Viorel Pasca, binefăcător pentru 400 de oameni abandonați de soartă pe care i-a primit în casa lui. Cum reușește un bihorean să aibă grijă de pacienții care nu mai au loc în spitale

În timp ce mulți dintre noi ne gândim ce mașină să ne mai luăm sau ce destinație de vacanță să alegem anul acesta, Viorel Pașca, un bărbat de 49 de ani dintr-un sat mic din județul Bihor, se gândește cum să mai cumpere o casă. Nu pentru el, ci pentru bolnavii uitați de toată lumea, cei care au nevoie de un loc unde să fie îngrijiți. De 13 ani, Viorel Pașca primește la el acasă acele persoane care nu au neapărat nevoie de spitalizare, care nu au loc nici în spitale, cazuri sociale, oameni abandonați de familie, fără casă, fără venituri, „fără nici un Dumnezeu” cum ar spune unii, oameni bolnavi de cancer, paralizați, cu membre amputate, oameni care au stat pe străzi și pentru care spitalele din țară nu au loc. În fiecare zi, la poarta domnului Pașca se oprește cel puțin o ambulanță care aduce un bolnav din orice colț al țării unde nu a mai fost loc pentru el.

În urmă cu 13 ani, Viorel Pașca s-a uitat în curtea sa și și-a dat seama că are două camere goale pe care cu dragă inimă le-ar fi dăruit cuiva, numai să facă un bine. A văzut un reportaj la televizor care prezenta cazul unor oameni care au ajuns cu degerături severe la picioare. A doua zi s-a dus la Spitalul Județean din Oradea și le-a spus medicilor de acolo că dacă au astfel de cazuri sociale, să le trimită la el că el se oferă să le poarte de grijă, să le dea un adăpost deasupra capului și o masă caldă. Și așa a început să primească oameni la el în casă. Când nu a mai avut loc, s-a gândit să mai cumpere o casă, și încă o casă și tot așa, până a ajuns la un număr de șapte case. Nu vă imaginați că era bogat și nu avea ce face cu banii. Fiecare casă are povestea ei și lucrurile s-au așezat atât de frumos în drumul lui că exact atunci când nu mai avea nici o speranță, a găsit donatori care l-au ajutat să facă bine. Azi spune că el nu ar fi fost nimic fără toți oamenii cu suflet mare care s-au implicat în proiectul lui și care l-au ajutat să poată avea grijă acum de aproape 400 de suflete. Poveștile oamenilor care îi trec pragul sunt absolut impresionante, iar pentru a le afla aveți nevoie de câteva minute de lectură.

Cu ce vă ocupați timpul liber?

Timpul meu liber îl folosesc stând aici cu oamenii, vorbind la telefon, socializând cu ei și rezolvând o mulțime de probleme. Acesta e timpul meu liber pentru că nu am altul și nu-mi doresc altul, în sensul că fac ceea ce-mi place. Ceea ce fac îmi oferă multă satisfacție și bucurie și nu vreau un timp liber altfel petrecut.

Și timpul ocupat?

Mereu vin bolnavi aici; anul acesta au venit peste 140 de bolnavi. Avem o medie de mai mult de unul pe zi; doar azi au venit cinci. Și atunci sunt destul de ocupat când vin bolnavii, când trebuie să discut cu cei care îi trimit, cu medicii și să mă ocup de „birocrație”. Nu că nu mi-ar plăcea să le fac, dar când e vorba de acte și tot felul de hârtii, nu sunt dat pe spate.

Dar înainte să faceți asta, cu ce vă ocupați?

Înainte m-am ocupat și de copii, am început să învățăm copiii defavorizați, copiii de romi în special, să investim în educația lor. I-am învățat să scrie, să citească, să se spele, să vorbească frumos, să fie amabili… Asta era prin anii ’93-’98.

Dar dumneavoastră ce sunteți de profesie?

Ați atins un punct sensibil în sensul că eu sunt un om foarte simplu. Cu jenă și rușine spun că, din păcate, nu am studii superioare, nu am nici liceul făcut pentru că așa a fost vremea atunci. Am doar 10 clase, școala profesională; nu e prea plăcut să spun asta, dar acesta e adevărul, sunt un om simplu, crescut la țară, am trait în condiții modeste, dar mă bucur că pot să fac ceva acum ca să schimb lucrurile sau să aduc un plus de mai bine pe unde trec.

Studiile superioare nu vă fac om…

Dar te ajută ca ceea ce faci să faci mai bine, mai eficient…

V-ați născut în Dumbrava?

Nu, m-am născut la vreo 20 de kilometric de Dumbrava, într-un sat unde nu era nici apă, nici canalizare, care nu e nici acum, un sac sărac, mergeam pe jos 12 kilometri pe zi până la școală și înapoi… Nu știu dacă și asta a contribuit să nu fac mai multă școală decât am făcut.

M-am mutat aici în 1992, după ce m-am căsătorit. Atunci am simțit să fac ceva în viață, îmi doream să schimb lucrurile în bine în jurul meu. Mă gândeam la ce aș putea face, aveam și complexe de inferioritate gândindu-mă că nu am un statut social, nu am o poziție înaltă, nu am studii, nu sunt bogat, nu știam ce m-ar recomanda pe mine să fac ceva…

La un moment dat mi-am dat seama că în satul acesta sunt foarte mulți oameni săraci, de etnie romă și m-am gândit că „dacă m-aș duce acolo aș putea să fac ceva pentru oamenii aceia”. Așa am ajuns aici și am început să mă ocup de copii. S-au făcut lucruri fromoase în perioada aceea, mai ales că o parte dintre acei copii, azi lucrează aici și îngrijesc bolnavii.

Dar de unde atâta bunătate în sufletul dumneavoastră?

Nu cred că e vorba atât de bunătate, cât de nevoia mare pe care o au oamenii aceștia. Nu cred că eu sunt mai bun ca alții, ci doar eu am observant problema cu care se confruntă alții, am văzut nevoia lor. Și văzând nevoia acestor oameni, nu puteam să rămân indifferent și să nu fac nimic.

Cred că oricare ar face asta în locul meu, mai ales dacă ar vedea un om care are o problemă și ar ști că poate să-l ajute.

Eu cred că oricare altul s-ar gândi întâi la nevoile lui și apoi la nevoile celuilalt…

Nevoile oricăruia dintre noi pălesc când vezi nevoia uriașă a celuilalt. Toți avem anumite nevoie, dar în momentul în care apare un om cu cancer, abandonat de copii, fără pensie, fără casă, care a dormit 20 de ani pe străzi, poți să spui că nu vreau să te ajut că am alte nevoie? Sau vin oameni cu degerături, cu picioare amputate, paralizați, vin tot felul de oameni cu tot felul de povești de viață, cum poți să spui că nu-l ajuți?

Ieri mi-a venit o soprană care a cântat la operă; a locuit în Los Angeles vreo 40 de ani, s-a întors în București și a locuit și acolo câțiva ani, dar a început ușor, ușor să aibă probleme psihice. A vândut sau a pierdut, nu se știe, apartamentul din București și a ajuns pe străzi alcoolică. De pe stradă a ajuns la psihiatrie și de acolo au trimis-o în Alba că de acolo era femeia; cei din Alba nu au știut ce să facă cu ea și au trimis-o la noi. Avem multe astfel de cazuri, multe din București.

Avem unul, cetățean grec, care a lucrat și prin Iran, a făcut o mulțime de bani, are vreo două facultăți, avea o singură fiică în București, toți banii câștigați i-a dat fetei, iar în urmă cu câteva luni a fost diagnosticat cu cancer. La scurtă vreme după aceea fata lui a murit în accident de mașină și imediat după moartea ei au venit funcționarii de la bancă să-l evacueze deoarece fiica lui girase casa băncii. Astfel, omul, după o triplă lovitură, a ajuns pe stradă în București. A locuit pe stradă, la un moment dat a căzut pe stradă, a fost luat de Ambulanță și dus la Spitalul Sf. Pantelimon. De acolo au fost nevoiți să-l externeze. Omul nu are nici măcar pensie pentru că nu știu cum lucrase prin Iran și nu are nici un venit. Din spital nu știau unde să-l trimită și l-au trimis la Dumbrava, starea lui fiind de imobilizat la pat. Acum este mult mai bine, umblă, vorbește…

Eu puteam să spun: „Domnule, nu-mi pasă pentru că eu am problemele mele”. Nu poți să spui așa pentru că el are probleme mult mai mari și mai grave ca ale mele. Eu, până la urmă, nu am nici o problemă.

Așa este, dar dumneavoastră puteați să ajutați, însă ați ales să vă dedicați viața…

E mult mai frumos așa, trăiesc mult mai intens așa. Odată, a ars cuiva casa și un cunoscut mi-a zis: „M-am dus și l-am ajutat pe ăla căruia i-a ars casa și așa de bine mă simt, am așa o mulțumire sufletească”. Iar eu i-am răspuns: „Tu ai mulțumirea asta că l-ai ajutat o dată, eu o am în fiecare zi”.

Trăind lucrurile acestea, ai o bucurie care nu se compară cu nimic, iar dacă ar fi să mor mâine, nu mi-ar părea rău pentru că m-aș uita în urmă și aș spune: „Am trăit cât am trăit, dar am putut să fiu de folos, am făcut ceva pentru alții, am făcut ceva ce contează”. Altfel ce? Lași în urmă o casă, o mașină? Ce realizare e aia?

Aveți copii?

Am trei copii, doi sunt căsătoriți, unul încă nu, dar toți sunt foarte implicați; și soția la fel.

Toată familia adică.

Da, da. Copilul meu mijlociu s-a căsătorit și s-a mutat la vreo 10 kilometri într-o casă mai mare pe care socrul lui le-a dat-o să locuiască în ea. Și i-am spus: „Nu-i cam mare casa aia pentru voi?”. Ei au zis: „Ba da, nu știm ce să facem cu ea că e prea mare”. Atunci le-am spus: „Uite, eu nu mai am nici un loc liber. Îți dau niște bolnavi?”. La ora asta are 18 bolnavi în casă.

Adică socrul mic le-a dat dat dar de nuntă o casă și dumneavoastră 18 bolnavi?

(râde). 18 bolnavi la pat. Dar nu aveam locuri, ce era să fac? Dar e în regulă pentru că și lui îi place, se simte bine în compania lui, se amuză cu ei, mai ales cu cei mai în vârstă care îi spun tot felul de glume.

Dar cum ajung oamenii aceștia la dumneavoastră? Vă știu toate spitalele din țară?

Da, azi, cum spuneam, au venit patru numai din București, împreună cu doctorul, cu asistent social, cu asistent medical. Ieri mi-au adus din Alba, săptămâna trecută au venit din Medgidia, din Botoșani, din Brașov, din Arad. Vin din toată țara, iar la asta ar trebui meditat puțin în rândul „celor de sus” pentru că e o mare, mare problemă în sistemul de protecție socială din România și nu vorbește nimeni despre ea. De ce? Pentru că cei care suferă nu știu să vorbească sau cum să pună problema, iar ceilalți nu știu pentru că nu au avut de-a face. Și vorbesc în special despre bolnavii cu afecțiuni psihice. La noi, 80% dintre bolnavi sunt bolnavi psihic, toți trimit de spitale, de psihiatrie, de primării sau alte instituții pentru că nu sunt locuri; statul român nu are centre suficiente unde să fie îngrijiți bolnavii psihic.

Dar cum funcționați dumneavoastră, ca un ONG?

Nu. Aici e iarăși o discuție lungă despre cadrul legal în care ne desfășurăm activitatea. Doar după câțiva ani au reușit, sau au vrut să recunoască autoritățile că activitatea noastră e în regulă, până atunci, nu.

Cum funcționați dumneavoastră mai exact?

Eu am casa mea, proprietate privată. Conform legii, pot să primesc în spațiu pe cine vreau. Dacă vine un bolnav din Craiova și spune că vrea să locuiască în Dumbrava, la domnul Pașca, eu am tot dreptul să-l primesc în spațiu la mine acasă și îi fac viză de flotant. Iar dacă nu are buletin, că se întâmplă foarte des asta, îi facem un buletin cu adresa Dumbrava.

Dar cum de ajung ambulanțele la dumneavoastră? Sub ce formă?

Pentru că de-a lungul timpului au realizat că nu au unde să-i trimită pe bolnavi și că dacă eu îi primesc, e mai convenabil pentru spitalul respectiv să-i trimită cu ambulanța aici. De exemplu: de la Medgidia până la Oradea sunt vreo 700 de kilometri. Reprezentanții spitalului din Medgidia spun așa: Cât ne costă pe noi o zi de spitalizare? Destul de mult. (Și au bolnavi care stau doi, trei ani în spital, iar pe nota anchetei sociale ce ajunge la mine scrie „tolerat în spital”). Omul nu necesită spitalizare, dar nu au unde să-l trimită pentru că el poate fi cu picioarele amputate, paralizat la pat, etc. Ca să nu mai vorbesc de faptul că omul acela poate nu e nici asigurat și nu plătește nimeni spitalizarea. Și atunci ce să facă cu el? Decât să se încarce cu o notă de plată uriașă, îi costă mai puțin să-i trimită cu Ambulanța 700 de kilometri.

Și dacă se întâmplă ceva cu omul acela, e răspunderea spitalului?

Nu răspunde nimeni, deoarece omul nu necesită spitalizare. Asta vorbind din punct de vedere medical. Altfel, omul semnează o declarație în care spune că este de acord și dorește să vină aici. În prealabil, asistenții sociali de la spital mă sună să mă întrebe dacă am un loc și dacă primesc un bolnav. Noi nu primim decât cazuri sociale iar aici se încadrează persoanele bolnave, în vârstă, care nu pot munci, fără familie, sau abandonate de familie. Acestea sunt persoanele cele mai vulnerabile pe care nu le vrea nimeni și cărora nu au ce să le facă, așa că le trimit la Dumbrava unde noi le primim cu bucurie.

Și cât stau oamenii aceștia la dumneavoastră?

Sunt bolnavi care stau de 13 ani, de când am început. Unii pleacă după ce se fac bine. De exemplu, vine un om la 50 și ceva de ani care a suferit un accident și nu se poate întoarce pe stradă pentru că nu se descurcă. Stă aici până se face bine, se pune pe picioare și apoi pleacă și dacă nu pleacă, îl îndemnăm noi. Noi nu vrem să îngrijim aici oameni sănătoși. Dacă e sănătos să se ducă să muncească, sau, dacă nu are încotro, să se ducă să cerșească, pentru că și asta e o muncă. Un om bun de muncă nu poate sta la noi să trăiască din mila altora. Nu încurajăm nemunca.

Aveți și personal medical?

Da, avem două asistente medicale, bolnavii sunt înscriși la medicul de familie, peste 200 dintre bolnavi au tratament medical zilnic pe care îl administrăm (tratament prescris de medicul din spitalul din care vine), îi pansăm pe cei care au nevoie, pentru că avem tot felul de cazuri. Avem bolnavi cu cancere, cu amputații, mâncați de șobolani, oameni fără identitate cărora li s-au dat nume în funcție de locul și perioada în care au fost găsiți.

Câți bolnavi aveți acum?

380 și ceva, aproape 400.

Incredibil. Și mai aveți loc?

Facem dacă e nevoie. Tot timpul facem loc. Sunt 15  case, fiecare casă cu povestea ei despre cum a fost cumpărată.

Spuneți-mi povestea uneia dintre care, cea mai emoționantă.

Toate sunt emoționante, dar să vă zic una. Într-o seară îi zic nevesti-mi: „Vezi că nu mai avem nici un loc, au ajuns și doi într-un pat. Neapărat mai trebuie luată o casă, dar nu știu cum să facem”. A doua zi, primesc un telefon de la o persoană care vorbea engleză. Omul îmi spune că e din Olanda și că a avut o mătușă în vârstă care în urmă cu ceva timp s-a gândit să ajute un proiect din Europa de est, din România în special pentru că fusese născută în București. A vrut să-și scrie testamentul și să lase o oarecare sumă de bani. S-a interesat și ne-a găsit pe noi și le-a spus rudelor că la Dumbrava vrea să lase banii. Omul mi-a spus că mătușa a murit și nu a apucat să scrie testamentul, dar că vrea totuși să-i respecte dorința și mi-a cerut un număr de cont ca să ne trimită 40 de mii de euro pentru a cumpăra o casă. Vă dați seama cum îmi tremurau picioarele? Cu o seară înainte spuneam că nu avem bani de casă și a doua zi mi-au intrat banii în cont. A treia zi m-am dus și am cumpărat casa.

O altă casă. În urmă cu vreo 2 ani, într-o sâmbătă seara mă duc iarăși la nevastă-mea și îi spun: „Iarăși nu mai avem locuri. Noi avem ceva bani, dar nu suficienți. M-am dus să văd o casă, dar oricât am negocia, tot nu ne ajung; e prea mult”. Duminică la amiază intră un tânăr. Eu îl întreb: „De unde sunteți?”. El răspunde: „Nu e important”. Ne-am uitat uimiți la el, l-am întrebat dacă vrea să viziteze, el a zis că nu vrea pentru că știe ce e aici. Atunci l-am întrebat de ce a venit. A zis că a venit să ne lase ceva, așa că a scos un plic galben, gros, l-a lăsat pe masă și a plecat. Când l-am desfăcut, erau multe bancnote de câte 20 și 50 de euro. Mi-a luat mult timp să-i număr și la final am ajuns la suma de 22 de mii de euro.

Incredibil. Și cine era omul acesta?

Nu știm doamnă, că a zis că nu e important.

Așa că fiecare casă are povestea ei. Am scris două cărți cu întâmplări petrecute în toți acești ani, cu poveștile caselor și ale oamenilor. Vă dați seama că aici am avut judecători, profesori, ingineri, fotbaliști, antrenori de fotbal, polițiști, oameni de faceri, tot felul de oameni. Toți aveau în comun același lucru: și-au pierdut familia, casa și serviciul și au ajuns pe străzi.

Un judecător din Oradea a pierdut totul, a suferit un atac cerebral pe stradă și a ajuns la noi. Pierduse tot: familia îl abandonase, pierduse casa, fusese dat afară din serviciu, toate din cauza alcoolului. Alcoolul este una dintre principalele cauze ale degradării umane. Dacă asculți poveștile de viață ale bărbaților, dacă îi întrebi despre trecutul lor, cei mai mulți o să-ți spună: „am avut casă, familie, serviciu și până la un moment dat când am divorțat”. Din momentul divorțului totul se duce în jos: casa rămâne la soție și la copii, el nu a mai avut unde sta, nu a mai avut bani, nu a mai avut un scop în viață, nu a mai avut motiv pentru care să lupte și așa a ajuns pe străzi, alcoolic…

Care e povestea primului om care a ajuns la dumneavoastră? Vă amintiți?

Da, dar al doilea și al treilea au povești și mai interesante.

Prima a fost o femeie de 68 de ani care a locuit pe stradă, a fost internată în spital, acolo așteptau să se încălzească vremea ca să o trimită înapoi pe stradă și atunci am ajuns eu la spital și le-am spus celor de la spital că eu sunt dispus să primesc cazuri sociale. Atunci mi-au dat-o pe femeia asta.

Imediat după m-au sunat de la spital să-mi spună că mai au un caz: o femeie de 83 de ani care a vrut să se sinucidă spunând că mai bine moare decât să ajungă iar pe stradă. Ea locuise doi ani pe stradă, fusese internată și când au anunțat-o de la spital că va fi externată a doua zi, ea a spus: „mai bine mor decât să fiu externată”. Avusese doi copii, căsătoriți amândoi. Ea avea apartament în Oradea și locuise acolo cu unul dintre copii, cu soția lui și cu fiul lor. După un timp, femeia s-a gândit că e în vârstă și ar fi bine să facă ordine în acte și să-și împartă averea. A făcut acte la notar prin care i-a dat copilului cu care locuia apartamentul. În decurs de un an, au murit amândoi copiii ei, așa că a rămas în apartament cu nora și nepotul. Norei i-a fost jenă să scoată soacra din casă, așa că a vândut apartamentul și a plecat. A venit noul proprietar și a scos-o în stradă. La 80 și ceva de ani a stat pe stradă în Oradea, mai mult prin cimitire unde primea de pomană. Femeia era cam surdă și nu ne puteam înțelege cu ea pentru că vorbea numai maghiară. Primele câteva luni nu a scos nici un cuvânt, era tot timpul tristă și încruntată. Într-o zi a venit soția să-mi spună că a văzut în acte că era ziua femeii. I-am făcut repede un tort, am scris „La mulți ani!” în românește că nu știam maghiară, i-am pus lumânare și ne-am dus la ea. În momentul acela i s-a luminat fața și de atunci a fost altă femeie: ne îmbrățișa, zâmbea, ne pupa. Atunci am învățat eu că nu trebuie să faci lucruri mari, e suficientă o îmbrățișare, un zâmbet, lucruri care nu costă nimic și care au un impact teribil asupra acestor oameni; sunt oameni necăjiți, oameni care au plâns, care au suferit mult, iar o îmbrățișare pentru ei înseamnă enorm.

A treia bolnavă care a venit la noi și-a vândut apartamentul și a zis că-și ia două garsoniere, una pentru ea și una pentru singurul ei copil. Când a văzut băiatul toți banii aceia, a dispărut. Am întrebat-o pe femeie: „Dar ce a vrut să facă cu toți banii aceia?”. Iar ea a zis că a vrut să-și ia mașină și a plecat în Ungaria, iar femeia a rămas fără nici un leu pe stradă, în Oradea. A stat și ea doi ani pe străzi, timp în care a devenit alcoolică. Într-o bună zi a suferit un atac cerebral, a paralizat și a ajuns la noi. E la noi de 13 ani și în tot timpul acesta copilul nu a căutat-o niciodată. Nimeni, niciodată nu a întrebat de ea, deși ea e paralizată în pat.

Sunt fleacuri pe care noi încercăm să le facem pentru oamenii aceștia, dar fleacuri care pentru ei înseamnă enorm. Să iei bolnava asta, de exemplu, să o pui într-un cărucior și să o duci câteva sute de metri până la prima terasă din sat unde să bei o cafea cu ea. Pentru noi e un fleac, pentru ea e o sărbătoare.

Am încurajat tot timpul voluntarii să vină aici. Sunt prea mulți bolnavi și nu are cine să facă lucrurile astea mărunte pentru ei. „Nu te pune nimeni să lucrezi nimic, nimeni nu-ți cere un leu, doar vino și stai cu el, ține-l de mână, spune-i că arată bine, scoate-l la plimbare, joacă șah cu el, fă ceva cu el pentru că pentru omul acela înseamnă enorm”. În condițiile în care oferim cazare și masă pentru voluntari; avem camere pregătite special, curate, 3 mese pe zi, numai să vină să stea cu oamenii. Dar încă mai avem de lucru cu voluntariatul.

De unde adunați donații?

Primim donații de peste tot. Cei care donează sunt din clasa medie, de obicei. Sunt prea puțini bogați care donează. Dar sunt și oameni săraci care donează, ceea ce e impresionant. M-a sunat un domn din Arad că taie un porc și să vin la Arad să-l iau că mi-l dă gata preparat. Un porc e masa pentru o zi, așa că m-am dus. Când am văzut casa omului și în ce condiții trăia, mi-a fost rușine să-i iau porcul. Dar am văzut și bucuria omului că voia să ajute, să dăruiască și nu puteam să-l refuz. Sunt foarte mulți oameni săraci care donează: unul 10 ouă, altul un sat de cartofi și așa mai departe. Sunt mulți români plecați în străinătate care donează, ceea ce e foarte emoționant. Oamenii aceia s-au dus acolo să facă bani, așa că trăiesc acolo, muncesc acolo și donează aici.

Noi folosim vreo 200 și ceva de bucăți de scutece pe zi și sunt oameni care încearcă să găsească soluții ca să nu le cumpărăm.

Un om din Timiș ne trimite săptămânal mașină cu diferite lucruri și cu făină. Omul acela ne-a spus să nu mai cumpărăm niciodată făină pentru că el ne poate asigura făina. Noi facem zilnic aproape 100 de pâini pe zi și am făcut o socoteală și am realizat că doar pâinea ne-ar costa peste 10 mii de lei pe lună, și de ceva vreme nu ne costă nimic.

Dar oamenii de acolo sunt plătiți?

Da, altfel nu am avea cum. Nu se poate cu voluntari pentru că aici nu poți să spui: „nu fac astăzi, fac mâine”. Aici nu se poate așa ceva. Dimineața la 7 începe munca: se pregătește mâncarea la bucătărie, în saloane femeile intră și încep să-i schimbe pe bolnavi, să-i spele, să îi bărbierească, să-i ducă la duș, fac curățenie. E foarte multă muncă și nu poți conta pe voluntari pentru așa ceva.

Și cât personal aveți?

La fiecare casă e o femeie care are grijă de bolnavii respectivi. În medie, o femeie are grijă de 25-35 de bolnavi. În plus avem două bucătării unde se pregătește mâncarea și se împarte. Practic, sunt vreo 20 și ceva de femei care sunt plătite din donațiile pe care le primim. Femeile respective fac o treabă extraordinară.

Ce le recomandă? Ei bine, nu le recomandă nimic în afară de pasiune și dragoste, așa cum nici pe mine nu mă recomandă nimic. Femeile sunt majoritatea rome de aici din sat, sărace; unele dintre ele nu știau nici să scrie și nici să citească. Doar că au vrut să învețe, au făcut cu pasiune tot ce au făcut, mai ales la început când au fost inițiate. Acum e o curățenie exemplară.

Să vă mai spun ceva: în momentul acesta sunt la noi părinții unui primar de sector din București. Au venit în vizită cu o asistentă medicală. A fost directorul de la DSP și a spus așa: „Felicitări, domnule Pașca! Nu am crezut că se poate așa o curățenie”. Femeile acestea fără școală fac foarte bine ceea ce fac. Vă mai spun ceva: bolnavul imobilizat la pat, după un timp face escare. Noi avem mulți bolnavi imobilizați la pat. Știți câți au escare? Nici unul. Femeia aia care e la noi de 13 ani imobilizată la pat, nu a făcut nicio escară. Greșesc! Sunt foarte puțini, dar au venit cu escare de unde au venit ei. La noi nici unul nu a făcut așa ceva. Iar acesta e meritul femeilor care lucrează.

Spuneți-mi cum arată casa dumneavoastră acum? Cele două camere cu care ați început, mai sunt?

Lângă casa mea erau două cămăruțe mici și un coridor. Acolo i-am băgat pe oamenii aceia pentru că nu știam ce să fac cu acele camere. După șapte ani, casa aceea era foarte veche și amărâtă și dacă la început am mers pe principiul „să fie mai bine ca în stradă!”, ne-am gândit că nu merita să mai investim nimic în ea și am dărâmat-o. În locul ei am pus o piatră pe care am scris povestea ei, un fel de piatră de aducere aminte și pe lângă ea crește iarbă și înfloresc trandafiri.

În ce privește casa mea propriu-zis, nu vreau să par modest, dat toate casele pe care le-am cumpărat pentru bolnavi arată mult mai bine decât casa mea. Dar nu vreau să fac nimic pentru că la mine e bine, practic doar dorm acolo.

Dar dumneavoastră, un singur om, faceți ce ar trebui să facă statul…

Nu e chiar așa. Eu sunt singurul om care vorbește cu dumneavoastră acum, eu vorbesc în numele oamenilor. Eu am avut ideea, dar gândiți-vă că alături de mine stau foarte mulți oameni. Gândiți-vă că omul care ne-a donat 3 cartofi (am avut odată un om care atât a avut să ne dea) sau cel care a donat azi 20 de lei, toți sunt partenerii noștri. Ei se implică, sunt alături de noi, suntem o echipă imensă, iar eu doar coordonez.

Atunci putem spune că dumneavoastră și echipa faceți ce ar trebui să facă statul…

Dar putem și inversa: echipa cea mare și cu mine.

Dar facem cu drag. Statul nu ne-a dat niciodată nimic, eu nu am cerut niciodată nimic din partea statului pentru că eu vreau să ajut statul, nu să-l încurc. Mie mi-au plăcut vorbele lui Kennedy: „Nu te întreba ce face țara pentru tine, ci întreabă-te ce poți face tu pentru țară”. Mie îmi place să gândesc așa pentru că vreau să fiu de folos.

Câți ani aveți?

Vai, speram să nu mă întrebați asta (râde). Am îmbătrânit, am 49 de ani.

Cum așa? Sunteți tânăr!

Așa m-am considerat până în urmă cu două luni. Atunci a născut nora și sunt bunic, așa că trebuie să mă împac cu ideea că sunt bătrân (râde).