste care ni se povestește în copilărie, nu?
Cel puțin în generația noastră era în abecedare. Parcă așa începea abecedarul, cu Capra cu Trei Iezi.
Câți ani ai?
36 de ani 😀
Și pentru că e o poveste atât de populară te-ai gândit să o ecranizezi pentru adulți?
Legătura mea cu povestea asta este aceeași cu cea a oricărui român. Mi-a fost citită în copilărie de bunici, dar motivul pentru care am început să primesc povestea ca pe un film a fost din cauză că a reprezentat prima groază pe care am simțit-o când am auzit de capetele acelea în geam, înainte de televizor, video sau alte forme de entertainment. Când mi s-a spus de capetele zâmbind în geam, țin minte că m-am îngrozit. Lupul mănâncă pentru că are nevoie să mănânce, dar pune capetele în geam, mânjește pereții cu sânge? M-a zguduit puțin. Apoi toată povestea asta a mers în tandem cu dragostea mea față de film și inevitabil s-a întâmplat. Ideea o aveam de mult, cred că de pe la 19 ani. În 2016 m-am gândit că poate e timpul să o pun în practică.
Cred că e foarte tare, abia aștept să văd filmul. Trebuie să mă țină stomacul?
Nu e chiar așa. E destul de fidelă poveștii lui Creangă și în ziua de azi, oamenii care sunt consumatori de filme horror, probabil că nu-și vor lua doza pe care o caută, dar cred că sunt destul de aproape de groaza reprezentată în pagină.
Este primul tău film?
Primul meu film de lungmetraj. Am făcut și scurtmetrajul aceleiași povești, cu aceeași actori, doamna Morgenstern și domnul Bodochi, dar cu alți copii, care acum erau prea mari să mai apară și în lungmetraj. Mi-am făcut mâna cu scurtmetrajul, dar și ca să am ceva cu care să pot merge după buget și după tot ce implică producția de lungmetraj independent. Independent e cuvântul cheie 😀
Din povestea pe care o știu eu este că tu te-ai întors din State și te-ai apucat de treabă. Te-ai întors cu un bagaj atât de greu încât să reușești să aduni și bani și să îi convingi și pe Bodochi și Maia Morgenstern să facă film cu tine?
Câte puțin din tot ce ai spus, dar nu în ordinea asta și nu chiar așa.
M-am întors cu un bagaj de acolo, un element foarte important – perspectiva, ce m-a ajutat cumva să-mi lărgesc orizonturile după anii petrecuți în L.A. Pe doamna Morgenstern nu a fost așa de greu de convins pentru că mi-a fost profesoară de actorie, am avut ocazia des să vorbesc cu dânsa și e destul de deschisă în general să ajute tinerii debutanți. Dacă proiectul e demn și se dovedește a fi muncit din greu, doamna Morgenstern e mereu dispusă. Domnul Bodochi la fel, cu toate că pe dânsul nu-l cunoscusem înainte…
Și mai rămânea problema banilor…
Problema banilor a fost destul de serioasă. Am plecat de la 0 cu proiectul, efectiv. Am făcut o campanie de crowdfunding pentru scurtmetraj, am strâns niște bani, am venit în România cu gândul că ne vom descurca cu banii aceia, mai ales după ce am cântărit piața din America, unde lucrurile merg altfel, am ajuns aici și ne-am lovit de niște prețuri care ne-au dat pe spate. A trebuit să mai lansăm o campanie de crowfunding, am strâns banii, am făcut scurtmetrajul, ne-am bucurat puțin de succesul scrutmetrajului în România, după care lucrurile se stingeau și am zis că trebuie să facem ceva. Ne-am dus înapoi în America și am mers din comunitate de români în comunitate de români, de pe o canapea pe alta, cu autobuzul din oraș în oraș, făcând proiecții ale scurtmetrajului, în căutare de investitori privați. Pandemia ne-a tăiat avântul la jumătatea drumului și ne-am întors acasă cu puțin mai bine de jumătate din bugetul pe care ni-l doream. Ni s-a dublat munca în lipsa banilor, am tras cu cârca, dar iată, filmul există și asta e important.
Dar un CNC nu mergea?
Nu funcționează așa pentru că eu nu aveam nimic sub centură. La CNC nu te duci cu ambiții și visuri. Poți să fii cel mai talentat om din lume, dar dacă nu poți dovedi că ești în stare să duci un proiect la bun sfârșit, că ai mai făcut asta, nu ai nicio șansă.
Deci nu e suficient să fii talentat în România, trebuie să știi și cum să ceri, să stai cu mâna întinsă ca să poți să demonstrezi…
Da. Eu mă pun în pielea statului, al CNC-ului: de unde știu eu că ești talentat, de unde știu eu că ești în stare să duci un proiect la bun sfârșit, mai ales că ești artist. Artiștii, cât sunt ei de talentați, în general sunt cam aiuriți. Cu mine în frunte. Dacă nu era Luana, soția și producătorul filmului, coloana vertebrală a proiectului – eu doar visez, scriu, îmi imaginez cadre – nu mi-aș fi imaginat ce muncă e în spate. Și acolo a venit Luana care s-a ocupat de toate. Filmul acesta are o mamă și mama aia e foarte puternică.
Hai să ne întoarcem puțin în spate, să-ți cunoaștem puțin background-ul 😀. Născut, crescut în București?
Născut în Târgoviște, crescut până la 11 ani la țară, apoi am stat la Târgoviște puțin, apoi am mai venit la București, am mai stat puțin aici și apoi am plecat în America.
Ai mai stat puțin, cât ai făcut facultatea, nu?
Da.
Ai dat din prima la ATF sau…
Nu. Am fost la Arhitectură prima dată. Mă cam rupsesem puțin de visul acesta al actoriei, încă din adolescență, când lucrurile au luat o întorsătură mai dramatică. Visam în continuare la industria filmului, numai că nu vedeam nicio abordare, nu mă gândeam serios la cum fac, ce fac, însă, la un moment dat, în primul an de facultate la Arhitectură am zis: „stai mă puțin că eu voiam să fac ceva”. Și m-am dus și am dat admitere la actorie.
Ce au zis ai tăi?
Eu am doar o mamă și în general nu s-a implicat în deciziile mele. Dacă am zis că vreau să fac asta, ea mi-a zis: „Bine, spor!”. Nu știu cât de bine mi-a făcut, dar eu nu am auzit niciodată: „Nu ai voie!”. Am avut și de reparat de pe urma acestei libertăți, dar m-a și ajutat foarte tare în materie de adunat o bază de date în film. De când am primit primul video, imediat după comunism, când a venit mama din Israel și mi-a adus un video, am avut voie să mă uit la absolut ce am vrut eu, pe barba mea. „Vrei să te uiți la filme de groază? Bine, treaba ta, dar să nu te aud apoi”.
Înțeleg că nu ți-a zis nu la filme, că nu se punea problema atunci. Când prindeam o casetă video pe vremea aceea, ne uitam toți, nu făceam mofturi că nu e pentru vârsta noastră. Dar la altceva, în viață nu ți-a zis nu?
Nu prea. M-a tratat ca pe un adult încă din copilărie. Auzeam musafiri care ziceau uneori: ”E cam serios, cam greu filmul ăsta pentru vârsta lui. Nu crezi?”. „Se descurcă!”, cam asta era abordarea. Eu stăteam pe ace ca nu cumva să plece urechea la îndemnurile prietenilor și să se apuce să-mi interzică. M-ar fi distrus.
Dar tot în generația noastră, dacă vreunul dintre noi ne-am fi dus la părinți și am fi spus că vrem să dăm la teatru, ar fi sărit doi metri în sus: „Ai înnebunit, vrei să mori de foame?”
Au fost și discuțiile astea, dar nu mi-a interzis niciodată. Odată ce m-a învățat așa, ar fi fost foarte greu să încerce să se impună mai târziu.
De ce ai plecat în America?
Am crescut cu filme americane, astfel încât eu nu-mi aduc aminte cum am învățat engleza. Probabil că mulți din generația noastră au aceeași dilemă. O știu de când mă știu. Cum am învățat româna, am învățat și engleza. Fiind noi, ca popor, așa de conectați cu cultura americană, mare parte din visul meu era să merg acolo, să încerc, să mă văd la Hollywood. Cum am terminat facultatea am plecat în Los Angeles, am stat acolo câțiva ani și am trăit viața aia de artist care acceptă orice fel de job care să-i plătească chiria și umblă din audiție în audiție, din agent în agent. Am fost la 180 de audiții.
A fost fain, am stat suficient ca să-mi iau cetățenia, dar niciodată nu am reușit să mă rup de țară, nu știu de ce. Și norocul meu e că așa e și Luana, nu reușim să ne rupem, indiferent cât de mult am stat, oriunde am sta, la un moment dat ne întoarcem acasă.
V-ați cunoscut acolo sau aici?
Aici.
Și ați plecat împreună?
NU, la început a fost relație la distanță, asta în caz că sunt oameni care văd interviul și se întreabă dacă funcționează, iată că există pe lumea asta un exemplu de oameni care au reușit. Am stat un an de zile separați, apoi șase luni împreună, șase luni separați, șase luni împreună și șase luni separați. În total 2 ani de zile separați și cu toate astea iată-ne împreună de 12 ani de zile.
Ce tare! 180 de audiții în câți ani de America?
În America sunt 8 ani, dar în Los Angeles am stat vreo cinci.
Și ai lucrat ce? Din ce mâncai?
Problema era că nu puteam să-mi iau job-uri serioase. Îmi aduc aminte că parcam mașini la un moment dat și mi-a propus cineva: „Ai școală, nu trebuie să alergi să parchezi mașini. Te putem face manager, să fii îmbrăcat frumos și să ai grijă de alergători”. Suna minunat, dar nu puteam pentru că managerul acela trebuia să-și ia munca în serios, pe când eu trebuia să pot să plec la audiții în momentul în care îmi suna telefonul. Așa că aveam nevoie de job-uri din acestea, de unde mă puteam rupe imediat, dar care erau mai mult simbolice, nu-mi acopereau cheltuielile. Banii mei proveneau în general din proiectele pe care le prindeam, așa că trăiam în incertitudine. Când prindeam un proiect, mă plăteau cum plătesc americanii, ani lumină distanță de ce se întâmplă aici și ieșeam din datoriile făcute cu credit cardurile, după care iar mă afundam, era un fel de roller coaster. Dar nu aveam niciodată certitudinea că voi prinde proiectul. Dar fain, mai ales pentru 20-30 de ani. Nu știu dacă după 40 de ani aș mai fi putut.
Eu îmi imaginez că dacă aș ajunge pe un platou de filmare în L.A. aș fi ca un copil în fața borcanului cu acadele…
Exact așa a fost 😀. Până și proiectele studențești aveau la dispoziție studiourile Warner Brothers și Universal. Mă plimbam pe acolo și îi vedeam pe Adam Sandler și o mulțime de alți actori și nu-mi venea să cred. Am filmat de la aleile din centrul L.A. unde trebuia să fugim de poliție că filmam ilegal, până la proiecte Paramount Pictures.
De ce nu ai rămas?
Pentru că nu pot să stau departe de România și, să fiu sincer, nu sunt nici cel mai mare fan al Americii. Vorbesc de detalii: nu găsesc mâncare curată cum găsesc aici, îmi e frică de arme și toată lumea e înarmată acolo și se întâmpla frecvent să auzi că la nu știu ce intersecție s-a tras cu arma. Nu pot să trăiesc așa. Mai era aspectul medical. Dacă nu faci o cârcă de bani, nu ești asigurat. Eu eram cascador acolo, dacă îmi rupeam ceva în timp ce mă antrenam, aș fi fost nenorocit. Dacă m-aș fi accidentat în timpul proiectului nu era problemă, că mă acoperea Uniunea și acolo asigurările sunt cele mai bune, dar ca să pot să fiu cascador, să țin pasul cu cei mai buni din industrie, trebuia să mă antrenez în afara programului și o făceam pe barba mea.
Așa, ca să scot și eu un titlu bombastic: cu cine ai filmat?
Nu pot să spun că am filmat… Am făcut figurație. Am fost pe platou cu George Clooney și am stat față în față cu frații Coen… Nu pot să spun că am jucat, dar am făcut școala de actorie acolo și am făcut actorie cu Aaron Speiser care a fost profesorul și acting coach-ul de pe platou al lui Will Smith, Gerald Buttler, Jenifer Lopez și au ajutat mult anii aceia de acolo.
Dar drumul tău, după această experiență, ar fi putut să se deschidă de aici înainte, puteai să fii ca Sebastian Stan…
Niciodată! Niciodată să nu spui niciodată, dar șansele ar fi fost infime. Nu te poți compara cu cineva care a crescut în industrie. Pentru mine, în anul în care am plecat, lucrurile începuseră să se miște foarte bine în cascadorie, începusem să prind proiecte și chiar să aleg între ele și banii erau serioși. Nu mai puteam să stau în America. Cred că și dacă îmi ziceau: „Bă, la anul îți dăm Oscarul!”. Nimic, nu mai puteam, nu mai rezistam. Trecuseră așa de mulți ani, îmi era așa de dor de țară, simțeam că-mi trec anii tinereții într-un loc în care nu mă simt acasă.
Și ai venit acasă și ce ai găsit?
Am găsit ce mă așteptam să găsesc, dar și schimbări. Schimbări în bine. Însă am fost extrem de ocupat cu proiecțelul ăsta al nostru pentru că am vrut să fac ceva, să nu o iau de la zero aici, să încep cu audiții, așa cum făceam în America. „Hai să facem Capra cu Trei Iezi” și în ultimii ani de zile, asta am făcut.
Dar tu ai terminat actorie. De ce ai cotit-o pe regie?
Am cotit-o pe regie pentru că mi-am dorit mereu să regizez. Am avut micile mele joculețe de prin școala generală. La un moment dat, dintr-o joacă, am ajuns să fac anual niște spectacole în jurul Halloween-ului și în jurul sărbătorilor de iarnă. În perioada aceea, ora de engleză îmi era cedată mie: făceam repetiții cu colegii, le scriam texte pe nivelul fiecăruia de engleză… În Chicago, am încercat să regizez un scurtmetraj în care să și joc și mi-am dat seama că nu sunt încă în stare să fac asta. Experiența acumulată în L.A. mi-a dat curajul și tot ce aveam nevoie, instrumentele necesare pentru a înțelege ce înseamnă producție de film, care sunt pașii și ce trebuie să fac.
Când se lansează Capra cu Trei Iezi?
Pe 28 octombrie, în marea majoritate a cinematografelor din România.