Vioara de 10 milioane de euro care a inspirat o națiune: o călătorie muzicală cu Alexandru Tomescu de la scenele internaționale în inima munților Bucegi

Alexandru Tomescu: „Cabana Caraiman este un simbol al debutului alpinismului la noi în România. Am urmărit cu tristețe degradarea ei treptată și am fantazat la cum ar fi să fiu cabanier”

Unul dintre cele mai recente turnee a fost Stradivarius – Paganini Magic care s-a încheiat cu un concert susținut în fața Cabanei Caraiman. Loc pe care l-ați și cumpărat. Cum ați ales să faceți această investiție, cu ce gânduri?

Cabana Caraiman este un simbol al debutului alpinismului la noi în România. Este un loc de o frumusețe aparte care nu are cum să te lase indiferent. Cunosc cabana încă din studenție, când am dormit nu o dată la prici. Am urmărit cu tristețe degradarea ei treptată și am fantazat la cum ar fi să fiu cabanier… iată că peste decenii acest vis e pe cale să devină realitate! 

Scopul meu este să redau cabana circuitului turistic, desigur după o restaurare și o renovare completă. Nu va fi deloc un proiect ușor, date fiind condițiile cu totul speciale în care se va desfășura șantierul: altitudine de peste 2000 de metri, condiții meteo imprevizibile, iarna ține cel puțin 6 luni pe an etc. 

Până la finalizarea întregului proces de proiectare, autorizare, finanțare, care va mai dura ceva vreme de acum înainte, fac tot posibilul pentru a menține cabana cât de cât pe linia de plutire. 

Concertul de închidere a turneului Stradivarius de anul trecut, unde l-am avut alături de mine pe renumitul chitarist Dragoș Ilie, a fost un test – voiam să văd care este interesul pentru muzica clasică la peste 2000 de metri. Răspunsul entuziast al publicului m-a încurajat să merg mai departe și anul acesta: vom face nu doar concerte acolo, ci și un masterclass pentru tinerii violoniști și chitariști.

Cine vă este alături în această aventură de pe Caraiman?

Cel care m-a încurajat de la bun început a fost un foarte bun prieten din copilărie, în egală măsură pasionat de munte și de cabană în mod special. Sunt conștient că pregătirea mea de violonist și de muzician nu are foarte multe în comun cu administrarea unei cabane, așa că sprijinul celor de pe platoul Bucegilor a fost esențial. 

Mă gândesc aici la administrația Parcului Natural Bucegi, la Salvamont, la ceilalți cabanieri, la telecabina Bușteni sau Sinaia. Toată lumea face parte dintr-o familie extinsă dacă vreți, ne ajutăm între noi ori de câte ori este posibil și mă bucur din tot sufletul atunci când mă simt integrat în rândul celor cu adevărat experimentați pe munte. De 2 ani sunt membru în Clubul Alpin Român, o asociație cu mare tradiție încă din perioada interbelică. Colegii mei din club au fost primii care și-au luat inima în dinți și au umplut cabana de primul Revelion pe care l-am sărbătorit acolo, m-au ajutat cu diversele transporturi pe care le-am făcut la cabană – pentru că în continuare tot ce există la cabană trebuie dus, în special în perioada de iarnă, cu rucsacul.

Iubiți muntele, vă duceți des în Bucegi? 

Iubesc munții, simt că acolo este casa mea adevărată și merg cât de des pot în Bucegi sau în diverse excursii organizate prin țară pe la noi. 

Ne-ați spus deja că sunteți și parte din Clubul Alpin Român. Câți dintre colegii dvs. v-au văzut pe scenă?

Să știți că sunt melomani împătimiți printre ei și nu puțini! Atunci când biletele la un concert sunt epuizate mă bucur dacă îi pot ajuta cu o invitație. Adevărul este că munții au muzica lor – și aceasta rezonează foarte bine și cu cea clasică.

Citește și: Cristian Oroșanu: „la prima repetiție la care am participat am stat pe un scăunel lângă tatăl meu în orchestră pentru că în acea zi nu avea cu cine să mă lase acasă”

Alexandru Tomescu: „Pentru mine muzica este ca aerul, mi se pare foarte firesc să o aud de dimineața până seara. Fie în jurul meu, fie în mintea mea”

Ați trăit într-o casă de artiști. Mama dvs. a predat vioara aproape 50 de ani, iar tatăl a fost un mare pianist. Care a fost rolul muzicii în casa dvs.? 

Am crescut într-adevăr înconjurat de muzică. Mama mea este pasionată de pedagogie și chiar și acum, la aproape 75 de ani, lucrează cu mare drag cu copiii. Tatăl meu, un pianist de o sensibilitate și o finețe rare, a fost cel care m-a însoțit în primii ani de turnee și de concursuri internaționale. 

Pentru mine muzica este ca aerul, mi se pare foarte firesc să o aud de dimineața până seara. Fie în jurul meu, fie în mintea mea.

Care a fost relația cu părinții dvs.? Mai știți ce v-au spus după primul concert?

Inițial părinții mei și-ar fi dorit poate o altfel de carieră pentru mine, conștienți de dificultățile care m-ar fi așteptat. După cum știți în perioada comunistă călătoriile în străinătate erau o pură fantezie pentru cei mai mulți dintre noi. Iar aceia care primeau mult râvnitul pașaport și vizele, atât românești cât și străine, de cele mai multe ori nu mai reveneau niciodată în țară. 

Asemeni multor copii însă, am știut de la bun început ceea ce vreau să fac, ceea ce îmi place cel mai mult. Iar pentru mine acest ceva a fost și este cântatul la vioară. Este drept că în primul meu an de ucenicie am cântat la pian, dar am îndreptat foarte repede această eroare (zâmbește). 

După cum spuneam și mai devreme, mama mea are un talent cu totul deosebit în a relaționa cu copiii, în a-i motiva să descopere tainele viorii. Această magie a funcționat din plin și cu mine. Ea a fost cea care m-a îndrumat nu doar în primii 7 ani de acasă, ci și în primii 7 ani de vioară. Am fost apoi studentul maestrului Ștefan Gheorghiu, părintele școlii românești de vioară.