Yasmin Ismail, tânăra diagnosticată cu Sindrom Down, cea care a învins toate previziunile. A terminat psihologia, lucrează cu copii cu autism şi aleargă la ultramaratoane pentru cauze caritabile

Pentru mulţi dintre noi viaţa pare o corvoadă. Ne plângem că avem prea multe de făcut, că suntem prea obosiţi, poate că nu avem câţi bani ne-am dori. Toate acestea par însă uneori absurde dacă stăm să ne uităm puţin în jur. Povestea Yasminei Ismail este una menită să ne arate că ambiţia şi determinarea fac minuni chiar şi atunci când cei mai mulţi oameni îţi spun că nu se poate.

Yasmin s-a născut în decembrie 1989, în timpul revoluţiei, la Constanţa. Tocmai de aceea mama spune despre ea că este o revoluţionară, omul care a schimbat şi a învins toate preconcepţiile. Chiar după naștere, mama a aflat că este foarte probabil ca fetiţa să aibă Sindromul Down, însă a fost trimisă acasă şi i s-a spus să vadă cum evoluează situaţia.

Yasmin Ismail a avut o dezvoltare clasică până la un punct. A început să vorbească abia după vârsta de 3 ani şi jumătate, iar diagnosticul definitiv a venit abia la vârsta de 5 ani. Acela a fost însă şi marele noroc, pentru că medicul care a văzut-o i-a spus mamei să facă totul pentru a o ţine în sistemul de învăţământ de masă şi să se ocupe de ea, pentru că aceasta este şansa ei.

Acum Yasmin este psiholog şi lucrează la Centrul Psihologic Marea Neagră, unde ajută copii cu autism. M-am întânit cu ea şi cu Adrian Gemănaru, unul dintre fondatorii centrului, pe Zoom, pe când puneau la cale detalii pentru ultramaratonul Autism24, o cursă organizată tot de ei în sprijinul copiilor diagnosticaţi cu autism. Şi pentru că ştiam că Yasmin este mai timidă la începutul unei discuţii cu un necunoscut, am stat iniţial de vorbă cu Adrian Gemănaru, cel care i-a şi oferit locul de muncă, Yasmin fiind unul dintre puţinii oameni diagnosticaţi cu Down, din România, care este angajată.

De ce aţi ales ultramaratonul?

Adrian Gemănaru: În 2015 am alergat o cursă de 84 de kilometri pe nisip. Se organiza un maraton pe nisip în Constanţa, dar eu am venit mai devreme cu vreo 6 ore. Am alergat un maraton înainte, am ajuns cu 5 minute înainte de a se da startul oficial şi am mai alergat încă unul. Practic, am avut 2 maratoane legate. Apoi am fost la o cursă de 100 de kilometri şi următorul pas a fost că mi-am dorit o cursă de 24 de ore.

Am avut coşmaruri, că îmi imaginam că nu o să vină nimeni la cursa mea. Bine, şi acum, deşi sunt la a 6-a ediţie şi sunt atâţia oameni care s-au înscris, eu încă mai am temerile astea că oamenii se sperie şi nu vin.

Dar Yasmin sigur nu s-a speriat, ba chiar e foarte curajoasă şi s-a înscris la proba de 100 de kilometri. O cifră cu 3 numere… spune ceva! Şi îţi trebuie aşa, un pic de curaj să faci un astfel de gest.

Eu recunosc că obosesc doar când mă gândesc la 100 de kilometri. Yasmin, cum de ai avut curaj să te înhami la aşa ceva?

Am simţit că această cursă de 100 de kilometri este o provocare foarte frumoasă şi că pot face asta.

Şi cum te pregăteşti pentru ea? Că eu, după 3 kilometri, abia mai rezist.

Adrian Gemănaru: Ultramaratonul nu este neapărat despre alergare. 100 de kilometri se aleargă mai mult cu sufletul şi cu inima. Evident că îţi trebuie şi o pregătire fizică, dar Yasmin are puterea de a te uimi de fiecare dată. Şi la centru, când ne adunăm să luăm masa, ea nu mănâncă niciodată nimic greşit. Are o alimentaţie foarte sănătoasă, ţine la dieta ei şi se preocupă din toate punctele de vedere.

Revenind la ultramaraton, 90% dintre participanţi merg pe parcursul traseului, merg pe nisip. Important este să rezişti, să stai în picioare cât mai mult. La ediţiile anterioare Yasmin a făcut minim 30 de kilometri deşi îşi propusese mult mai puţin, voia doar să simtă vibe-ul. Anul ăsta e însă mult mai motivată, sunt câteva mii de ochi care vor fi aţintiţi asupra ei şi va avea o presiune mare. N-aş vrea să fiu în locul ei.

Yasmin Ismail: „Dragostea e cea care m-a adus aici, dragostea ei şi sprijinul moral pe care l-am avut.”

Yasmin, tu oricum ai reuşit deja foarte multe lucruri până acum. Eşti un exemplu fantastic despre cum să depăşeşti limitele pe care le impun alţii.

Aşa este! Toată povestea mea este aşa. Am reuşit să depăşesc toate obstacolele pe care le-am avut şi asta prin perseverenţă, ambiţie, voinţă.

De unde ai atâta putere?

Din suflet.

Şi greşesc dacă spun că are şi mama ta un aport important aici?

Nu. Tot sprijinul pe care l-am avut în toţi aceşti ani mi l-a dat mama mea. Dragostea e cea care m-a adus aici, dragostea ei şi sprijinul moral pe care l-am avut.

Ştiu că ea a făcut o mulţime de lucruri pe care alţii nici nu s-au gândit măcar că le-ar putea încerca.

Când am venit eu pe lume a avut şi ea nişte De ce-uri, cum era şi firesc, dar cumva am reuşit eu să o readuc cu picioarele pe pământ, să rămână ancorată în prezent şi să se bucure de ce are.

Şi cum reuşeşti să faci lucrul ăsta?

Totul vine din suflet, din inimă. O iubesc enorm pe mama.

Citeşte şi: Teo Bucur, tânărul născut cu Sindrom Down și malformație cardiacă, se pregătește pentru a se angaja – LIFE.ro

Adrian Gemănaru: V-aş povesti ceva. În 2019, la ultramaraton, era o fată care alergase foarte bine în 2018, o poliţistă de frontieră. În 2018 a câştigat cursa de 24 de ore, a alergat undeva la 140-150 de kilometri. Şi în următorul an am sunat-o şi i-am spus că de data asta o să fie şi un premiu, o excursie în Italia. Mi-a zis că vine, dar că nu vrea să alerge mai mult de 70-80 de kilometri că a fost prea mare presiunea cu un an înainte şi i-a luat prea mult să se recupereze. După o oră mă sună înapoi şi-mi spune că intră iar în competiţia mare. Am întrebat-o ce a făcut-o să-şi schimbe părerea şi mi-a povestit că pierduse în trecut o sarcină, n-a avut curaj să o ducă la capăt – îi ieşise risc crescut de Sindrom Down pentru bebeluş – şi a văzut-o pe Yasmin în postările de la centru şi a hotărât că vrea să câştige pentru ea, ca să îi dăruiască excursia. Deşi a concurat cu fete mult mai tinere şi mai bine pregătite, a reuşit să câştige şi de data asta.

Ce-ai simţit, Yasmin, când ai primit acest cadou?

Am avut mari emoţii, dar efectiv am simţit-o pe Alina că a făcut asta din tot sufletul. Amândouă am avut, de fapt, emoţii şi cred că în felul ăsta a simţit că îi face un cadou copilului pe care nu l-a putut ea avea.

Tu eşti un exemplu că un astfel de diagnostic nu este neapărat o condamnare. Sigur, mama ta nu a ştiut ce urma să se întâmple, dar nici când a aflat n-a renunţat la tine şi la şansa ta.

În anul în care m-am născut eu, în 1989, nu existau asemenea teste, aşa e. Iar mama m-a dus pe când aveam puţin peste 5 ani la Bucureşti, la un renumit pediatru, profesorul Milea şi el a fost cel care mi-a pus oficial diagnosticul de sindrom Down. Primul ei impuls a fost să se întrebe de ce ea, de ce are ea un copil cu sindrom Down.

Şi ce crezi că a determinat-o să meargă mai departe?

Profesorul Milea a fost cel care a avut un rol hotărâtor. El a fost cel care i-a spus ca nu cumva să mă ducă în sistemul special de învăţământ, ci să mă ţină neapărat în învăţământ de masă. Să fie mereu lângă mine, să mă ajute, că în felul acesta voi fi bine. Pentru ea asta a devenit ca o lozincă, un lucru care a însoţit-o mereu.

Şi cum a fost când ai intrat în învăţământul de masă?

La început a fost greu, dar uşor, uşor am reuşit să mă integrez cu colegii, cu cadrele didactice. Am avut mereu colegi şi profesori buni, care m-au ajutat să mă integrez. Şi pot să spun că mereu am fost pe linia de mijloc. Mama a fost mereu lângă mine, m-a ajutat să învăţ, m-a motivat.

Ce ţi s-a părut cel mai greu în şcoală?

Matematica şi fizica mi s-au părut cele mai grele, acolo am întâmpinat cele mai multe dificultăţi.

Ah, alea mi-au dat şi mie multe bătăi de cap.

(N.r.: râde) Dar în rest, la celelalte materii m-am descurcat foarte bine. Am avut-o mereu pe mama lângă mine şi asta m-a ajutat foarte tare.

Ce-ţi spunea atunci când îţi era greu?

Îmi spunea că eu pot mereu să merg mai departe, că trebuie să învăţ foarte mult şi să reuşesc cumva să fac şi o facultate. Iar îndemnurile ei m-au ajutat foarte, foarte mult. Aşa am reuşit să fac şi Facultatea de Psihologie în cadrul Universităţii Andrei Şaguna, din Constanţa, să o termin şi să îmi iau şi Licenţa, tot. După aceea am căutat să fac voluntariat, dar la primul centru unde m-am dus nu au vrut deloc să mă bage în seamă.

Eu am zis clar că nu vreau să renunţ, vreau să merg mai departe, să lucrez cu copiii. Am găsit pe internet Centrul Psihologic Marea Neagră şi am zis să încerc şi la ei. Şi s-a dovedit că locul meu aici era. Aici am simţit că pot face faţă tuturor provocărilor şi că pot fi de ajutor copiilor din centru.

De ce ai vrut tu neapărat să lucrezi cu copii cu dizabilităţi?

Am simţit că eu pot lucra cu ei ca să îi ajut să se integreze în societate.

Aşa cum a făcut mama ta cu tine.

Exact!

Yasmin Ismail: „Eu n-am stare pentru concediu de o săptămână. Mie îmi place să lucrez în centru, îmi iubesc meseria şi îmi place mult să lucrez cu copiii.”

Cât de greu a fost să faci Facultatea de Psihologie?

A fost foarte greu. În primul an a fost cum a fost, că am avut examene grilă şi m-am descurcat bine. Din anul 2 însă lucrurile s-au complicat, examenele erau scrise. Eu oricum trebuia să învăţ mult mai mult timp decât colegii mei, acum aveam nevoie şi de mai mult. A trebuit să repet anul 2 pentru că am avut restanţe pe care n-am reuşit să le trec decât abia după aceea. În anul 3 mi-a fost ceva mai uşor, aşa că am început să mă pregătesc pentru Licenţă. Am picat prima dată la proba scrisă, dar nu era să renunţ tocmai acum. Am învăţat mai mult şi la următorul examen am reuşit.

Ce ţi-a plăcut cel mai mult în facultate?

Mi-a plăcut foarte mult şi de cadrele didactice pe care le-am avut şi de colegi. Dacă e să vorbim de materii, dintre toate cel mai mult mi-au plăcut Fundamentele Psihologiei şi Neuropsihologia. În schimb, la Psihiatrie mi s-a părut cel mai greu. Acolo trebuia să învăţ toate tulburările de personalitate, de comportament, iar rectorul era foarte drastic, nu accepta jumătăţi de măsură. Eu am reuşit să trec printre primii la dânsul, restul studenților cădeau pe capete că nu învăţau suficient. A fost greu!

Ai spus mereu că ai avut parte de profesori și colegi buni, care te-au tratat frumos. Dar ai avut parte şi de oameni care să te trateze altfel decât ţi-ai fi dorit?

Deloc. Am simţit de fiecare dată că sunt tratată normal, m-au integrat în colectivitate.

Adrian Gemănaru: De-aia te-au şi picat la examene. (n.r.: râde)

Yasmin: Da, clar.

Dar ăsta a fost un lucru bun, nu? Că aşa ai învăţat mai bine.

Adrian Gemănaru: Da. A fost foarte important că nu s-au uitat la dizabilitatea lui Yasmin şi au spus: „Hai să o trecem că…” Nu! Au pus-o să muncească şi să-şi depăşească limitele.

Yasmin, spune-mi ce ai simţit la Centrul Psihologic Marea Neagră. Mai ales că veneai după o experienţă deloc plăcută.

Am avut o mulţime de emoţii pentru că nu ştiam exact ce să fac cu o parte dintre copii, cum să îi ajut şi, pe de altă parte, mă temeam că voi fi izolată de către colegi. Până la urmă mi-am învins teama asta şi am reuşit să mă integrez printre colegi, în centru şi am reuşit să fac terapie cu copiii, să îi ajut. Sunt aici deja din 2016.

Adrian Gemănaru: E cel mai vechi angajat pe care îl avem. Noi lucrăm în general cu persoane tinere şi există un dinamism în tot ceea ce înseamnă forţa de muncă în România. E şi o zonă în care fiecare vine, învaţă şi apoi merge şi-şi deschide propriul cabinet. Yasmin a rămas însă loială centrului şi misiunii noastre. Deja se identifică cu istoria şi cu tot ceea ce reprezintă centrul nostru.

Cei mai mulţi dintre angajatori se feresc să angajeze persoane cu dizabilităţi. Dumneavoastră de ce aţi ales-o pe Yasmin?

Adrian Gemănaru: Acum am alte repere, dar dacă e să dau timpul înapoi… îmi aduc aminte că le-am găsit de dimineaţă pe ea şi pe mama ei în faţa centrului şi mi-au rămas întipărite nişte cuvinte pe care mi le-a spus atunci mama lui Yasmin. Mi-a povestit că a terminat facultatea, că s-a dus într-un centru de stat şi nu s-a simţit deloc bine când şi-a dat seama că a făcut un copil, a luptat atâţia ani şi a ajuns acolo ca să fie marginalizată. Mie mi-a picat foarte rău lucrul ăsta. Vorbim de un om care a luat Bacalaureatul – uitaţi-vă ce se întâmplă în ziua de astăzi cu examenul ăsta, a terminat Facultatea de Psihologie – eu am căutat după aceea şi nu am găsit în toată Europa pe cineva cu sindrom Down care să fie licenţiat în Psihologie. Şi să faci toate astea şi să ajungi într-un loc în care să se comporte aşa cu tine, nu e deloc OK.

La noi a fost dragoste la prima vedere. Eu, atunci, m-am gândit şi la părinţi. Avem 92 de copii beneficiari în centru, 92 de familii. M-am gândit la ele şi la ce înseamnă să o vadă pe Yasmin acolo. Există posibilitatea să ai un copil cu o dizabilitate şi să meargă într-o şcoală tipică, să ia Bacalaureatul, să urmeze studii superioare, să-şi găsească un loc de muncă. Cu ambiţie şi determinare se poate.

Asta gândeam atunci. Acum, în momentul de faţă, trebuie să ştiţi că dacă e cineva care să pună pe Facebook despre activitatea noastră, Yasmin e prima care ne promovează. Dacă e ca cineva să găsească un cuvânt de încurajare în colectiv sau de mobilizare, ea e prima. Nu mai spun că în toţi anii aceştia, de când e angajată, cred că şi-a luat doar o zi de concediu. Toţi plecăm din când în când, ea rămâne la muncă.

Yasmin Ismail: Pentru relaxare sunt suficiente sâmbăta şi duminica. Am atunci timp să mă întâlnesc cu prietenii, să mă plimb pe malul mării. Eu n-am stare pentru concediu de o săptămână. Mie îmi place să lucrez în centru, îmi iubesc meseria şi îmi place mult să lucrez cu copiii.

Şi şeful şi şefa sunt minunaţi. Pentru mine, dar şi pentru ceilalţi ei sunt modele demne de urmat. De la doamna Cristina am învăţat să mă integrez mai repede, să socializez mai uşor şi să-i pot ajuta mai bine pe copii, iar de la domnul Gemănaru am preluat curajul şi ambiţia.

Adrian Gemănaru: Pe astea eu le-am luat de la tine. Ne influenţăm reciproc. (n.r.: râd)

Să ştiţi că Yasmin are o determinare şi o ambiţie incredibile. Pentru cursa asta pe care o organizăm, care urmăreşte să finanţeze 15 proiecte destinate copiilor din întreaga ţară, avem 1.000 de oameni înscrişi. Competiţia nu presupune taxă de participare, dar dăm posibilitatea celor implicaţi să vândă kilometri pe care îi vor alerga în ziua evenimentului. Iar dintre aceştia, Yasmin e pe locul 3. Are peste 800 de kilometri până acum.

N-am vorbit până acum cu ea despre asta, dar sunt convins că şi-a luat fiecare prieten de pe Facebook în parte şi l-a rugat să cumpere kilometri. Nu de alta, dar l-am văzut pe lista donatorilor inclusiv pe fratele meu, care n-a donat niciodată în vreo campanie de-a mea.

Yasmin, ce simţi când lucrezi cu copiii cu autism?

Înainte de toate, eu îi iubesc pe aceşti copii. Şi simt că lucrând cu ei pot să aduc stropi de bucurie pe chipurile lor.

Citeşte şi: Duioasa poveste de dragoste a doi tineri cu sindrom Down. Cum a reușit Mihai Arsenie cu un diagnostic crunt să devină reporter tv și barista – LIFE.ro