„Vocea oamenilor oprimați:” Activista pentru drepturile femeilor, Narges Mohammadi câștigă Premiul Nobel pentru Pace în închisoare

Ali, în vârstă de șaisprezece ani, își amintește clar ultima dată când și-a văzut mama acasă. Le-a făcut ouă la micul dejun – lui și surorii gemene, Kiana, le-a spus să învețe din greu, și-a luat rămas bun și i-a trimis la școală. Când s-au întors, mama lor dispăruse. Aveau opt ani.

Mama lor este Narges Mohammadi, o femeie a cărei nume a devenit sinonim cu lupta pentru drepturile omului din Iran – o bătălie care a costat-o aproape totul.

Ea a câștigat în 2023 Premiul Nobel pentru Pace pentru „lupta ei împotriva opresiunii femeilor din Iran și lupta pentru promovarea drepturilor omului și a libertății pentru toți”.

Narges Mohammadi a fost prizonieră în majoritatea timpului în ultimele două decenii. Ea a fost condamnată în repetate rânduri pentru că este vocea celor fără voce, pentru campania ei necruțătoare împotriva pedepsei cu moartea și a izolării – pe care a trebuit să o îndure săptămâni întregi.

În prezent, Narges Mohammadi ispășește o pedeapsă de 10 ani și 9 luni, acuzată de acțiuni contra siguranței naționale și propagandă împotriva statului. A fost, de asemenea, condamnată la 154 de lovituri de bici, o pedeapsă pe care grupurile de drepturi cred că nu a fost aplicată până acum, precum și multe alte interdicții.

Dar nici măcar cele mai întunecate celule din faimoasa închisoare Evin din Teheran nu i-au zdrobit vocea puternică.

Vocea din închisoare a lui Narges Mohammadi

Într-o înregistrare audio din interiorul lui Evin, împărtășită cu CNN înainte de anunțarea Premiului Nobel pentru Pace, Mohammadi este auzită conducând scandările „femeie, viață, libertate” – sloganul revoltei declanșate anul trecut de moartea tinerei de 22 de ani, Mahsa Jhina Amini, aflată în custodia poliției de moralitate a țării. Ea a fost arestată pentru că nu și-a purtat corect basmaua.

Înregistrarea este întreruptă de un scurt mesaj automat – „Acesta este un telefon de la închisoarea Evin” – în timp ce femeile sunt auzite cântând o interpretare în farsi a „Bella Ciao”, cântecul popular italian din secolul al XIX-lea care a devenit un imn al rezistenței împotriva fasciștilor și a fost adoptat de mișcarea de libertate a Iranului.

„Această perioadă a fost și este încă epoca celui mai mare protest în această închisoare”, a spus Mohammadi pentru CNN.

În afara zidurilor închisorii, o represiune brutală a protestelor din partea autorităților iraniene a înăbușit în mare măsură mișcarea declanșată de moartea lui Amini, iar poliția morală și-a reluat patrulele în iulie. Activiștii iranieni i-au acuzat săptămâna aceasta că au agresat o adolescentă pentru că nu purta batic într-o stație de metrou din Teheran, ducând la spitalizarea acesteia cu răni grave. Autoritățile iraniene au spus că tensiunea arterială scăzută este cauza.

Mohammadi, în comentariile primite de CNN, a spus că comportamentul guvernului ne-a „suscitat îngrijorările” din nou și a fost un „indicativ al eforturilor sale concertate de a preveni adevărul să iasă la lumină cu privire la Armita Geravand”.

Hijab obligatoriu

Mohammadi știe prea bine care este prețul de a vorbi în public. În august, a fost condamnată la încă un an de închisoare pentru activismul ei continuu în închisoare, după ce a oferit un interviu în presă și o declarație despre agresiunile sexuale din închisoare.

Ea ispășea deja pentru publicarea unei cărți anul trecut despre metodele brutale ale închisorii din Iran, intitulată „White Torture: Interviews with Iranian Women Prisoners”, precum și un film documentar care relatează poveștile prizonierilor deținuți în izolare – o pedeapsă pe care Mohammadi însăși a avut-o de îndurat.

Dar ea nu se descurajează. Mohammadi a trimis recent la CNN o scrisoare lungă în care invocă cele patru decenii de hijab obligatoriu al Republicii Islamice și afirmă că ceea ce spune ea este ipocrizia unui stat religios care folosește violența sexuală împotriva femeilor deținute.

Când a ajuns la putere în urmă cu patru decenii, scrie ea, regimul religios a folosit hijab-ul obligatoriu pentru a „prezenta imaginea dominației, subjugării și controlului asupra femeilor” ca mijloc de a controla societatea.

Viața lui Narges Mohammadi

Mohammadi s-a născut în 1972 în Zanjān, un oraș la nord-vest de Teheran, cu o populație predominant etnică azeră. În 1978, în ajunul Revoluției iraniene (1979), orașul a fost martorul unei confruntări majore cu armata. Unchiul ei matern a fost un activist politic și a fost închis atât înainte, cât și după revoluție. Mama ei l-a vizitat o dată pe săptămână și a acordat o atenție frecventă știrilor locale despre prizonieri, ascultând pentru a auzi orice actualizări despre rudele sale. În 1981, Mohammadi și-a văzut mama plângând pe podea după ce a auzit la televizor că vărul ei – nepotul mamei ei – a fost executat. Unchiul lui Mohammadi a fost executat câțiva ani mai târziu.

Acele experiențe timpurii au lăsat-o pe Mohammadi preocupată de tratamentul deținuților politici. Când a studiat fizica la începutul anilor 1990 la Universitatea Imam Khomeini din Qazvīn, a fost puternic implicată în angajamentul civic în campus, inclusiv în întemeierea unui grup politic pentru studenți. La universitate l-a întâlnit pe Taghi Rahmani, un intelectual asociat cu mișcarea Melli Mazhabi (naționalist-religioasă), care a fost influențată de lucrările lui ʿAli Shariʿati și a făcut apel la o reformă liberală în sensul lui Mehdi Bazargan, primul prim-ministru postrevoluționar (februarie–noiembrie 1979) al Republicii Islamice. Mohammadi și Rahmani s-au căsătorit în 1999, iar în 2006 au avut gemeni – o fată și un băiat – împreună.

Citește și: Malala Yousafzai, fata care a ridicat privirea și și-a dat vălul jos. Povestea celei mai tinere mesagere a păcii, gata să-și piardă viața pentru dreptul la educație al femeilor asuprite de talibani

Între timp, pe lângă slujba ei de inginer pentru o companie de inspecție a clădirilor, Mohammadi a început să scrie pentru publicații care favorizau blocul politic reformist, concentrându-se în special pe drepturile omului și problemele femeilor. Cam în același timp, în 1997, a avut loc alegerea președintelui Mohammad Khatami, un reformist, care a declanșat un val de euforie în rândul indivizilor și instituțiilor mai liberale din Iran. Cu toate acestea, aparatul de securitate al Iranului, care era mai strâns legat de conservatorul rahbar (liderul) Ali Khamenei decât de președinte, a păstrat o linie dură împotriva activismului. Rahmani a fost închis de două ori pentru activitatea sa politică în timpul președinției lui Khatami. A fost înființat Centrului Apărătorilor Drepturilor Omului în 2001. Mohammadi s-a alăturat organizației în 2003.

Foto: Pinterest.com