5 motive pentru care avem nevoie de educație finlandeză

1.Copiii încep școala la 7 ani, ciclul primar se termină la 12 ani, școala peste vârsta de 16 ani este opțională;
2.Ținta nu este memorarea și reproducerea, ci creativitatea și inventivitatea. Copiii finlandezi nu dau teze, extemporale și examene intermediare. Singurul examen este la finalul ciclului liceal și echivalează cu un bacalaureat;
3.Toți profesorii ajung în învățământ abia după ce trec de nivelul de master, iar educația este un domeniu la fel de disputat ca medicina sau ingineria;
4.Competitivitatea este înlocuită de colaborare și interdiciplinaritate;
5.Atmosferă relaxată de la școală.

În 2008, raportul anual United Nations, privind Dezvoltarea Umanității, raport care ia în calcul nu doar dezvoltarea economică, dar și sistemele de educație ale țărilor lumii, includea Finlanda în topul mondial ale celor mai dezvoltate.

Așa se face că acum, zece ani mai târziu, sistemul de învățământ finlandez a ajuns să fie desemnat printre cele mai bune, dacă nu cel mai demn de încurajat sistem educațional al lumii.

El a pătruns și în România, în câteva centre private din București, Sibiu sau Ploiești, iar influențele acestei metodologii intuitive și centrate pe copil au ajuns exemple de bune practici dezvoltate pe platformele de educație alternativă de la noi.

Am discutat cu câțiva dintre cei familiarizați cu principiile pedagogice, cu profesori, jurnaliști sau dezvoltatori ai acestei metodologii, oameni care au ajuns în școlile din Finlanda și au înțeles cum și de ce funcționează acest sistem. Iată ce am aflat.

Carmen Ion este profesor de limba și literatura română la Colegiul „Spiru Haret” din Focșani iar în urmă cu câteva luni a primit invitația Ambasadei Finlandei de a vizita o școală primară dintr-un oraș nordic: „Când am intrat în școală prima surpriză a fost că am văzut camera principală plină de încălțări. Eram derutată. De fapt, toată lumea din interior era descălțată. Ceea ce am făcut și eu.

Lucrul care m-a făcut să mă opresc a fost spațiul. Eram într-un spațiu comun pentru toate clasele, cu o formă oarecum circulară. Pe laterale erau săli, dar în centru erau niște canapele în formă de amfiteatru cu două sau trei trepte, cu un televizor mare într-o parte și foarte mulți copii se uitau la un desen animat, în timp ce alții aduceau niște prăjiturele pe care le făcuseră într-o altă sală. Inițial am crezut că este o pauză. Dar nu era așa.

Aveam să înțeleg că au aceste momente din zi în care se întâlnesc mai multe clase, acolo erau patru, și împărtășesc ce făcuseră până atunci. Unii făcuseră prăjituri și le împărțeau copiilor mai mari, care se uitau la un desen animat după o poveste pe care o citiseră în clasă și urma, după ce vedeau desenul să discute în paralel textul, așa cum îl citiseră, și imaginile. Mi s-a părut extraordinar pentru că se elimina diferența de vârstă sau cea socială ori de etnie, copiii socializau la modul cel mai prietenos posibil și împărtășeau experiențe.

Nu există catalog, nu există catedră, iar profesorul, un fel de facilitator de învățare mai degrabă, stătea pe un fotoliu roșu, pe care l-am văzut în mai multe clase și era mai degrabă o prezență care ghida, nu care preda ”.

Alexandra Anton este unul dintre primii pedagogi care au deschis în România un centru educațional finlandez, Yuppy Koti Centre, după ce a predat o vreme la Școala Britanică din București. Sistemul britanic în care se formase părea cea mai bună creație în materie de metodologie educațională.

Un seminar, discursul convingător al unui consilier finlandez, precum și o vizită la o școală primară din Finlanda avea să îi schimbe radical opinia: „nu văzusem niciodată ce înseamnă predare colaborativă. Erau trei clase paralele de clasa întâi și patru profesori, printre care și directoarea școlii care intrase în acest joc. Fiecare clasă era împărțită în patru părți egale și fiecare profesor lua un sfert. Se ținea aceeași lecție de patru ori. Profesoara de engleză făcea ora cu ei în sala de sport, să învețe prin mișcare pentru că așa învață copiii mai bine. Altă profesoară preda finlandeză în cafenea, unde își împărțeau jocuri și despărțeau în silabe.

Altă profesoară făcea cu ei coding, programare. Repet, vorbim despre clasa întâi. Iar directoarea făcea matematică, în altă sală, unde numărau nasturi și împărțeau numere mari în altele mai mici.

Mie mi-a luat ceva timp, recunosc, să înțeleg cum funcționează și de fac așa. Și ce am aflat? Noi nu putem să îi evaluăm pe copii obiectiv pentru că, prin natura noastră, suntem subiectivi. În felul acesta îi vedem și în alte contexte, nu doar la clasă, și îi vedem și pe elevii celorlalți colegi. Iar când facem evaluarea copiilor la sfârșit de semestru, toată lumea are un cuvânt de spus, nu doar învățătoarea de la clasa respectivă.
Dacă un copil are o problemă de comportament trebuie să vedem dacă ea se repetă și în alte contexte, cu alți profesori sau asistente.”

Melania Medeleanu a creat un afterschool social lângă București, este co-fondatorul MagiCAMP și este un om interesat de actualitatea sistemelor de educație. Așa se face că a fost invitata Ambasadei Finlandei spre a vedea cum funcționează o școală finlandeză la ea acasă. „Fără a fi un expert în educație, nu puteam să nu observ diferențele dintre modul în care copilul de acolo primește informația și ce se întâmplă la noi. Aici, materia se înmagazinează pe bază de dictare, memorare, reproducere, acolo am văzut încurajarea copilului să gândească, să analizeze, nu să reproducă, ci să interpreteze lucruri.

Ce m-a atras la sistemul finlandez este proiectul, multidisciplinaritatea. O lecție nu înseamnă o materie, ci un conglomerat de materii.

Am intrat într-o clasa a IV-a care lucra la un proiect în care construiseră un robot, ce trebuia să ajungă pe o planetă, pe care se întâmplase un accident. Iar pentru a culege informații de pe planetă și să rezolve problema, robotul trebuia să parcurgă un traseu. Această lecție care a durat o săptămână a presupus arts and crafts, apoi conceperea unor cutii cu mesaje, robotică, programare, vorbeau despre geografia planetei, iar expunerea se făcea în limba engleză. Practic asistam la o lecție din care învățam niște lucruri foarte ancorate în nevoile prezentului și viitorului.”

Elena Lotrean este creatoarea Școlii Finlandeze din Sibiu și are, în acest moment, peste 100 de copii de ciclu primar înscriși în program: „nu cred că România are nevoie de sistem, cât de lecțiile pe care ni le dă sistemul finlandez, adică:
1.Uită-te în jur și ia ce e mai bun pentru tine;
2.Creează procese foarte clare pe care să le cunoască și să le implementeze toată lumea;
3.Nu există rețetă, ți-o construiești tu în funcție de copiii din fața ta.

Profesorii lor au autonomie la clasă și își adaptează metoda după copii. Au manuale, dar nu le folosesc decât ca pe niște ghidaje. Ritmul este cel dat de elevi, nu de o programă și de un manual care ne forțează să facem ecuații la clasa a II-a și fracții la clasa a III-a. Finlandezii au învățământul primar până la clasa a VI-a. Pe vârstele 6-12 ani se suprapune o etapă de dezvoltare a copiilor. Creierul nu este pregătit să abstractizeze.

Așa încât, elementele sunt introduse treptat pe măsură ce creierul este pregătit să le primească. Altfel înseamnă doar exercițiu de memorie, iar memoria nu înseamnă inteligență.

La noi, un procent foarte mic de copii face performanță. Dar 40% dintre ei ajung la 14 ani analfabeți funcționali, adică știu să scrie și să citească dar nu pot înțelege la ce folosește ce au în față.

Finlandezii au dezvoltat foarte bine ceea ce se numește învățare remedială, prin care este adus la zi fiecare copil căruia îi este mai greu la o anumită materie: matematică, engleză sau istorie etc. Noi ne grăbim să fim la zi cu programa și manualul, dar nu ne uităm dacă a învățat și copilul.

La ei acumularea se face pe cicluri, nu pe ani: la finalul ciclului primar copiii știu, cu liniuță de la capăt, aceste lucruri, fie că unul le-a învățat în clasa a II-a și altul întra-a III-a. Cert este că, la finalul ciclului, ei le știu.”

Într-un sistem fără examinare și fără note performanța și progresul par de neimaginat. La fel, o breaslă a profesorilor care să nu aibă o ierarhie de verificare și control, inspectoratele școlare, pare complet nefuncțională.

Și cu toate acestea, „educația și performanța copiilor nu se văd în școală și în note, ci în cât de bine o duce țara respectivă, în cât de mult inovează profesorii în școli, cât de mult devin băieții atrași de învățare, pentru că se știe că în acest moment unul dintre cele mai îngrijorătoare fenomene ale sistemelor de învățământ civilizate este că băieții nu sunt atrași de educație. Pentru finlandezi asta contează. Nu mai contează nici măcar faptul că anul trecut au fost desemnați cel mai eficient sistem de educație al lumii, iar anul acesta sunt pe locul doi. Nu contează. Ei își măsoară singuri eficiența educației.”, spune Alexandra Anton.

Oana Dobre Dimofte este co-fondatorul unei platforme online unice la noi, educație privată.ro, „care se dorește a fi un integrator de informație atât în ceea ce privește școlile private, dar mai ales în ceea ce privește bunele practici din învățământ care pot fi importate în sistemul de stat, acolo unde este cea mai mare masă a elevilor.

Avem o serie, noi o numim „cancelarie”, de profesori, pedagogi, oameni care au nu doar experiență în învățământul românesc, ci și în cel din afara României, în sisteme care funcționează mult mai bine: finlandez, american sau britanic. Discutăm cu ei despre ce poate fi adaptat și preluat la noi fără să devină încă unul dintre nenumăratele experimente prin care niște politicieni au pretins că schimbă școala românească.

Nu vrem să propunem alte experimente care să deruteze copiii ori părinții și să le dea viața peste cap.
Noi sperăm să contribuim un pic la schimbarea priorităților și a standardelor din educația românească, atât pentru părinți, cât și pentru profesori. Acum sunt în drum spre Parlament, la întrunirea Comisiei de învățământ, unde vom lua parte la o discuție legată de reforma învățământului. Suntem bucuroși că am fost „deranjați” cu această invitație.”