A păstrat căsuța de chirpici a străbunicii, rămasă nelocuită vreo 30 ani și a renovat-o. De ce simte Lavinia Cobrea că le-a împăcat pe străbunicile Sofica și Valerica

Cum arată povestea Laviniei Cobrea și căsuța de chirpici a străbunicilor

Fiecare dintre noi este un adult care provine dintr-un copil care ori a fost crescut de bunici, ori vacanțele la ei au fost nelipsite. Când ne gândim la ei, ne gândim că trăiesc prin fiecare dintre noi, tăcuți.  Ei nu mor niciodată. Îi păstrăm vii în amintirile noastre de fiecare dată când ne concentrăm asupra a ceea ce este cu adevărat important în viața unui om: experiențe, educație, valori, emoții.

Dacă unii, poate, visează la o casă luxuriantă într-un oraș aglomerat, alții nu au decât o dorință pe care au aruncat-o în cer: să îi simtă aproape pe cei dragi chiar dacă nu se mai întorc. Cum? Lavinia Cobrea a păstrat căsuța de chirpici a străbunicii, rămasă nelocuită vreo 30 ani și a renovat-o. Atât străbunica Sofica, cât și Valerica, crede Lavinia, sunt împăcate și mulțumite că viața a întors-o cu tot cu familie, din drum, înapoi la Neamț.

Povestea casei „Dimineți în cerdac” se scrie în continuare, cu note optimiste, ea fiind liantul dintre trecut și viitor, dintre nostalgie și bucuria prezentului. A fost gândită de la început și este foarte comodă și accesibilă celor care preferă concedii sau escapade pe cont propriu. S-au dobândit toate aprobările de funcționare și porțile acesteia s-au deschis la începutul anului 2022 aceasta fiind o casă de vacanță ce poate fi închiriată la cheie. De mai bine de 2 ani, Lavinia alături de familia sa împarte casa cu restul lumii, astfel se lasă  înconjurați de energia pe care aceasta o transmite.

Lavinia Cobrea: „Căsuța Dimineți în Cerdac este proiectul nostru de familie, unul la care am început să visăm domol și așezat ca traiul bunicilor de altădată”

Lavinia, ai rămas nostalgică după copilul care provine dintr-un sat și care a crescut la bunici?

Bineînțeles, vacanțele din copilărie petrecute la bunici sunt piese de rezistență din temelia omului care sunt astăzi. Am fost binecuvântată cu o copilărie fericită și cu libertatea vacanțelor în care eu și sora mea eram ”abandonate”, în curtea bunicilor în prima săptămână din vacanța mare și ”recuperate” abia pe final de vară. Locuiam împreună cu părinții într-un apartament din Tg. Neamț, însă bunicii din ambele părți au locuit toată viața la casă cu gospodărie, animale și grădină cât vezi cu ochii. Casa în care locuiam de obicei, nu apare în prea multe amintiri, nu avea nicio șansă pe lângă gospodăria mare a bunicilor – acolo se trudea din greu dar se și respira bucuria cu toți plămânii. Am avut 3 bunici în puterea vârstei cu care am crescut, 3 oameni buni cu personalități foarte diferite și care m-au iubit fiecare în felul lor.

Iubirea necondiționată a bunicilor sau răsfățul din acele zile, experiențele trăite pe lângă ei, senzațiile, mirosurile, gusturile unor mâncăruri simple făcute cu ce era prin grădină, au rămas cu mine pentru totdeauna chiar dacă oamenii nu mai sunt iar locurile s-au schimbat.

Aceste amintiri se activează și reactivează continuu, în momentele bune ale vieții, mai ales de când sunt mamă și le văd din altă perspectivă. Copiii noștri nu au bunici la țară dar caut mereu oportunități prin care încerc să transmit năzdrăvanilor mei o parte din trăirile copilăriei mele.

Este Dimineți în Cerdac casa de vacanță visată?Cum a venit ideea?

Căsuța Dimineți în Cerdac este proiectul nostru de familie, unul la care am început să visăm domol și așezat ca traiul bunicilor de altădată, pe când veneam aproape lunar la Piatra Neamț.

Ideea de a construi ceva a apărut după ce tatăl meu ne-a părăsit brusc la 58 de ani. El fusese singur la părinți, iar cu 3 luni înainte se stinsese și bunicul de pe tată, așa că bunica a rămas singură în 2 gospodării. Toată viața lor, bunica Valerica și mama ei au fost nedespărțite, locuind una peste drum de cealaltă. Pe străbunica o chema Sofica și am prins-o în viață puțin, aveam 8 ani când s-a dus la D-zeu pe la 90 și ceva de ani, însă o cunosc din poveștile spuse de Valerica iar și iar. Apoi, am crescut pe lângă căsuța de chirpici a străbunicii, rămasă nelocuită vreo 30 ani și prin grădina cu nuci care mi-au fost dragi de când mă știu.

După moartea tatei, am înțeles să preluăm sarcina de a ne îngriji de bunica, cea care a mai trăit încă 12 ani. Nu avea nevoi materiale, căci își pregătise din timp bătrânețile în casa ei, dar era singură. Eu și sora mea ne împrăștiasem prin lume, locuiam în București pe atunci, apoi ne-am mutat în Cluj-Napoca. Așa am ajuns să venim lunar cu soțul meu, apoi cu tot cu copii, câte un weekend la Piatra Neamț. Ajungeam vineri noaptea după servici și stăteam cu bunica până duminica. Mâncam ceva împreună apoi beam un pahar de vin, ne puneam la povești lângă soba din bucătărie sau la un joc de table: jocul ei preferat de când se știa și cea mai mare bucurie era să aibă cu cine juca o partidă. Când nu era nimeni prin casă, juca singură😊. Invariabil, dădeam câte o raită prin grădini, și de fiecare dată ne plăcea căsuța de chirpici și grădina, sălbatice și nelocuite. După câțiva ani, ne-am înțeles cu bunica să facem curat peste drum că se părăginise de tot proprietatea. Niște vecini harnici ne-au ajutat să îndepărtăm vegetația nedorită, am renovat acoperișul, am refăcut gardul de la stradă, am văruit, am refăcut sobele și am curățat fântâna. Căsuța de chirpici redevenise locuibilă și chiar dacă nu avea baie sau apă trasă în casă, de atunci doar acolo ne-a plăcut să stăm!

Citește și: „Mutarea la țară trebuie să fie ca o renaștere”. Reconectarea la rădăcini: cum arată povestea unei călătorii către o gospodărie care funcționează în autarhie? Și cum își trăiesc tinerii Sebastian și Bianca Bădicel visul de a fi un adevărat „țăran român”

Din vis în vis, a apărut ideea de a construi ceva pentru a valorifica ceea ce aveam, să face o proprietate care să se auto-susțină fără să trebuiască să ne mutăm și noi acolo. Bunica mea, la fel ca mama ei înainte, era extrem de atașată de loc și ne spunea mereu să nu cumva să vindem, că ce ne lasă ea moștenire, nu mai găsim. Nu știa draga de ea că își bătea gura degeaba cu mine căci nu am avut niciodată așa gânduri… atașamentul pentru acel loc era deja adânc marcat în mine și aștepta doar să mă fac om mare și să îmi vină rândul la decizie.

Apoi, am întrevăzut o oportunitate să ne ajutăm și de fonduri structurale pe un program de finanțare pe care îl cunoșteam: POR 2014-2020, în cadrul căruia știam că structurile de cazare vor fi considerate investiții prioritare.

Ești una dintre cele două nepoate care a primit casa moștenire. De ce tu și nu sora ta?

La Piatra Neamț, ne-au rămas 2 proprietăți, 2 case cu grădini, una peste drum de alta. Noi suntem 2 surori, așa că decizia a venit absolut firesc. Momentan, ne bucurăm împreună de ambele locații de câte ori avem ocazia.

Lavinia Cobrea: „Întreg proiectul Dimineți în Cerdac este o continuă înlănțuire între trecut și viitor”

Când ai primit moștenire grădina și casa și când te-ai apucat de renovat?

Prin 2015 am primit acordul bunicii și al familiei de a ne apuca să construim ceva ”la bunica Sofica”, cum ne refeream noi la căsuță și grădina ei pe atunci. Pe când eram copilă și veneam la Piatra Neamț, se numea că ”mergem la Bunica Sofica” și așa a rămas până a devenit ”Dimineți în Cerdac”!

Cam 2 ani am făcut acte: de proprietate, măsurători și reglaje topo, am umblat după nenumărate avize și acorduri. Ne-am raportat la întreg procesul ca la o investiție pentru viitor de care ne-am apucat din timp, că altfel putem să ne pierdem ușor motivația. Era ca un joc: ne propuneam ca de fiecare dată când mergem pe la bunica, să mai obținem o hârtie și încă una și tot așa. Prin aprilie 2017 am depus o cerere de finanțare care să ne sprijine cu o parte din bani.

În paralel am dezvoltat conceptul viitoarei construcții pornind de la câteva dorințe care atunci ne păreau simple: păstrarea căsuței vechi din cărămidă de chirpici a străbunicii (atașați fiind de povestea pe care intenționam să o integrăm în viitoarea afacere, dar totodată eram convinși și de proprietățile extraordinare ale construcțiilor din materiale naturale), conservarea vegetației bătrâne pe locație și o casă cu aspect specific nemțean. Nu știam mai nimic despre construcții, nici eu și nici soțul meu. Acum, cu experiența acumulată de la punerea în practică a întregului proiect, aș putea argumenta ore în șir de ce tema noastră de proiectare nu a fost simplă deloc 😊. Pe măsură ce ne auto-educam, s-a adăugat și dorința de a obține în final o construcție sustenabilă, caracterizată de consumuri mici dar care oferă totodată confortul zilelor noastre.

În 2018 am aflat cu bucurie că proiectul depus a fost selectat pentru finanțare prin Programul Operațional Regional. În august ne-au chemat la sediul ADR Nord Est să semnăm Contractul, cu fix o zi înainte de a se naște Victor, al doilea copil al nostru. Am depus un proiect dar am câștigat 2, mai glumim noi pe tema asta! În următorii 3 ani, băiețelul și casa au crescut împreună până când la începutul lui 2022 am deschis către public pensiunea. Mult timp și după terminarea construcției, Victor spunea că vrea să meargă pe șantier când de fapt își dorea să mergem la Piatra la căsuță. El a crescut pe șantier, noi fiind mereu cu copiii după noi când aveam de mers de la Cluj-Napoca la Piatra Neamț pentru a rezolva diverse. Nu am vrut ca acest proiect să ne despartă fizic nici măcar o zi chiar dacă întreg procesul a fost mai costisitor, mai obositor și bineînțeles mai consumator de timp. Mama mea ne-a ajutat mult, venind și ea la Piatra cu noi pentru că între timp se mutase la Cluj mai aproape de noi. Marele câștig al acestui efort suplimentar este că din start pensiunea a fost o locație prietenoasă cu copiii oricât de mici; această grijă a fost mereu în mintea noastră și s-a transpus organic în tot ce am făcut acolo.

Cât din cea care ești acum înseamnă decizii care au guvernat în jurul emoțiilor?

Aș spune că tot mai mult odată cu trecerea anilor. Deciziile luate pe baza emoțiilor sunt un lux pe care mi l-am permis mai târziu în viață, cam pe când am căpătat curaj și încăpățânare să nu renunț la ce îmi doresc, chiar și atunci când din toate părțile auzi că ”nu se poate”:

”nu merită păstrată casa veche”, ”trebuie să tăiem copacii”, ”nu se pot accesa fonduri la noi”, ”nu se mai găsesc meșteri care să lucreze cu lut”, ”nu se poate construi cu acte în regulă în România”, ”n-o să vină nimeni ca turist în Piatra Neamț”, ”nu se poate conduce o afacere ca asta de la distanță”, ” nu mai sunt oameni care să nu te fure dacă nu ești acolo ” și tot așa… Fiecare ”nu se poate” de pe traseu a fost demontat de energia unei emoții și de puterea enormă pe care o capeți când faci lucrurile în cel puțin doi.

Îți recomandăm și: Cum să îți dăruiești anii tinereții renovând singur o casă? Prack Cristian: „Îmi place tare mult să meșteresc, iar munca depusă e terapie pură pentru mine”

Pe când unii aleargă după averi, case mari, avuții materiale, tu „ai căutat” să renovezi o casă de dragul amintirilor. Te mențin vie amintirile?

Întreg proiectul Dimineți în Cerdac este o continuă înlănțuire între trecut și viitor, accentuând mai bine momentul prezent pentru cei care se află la căsuța cu cerdac. Oamenii din trecut și moștenirea sunt amintite cu nostalgia cuvenită prin 3 dintre camerele pensiunii iar a patra cameră vorbește despre speranța viitorului, fiind inspirată de băiețelul meu, care are acum aproape 6 ani. Mult timp am crezut că pensiunea-căsuță se va numi ”La Bunica Sofica” dar chiar înainte să deschidem, am avut revelația momentului prezent care trebuie trăit simplu și autentic acum și aici, de toți cei cu care urma să o împărățim. Amintirile au căpătat un loc sănătos în povestea asta și toată experiența a fost probabil pentru mine, un proces lent de vindecare după pierderea tatei, care a plecat prea brusc și prea devreme dintre noi.

Poveștile camerelor se regăsesc și pe site-ul nostru, și le reluăm din timp în timp pentru cei care au răbdare să le citească sau asculte. Le pun si mai jos, în caz că își găsesc locul și aici.

SOFICA, cea care a fost de fapt străbunica, a fost un caracter puternic, călită în vâltoarea vieții pe care a trăit-o cu mintea ageră până la final. De mică a fost promisă la Mănăstire, dar după câțiva ani, firea fetei a dovedit că nu ăsta trebuia să îi fie destinul. L-a păstrat pe Dumnezeu în suflet dar s-a întors în lume, și-a clădit gospodărie și familie iar pe la mijlocul vieții când a rămas fără bărbat, a continuat să țină singură crâșma familiei și pământurile agonisite. Comuniștii i-au confiscat aproape tot dar nu s-a dat înfrântă, a muncit mai departe drept bucătăreasă pe la nunți.

A făcut cu mâna ei cărămida de chirpici din care și-a construit casa: o căsuță cu 2 camere pe care o puteți vedea armonios integrată în construcția extinsă. Camera care îi poartă numele este cea unde și-a trăit cuminte bătrânețile, bucurându-se de grădina ei frumoasă, de un pahar de vin bun și un joc de table. În amintirea ei, camera Sofica este una prietenoasă cu toți bunicii: este la parter, nu are praguri, are o rampa de acces în fața intrării principale iar baia este amenajată pentru persoane cu dizabilități.

VALERICA a fost bunica mea de pe tată. Ea mi-a dat de când trăia proprietatea, cu încredere că n-am să vând, ci am să fac acolo, ceva frumos.

Camera din dreapta de la mansardă este camera DĂNUȚ, numită așa după băiatul blonduț și zglobiu care a copilărit în grădina asta acum vreo 70 ani. Singur la părinți și singurul nepot din ogradă, abia îi ajungeau ditamai curtea, ulița și prundul din vale pentru câte năzbâtii îi treceau prin cap. Ceva din locurile acestea unde a râs și a crescut fericit s-a strecurat pentru totdeauna în caracterul minunat al adultului pe care aveam să îl cunosc eu mai târziu: tatăl meu.

CAMERA CU ARICI este construită din cărămidă groasă de chirpici făcută de stră-bunica mea acum aproape 100 de ani, legată de casa nouă cu beton de cânepă și finisată doar cu materiale naturale. Era pe vremuri ”camera cea bună” care se deschidea doar de Sărbători când umbla preotul să sfințească casele creștinilor. Acum este o cameră cu intrare separată din cerdac și baie proprie. Bun, bun dar care e treaba cu Ariciul? Pe dumnealui îl descoperiți când vă cazați la noi! A fost desenat de talentata noastră prietenă și desenatoare – Cristina Mureșan-Toth având ca inspirație mutrița veselă a lui Vic – o minune de băiat care a venit în familia noastră, exact pe când începea să ia ființă și proiectul casei Dimineți în Cerdac.

Lavinia Cobrea: „Când încerc să aleg o amintire, iarăși regăsesc împletite momente trăite alături de ambele bunici”

Ce îți aduci aminte despre tine în perioada copilăriei tale?

După cum am mai spus, amintirile mele se leagă mai ales de experiențe și trăiri avute pe la bunici. Eu mă prezint ca fiind moldoveancă, pentru că în general mă identific și rezonez cu ritmurile vieții de pe aceste meleaguri, însă copilăria mea a fost o pendulare continuă între Moldova și Ardeal, așa cum este și viața mea prezentă de adult.

Gospodăriile bunicilor erau una la Piatra Neamț și una la Brașov, la poalele munților Piatra Craiului, de unde era mama. Dimineți în Cerdac reproduce o casă a bunicilor în care amintirile se contopesc și se amestecă cu starea de bine, și poate de aceea reușește să evoce turiștilor amintirile din copilăria la bunici în general, indiferent că au copilărit pe plaiuri moldovenești sau nu.

Copil fiind, eram răzgâiată și semi-sălbatică. Îmi plăcea să pierd vremea prin natură, urcată în șură după pisoi sau cocoțată pe casă unde puteam citi nestingherită până muream de foame. Nu avea nimeni vreme de mine: fiind cea mai mică nu mă prea puneau la treabă! Îmi plăcea să culeg flori sălbatice din care să-mi împletesc coronițe, să caut ore în șir frăguțe sau zmeură de pădure, să merg cu căruța trasă de cai deși mă temeam grozav, să mă îndop cu cireșe direct din copac, să merg cu bunicul până la fierărie unde aveam voie să dau la foale și să mă murdăresc de funingine sau să petrec ore în șir prin grajduri jucându-mă cu orice animal mic găseam.

Care sunt cele mai dragi amintiri cu tine și bunica ta?

Momentele mărunte s-au transformat în amintirile cele mai prețioase de acum. Toate au legătură cu persoane și senzații. Când încerc să aleg o amintire, iarăși regăsesc împletite momente trăite alături de ambele bunici și pentru că se apropie Sărbătorile, o să vă povestesc despre ziua când se coceau pâinea și cozonacii la una dintre bunicile mele!

ZIUA COPTULUI era preferata copiilor, iar bunica o planifica cât mai încolo, ca să fim ajunși toți nepoții în ogradă. De cu seară se strângeau covoarele din casă, apoi se scotea o covata imensă și un borcan mare cu maia pusă la înmulțit. A doua zi, pe când făceam eu ochi, toată casa era deja transformată într-o brutărie artizanală! Se frământau aluatul de pâine și cel de cozonac, se pregăteau tăvile (negre de tablă, unse bine de la nenumăratele utilizări dar fără pic de rugină!), umplutura cu multă nucă, rom și stafide, se ardea cuptorul clădit în inima casei între bucătărie și camera de zi. Era o zi din an când săream peste micul dejun: nimeni nu avea timp să ne poarte de grijă pe tema asta iar noi nu ne înduram să ne ocupăm stomacul în așteptarea primului cozonac și a pâinii calde!

Se coceau niște cantități impresionante: 10-15 cozonaci și cam tot atâtea pâini rotunde de 2-3 kilograme! Deși nu părea, cuptorul ăla trebuie sa fi fost fără fund! Intrau toate copturile într-o singură tură, doar că pâinea era băgată prima iar cozonacii mai târziu, căci lor le trebuia foc mai domolit, ne explica bunica. Începea să miroase casa, apoi curtea, iar în cele din urmă întreg dealul. Primul cozonac era devorat fierbinte în ciuda tuturor amenințărilor adulților cum că ni se lipește de stomac. Toți oamenii mari ne puneau fără succes placa asta an de an, mai puțin tata! El era prezent în prima linie cu noi copiii și pentru că îl aveam în echipă, de obicei dispăreau 2 cozonaci fierbinți!

Lavinia Cobrea: „Bunica Valerica apucase să vadă casa ridicată”

Descrie-o pe bunica ta! Cum ai văzut-o prin ochii și inima ta? A reușit să vadă o bucățică din proiect? Ați apucat să-i povestiți gândul și ideile voastre?

Bunica mea de pe tată, Valerica, a trăit doar vremuri tulburi: tranziția la perioada comunistă, comunismul în toate fazele lui și perioada post-revoluție. În tinerețe i-a plăcut să învețe și cu o voință de fier, a făcut mai multă școală decât tot neamul ei la un loc, până când familia i-a fost ”băgată la chiaburi”. Pe la 18 ani s-a terminat cu învățătura și a trebuit să se mărite cu unul dintre feciorii fierarului din sat, ea fiind pe atunci fata crâșmarilor. A avut însă grijă ca fiul ei să aibă parte de învățătură mai multă și să continue ce nu a putut termina ea în tinerețe.

M-am bucurat că în ultimii ani ai vieții ei am reușit să o vizitez atât de des. În anul cu pandemia de Covid am locuit cu ea aproape 6 luni. Venisem pe șantier să rezolvam o fază de vreo 2 săptămâni în primăvară, apoi lucrurile s-au precipitat și am rămas în casa bunicii perfect plasată peste drum de șantier, până toamna târziu. Ea era deja imobilizată la pat că nu mai avea putere, slăbită fiind de un diabet pe care cu o voință de fier l-a ținut în frâu din alimentație până la 90 de ani. Victor cel mic, abia mergea în picioare și era o încântare să îi vezi cum se distrau de-a ”furatul mâncării” din farfuria bătrânei.

Anul acela, ultimul de altfel pentru ea, a fost unul plin și bun pentru relația noastră cu bunica Valerica care a apucat să vadă casa ridicată, aproape gata și pe al patrulea strănepot ronțăind mâncare fără sare din farfuria ei.

Cât de mândră și onorată crezi că este bunica de acolo, de Sus?

Atât stră-bunica Sofica, cât și Valerica cred ca sunt împăcate și mulțumite că viața ne-a întors din drum înapoi pe la Neamț. În timpul proiectului de construcție am avut câteva momente de cotitură, vreo 2-3 situații la care credeam că nu avem cum să le găsim rezolvare și apoi apărea de nicăieri cineva sau ceva care ne ajuta să ieșim din impas. Poate că bunicile au mers pas la pas cu noi cât timp au durat construcția și proiectul cu finanțare și ne-au ajutat cu gânduri bune și rugăciuni.

Dacă ai mai avea șansa la câteva clipe împreună, ce ai face și ce i-ai spune?

Sincer nu aș face sau zice nimic special, cu bunica Valerica doar aș mai juca odată table cu ea, am bea cu poftă un pahar de vin roșu – rubiniu minunându-ne cât e de bun și aș picoti de somn lângă soba veche din fosta ei casă, ascultând pentru a mia oară povești din copilăria și tinerețea ei cu luntrași pe Bistrița, cu chiaburi, cu CAP, cu crâșme, cu femei rămase văduve de prin familia noastră, dar care reușiseră să crească puzderie de copii singure și să facă oameni din ei, și tot așa. La fel ar fi și cu cealaltă bunică, de la Brașov care a murit pe când eram în facultate și care mi-a fost enorm de dragă. Aș mai sta o seară cu ea prin bucătărie, cu un pisoi în brațe, povestind despre nimicuri de zi cu zi la căldura sobei din bucătărie.

Lavinia Cobrea: „Am păstrat casa veche de chirpici de 2 camere cu trecere din una în alta”

Simți prezența ei în fiecare cameră?

Nu, pentru că Dimineți în Cerdac a început o nouă poveste a locului. Casa care este acum, păstrează câteva amintiri, dar nu se agață prea tare de trecut.

 Curtea însă îmi amintește des de cei care s-au dus: când înflorește teiul și ne punem să strângem flori de ceai proaspete dar mai ales când încep a cădea nucile. Bunicile mele nu lăsau neculeasă nicio nucă, oricât de mică! Toate erau considerate prețioase, așa că nici eu nu mă pot abține să trec pe lângă ele fără să mă aplec.

Ce ai păstrat, ce ai renovat, Lavinia?

Am păstrat casa veche de chirpici de 2 camere cu trecere din una în alta. Este o casă pe structură de lemn umplută cu cărămidă artizanală de chirpici – lut și paie. O bucată are cam jumătate de metru pe 25-23 cm înălțime și cântărește cam 5-6 kg, abia o ridici.

Fundația casei vechi era rudimentară, făcută din pietre de râu. Aceasta a fost consolidată cu subturnări; munca de săpătură a fost făcută exclusiv manual pentru că altfel nu se putea. Am avut noroc să găsim o firmă de construcții din Piatra Neamț, care dincolo de câștigul material, au prins drag de proiectul nostru și au luat-o ca pe o provocare profesională. Au făcut echipă bună cu arhitectul nostru și diriginta de șantier și au colaborat în interesul nostru, ceea ce este foarte important!

Am mai păstrat vegetația bătrână din gradină – erau pe lângă casă nuci și tei bătrâni de 100-150 de ani. Ar fi fost mult mai ușor pentru constructori să radem jos toți copacii dar odată tăiați, într-o viață de om, nu îți mai crește așa ceva în grădină. Avem în ziua de astăzi echipamente, tehnică și cunoștințe care permit să construiești în armonie cu natura.

Am păstrat și chituit beciul făcut din piatră de râu. În el depozita străbunica 2-3 damigene de vin bun. Înainte, acest beci era afară, în prispa lutuită dintre casa veche și fostul grajd de animale. Aici am lucrat experimental. Doream să îl păstrăm dacă avea să reziste construcțiilor de noi fundații din jurul lui. Ca și casa veche, se pare că a fost făcut de meșteri buni și nu s-a clintit o piatră pe tot timpul săpării și turnării de fundații noi, așa că am păstrat și beciul.

Din păcate, nu am avut ce recondiționa ca obiecte din casa veche, nu mai avea mobila sau obiecte vechi când a ajuns la mine.  Am ținut însă cont de forma caselor și anexelor gospodărești din zonă și care au o parte de acoperiș ușor teșită. Cerdacul care vine pe 2 laturi ale casei este de asemenea o reconstituire a arhitecturii tradiționale din zonă. Modelul de arcade cu fuse a fost reprodus după un model de la o casă din Bălțătești pe lângă care am trecut des și mă tot opream să admir cerdacul.

În urma demolărilor a rezultat o grămadă de lemn pe care l-am separat și strâns cu grijă. O parte din bârnele vechi chiar dacă sunt cariate sau în diferite stadii de degradare le-am folosit ca să amenajăm diverse spații din grădină. Restul lemnului a fost păstrat pentru a alimenta soba pe timpul rece.

Lavinia Cobrea: „Căsuța Dimineți în Cerdac este înfrățită cu arborii seculari care o ocrotesc de căldura sufocantă a verii”

Care este punctul forte al casei? Exteriorul sau interiorul?

Răspunsul vine implicit din numele casei: Dimineți în cerdac. Cerdacul este o zonă exterioară dar nu e nici afară și nici înăuntru 😊. Eu consider că cerdacul nostru este spațiul care atrage și cucerește ori de la prima întâlnire, ori în cele din urmă. Este suficient să petreceți o dimineață în cerdac ca să vă îndrăgostiți de cuvânt, de loc și de micile plăceri ale vieții.

Cuvântul ”cerdac” vine din limba turcă (çardak) și indică pridvorul casei. Acesta poate fi închis cu ”geamlâc”, situat pe una ori mai multe laturi ale unei case tradiționale sau o prispă deschisă având balustradă mărginită de stâlpi. Cerdacul casei noastre vine să aducă cinste cuvântului străvechi și să îmbogățească peisajul caselor tradiționale nemțene cu nuanța sa de verde olive. Culoare am ales-o de la bun început, încă din faza de proiectare și este un detaliu asupra căruia nu am revenit și nici nu ne-am răzgândit deloc. Ne place în continuare foarte mult.

Citește și: După peste 10 ani petrecuți în afara țării se întoarce acasă și renovează casa străbunicilor săi. Georgiana Gifa: „Am auzit de multe ori că ar fi fost mai ieftin și mai ușor să facem o casă nouă, însă încărcătura sentimentală nu poate fi valorizată”

Natura vă invadează, Lavinia? Ce-mi poți povesti despre locul vostru?

Căsuța Dimineți în Cerdac este înfrățită cu arborii seculari care o ocrotesc de căldura sufocantă a verii și de alte capricii ale naturii în diverse anotimpuri. 

A fost o nebunie să păstrăm copacii pe timpul șantierului dar o nebunie frumoasă, în care a meritat să investim timp, energie și bani. De fiecare dată când auzeam ”tăiem copacii”, ni se aprindea un bec roșu în suflet care ne semnala că interlocutorul nu este din povestea noastră… și uite așa ne-am despărțit de un număr impresionant de arhitecți, constructori și diverși meseriași comozi care își legau prestația de moartea inutilă a nucilor, teilor și cireșilor din jurul căsuței. După terminarea șantierului, am continuat să rămânem scut între ignoranța răutăcioasă a altor oameni cu deranjuri închipuite și copacii noștri.

Zâmbesc când spun ”copacii noștri” pentru că ei au fost acolo cu mult înaintea noastră, sunt grandioși și buni așa cum oamenii nu reușesc să devină într-o viață. Ne reunim constant cu turiști  minunați care au la rândul lor sau capătă curajul că se poate construi mai prietenos cu natura și în țara noastră și asta ne aduce o satisfacție greu de pus în cuvinte.

Dimineți în Cerdac este doar pentru voi sau pentru vizitatori?

Casa Dimineți în Cerdac este casa bunicii unde poți veni și tu. Așa a fost gândită de la început și este foarte comodă și accesibilă celor care preferă concedii sau escapade pe cont propriu. Am dobândit toate aprobările de funcționare și ne-am deschis porțile la începutul anului 2022 ca și casă de vacanță închiriată la cheie. De mai bine de 2 ani împărțim cu restul lumii Căsuța Dimineți în Cerdac, dar nu ne saturăm nici noi să o înconjurăm cu energia momentelor noastre fericite de familie. Locul acesta a devenit natural și de la sine-înțeles, îmbrățișarea caldă din jurul amintirilor pe care ni le făurim în continuare an de an și noi ca familie.

Lavinia, ușor sau greu a fost acest proces?

A fost greu, am știut de la bun-început că va fi așa. Însă la momentul la care am pornit-o, nu ne-am putut imagina nici pe aproape dimensiunea acestui greu… Pentru a ajunge la linia de final a trebuit să împingem mereu limita suportabilității dincolo de orice limită cunoscută. La ecuația inițială s-au adăugat din mers un bebe și o pandemie mondială.

Lavinia Cobrea: „Soțul meu Horațiu a fost o sursă inepuizabilă de încredere și optimism”

Care a fost partea cea mai grea care, poate, la un moment, ai vrut să nu continui?

A fost câte o parte grea la fiecare etapă. Pentru a nu fi înghițiți cu totul de complexitatea situațiilor cu care ne confruntam, am împărțit proiectul pe etape. Aveam conceptul general, știam ce ne dorim și unde trebuie să ajungem dar nu știam cum. Așa că, ne-am pus cu burta pe carte, ne-am documentat, am experimentat personal înainte de a lua multe decizii, și am învățat să renunțăm sau să o luăm de la capăt atunci când era clar că ne îndepărtăm de la imaginea finală, de la valorile care ne motivau.

După ce am început, nu a mai existat ideea de a renunța. Pur și simplu nu se mai poate de la un anumit nivel, însă am avut perioade de burnout… atunci ne înfrânam nerăbdarea de a termina odată și luam pauze de detașare de la proiect. Nu foarte mari, așa câteva zile, o săptămână puneam proiectul în cui și nu ne mai gândeam la el. Pare ireal să poți face asta când ești în culmea stresului pe o anumită temă, dar a fost o tehnică de supraviețuire pe care am deprins-o în cei 3 ani cât a durat șantierul. La noi a funcționat și eu continuu să o aplic și acum.

În final, totul a durat mai mult cu un an decât ne gândeam inițial însă a meritat, întrucât lista noastră de concesii-renunțări este foarte scurtă iar rezultatul final se suprapune 100% peste visul inițial iar pe alocuri putem spune că ne-a ieșit chiar mai bine.

A fost o muncă de echipă cu una profesională sau familia ți-a fost suficientă?

Familia extinsă ne-a ajutat și sprijinit foarte mult în această nebunie, iar soțul meu Horațiu a fost o sursă inepuizabilă de încredere și optimism. La construcție efectiv am lucrat cu echipe profesioniste dar am căutat pe fiecare specialitate, până am găsit oameni buni pe meseria lor și care prindeau la rândul lor drag de proiectul nostru, la majoritatea li se activa cumva curiozitatea profesională, fiind o construcție mai altfel.

Lavinia Cobrea: „Căsuța atrage oameni deosebit de frumoși, familii active și respectuoase cu care avem valori sau amintiri din copilărie comune”

Ai vrea să fie locul unde să te muți la bătrânețe având în vedere toată investiția depusă?

Încă nu știm; nimic nu este definitiv sau exclus în viața noastră. Momentan, ne bucurăm de ceea ce am realizat, trăim fără modestie satisfacția visului împlinit și nu ne săturăm să cunoaștem și să socializăm oridecâteori putem cu turiștii noștri. Căsuța atrage oameni deosebit de frumoși, familii active și respectuoase cu care avem valori sau amintiri din copilărie comune. Ne place de asemenea să promovăm zona Neamț care este una deosebit de bogată și frumoasă dar nesufocată de turismul de masă.  

Ne propunem și reușim tot mai bine de la un an la altul să, să practicăm un turism prietenos cu natura, încurajăm turiștii să observe și să protejeze la rândul lor biodiversitatea grădinii noastre. La noi se găsesc toate condițiile pentru a petrece un sejur de calitate dar ne place să evităm risipa de orice fel. Susținem cât ne stă în putere comunitatea micilor producători locali, punem accent pe turismul practicat pe îndelete oferind asistență discretă oaspeților noștri în descoperirea celor mai frumoase locuri și experiențe pe care această locație le are de oferit.

Mai multe imagini și povești despre căsuța cu cerdac verde și minunata regiune a Neamțului, puteți descoperi urmărind paginile noastre din social media sau intrând pe site-ul nostru. Ne găsiți peste tot cu aceeași denumire care acum este marcă înregistrată: diminetiincerdac.ro.

Așadar, noi suntem Lavinia și Horațiu – gazdele dumneavoastră de la căsuța Dimineți în Cerdac și vă așteptăm cu drag la Piatra Neamț ca să ne continuăm poveștile!