A plecat din Rahova și a cucerit New York-ul. Iată povestea lui Gilbert Costache, un fotomodel de succes în orașul tuturor posibilităților
Gilbert Costache are 32 de ani și este fotomodel la New York. Muncește la Tiffany și joacă în câteva roluri off-Broadway.
Gilbert Costache a plecat din Rahova, la 18 ani, să dea câteva probe de fotbal la Madrid, însă acolo a fost remarcat de un agent de modă, într-un club de vară. După un shooting profesionist, Gilbert a fost selectat de patru agenții mari de modă din Spania.
În primul an ca fotomodel l-a dublat pe Ronaldo într-o reclamă Nike, a participat la un show de televiziune, iar când a simțit că a cucerit Madridul și, după câțiva ani de carieră de fotomodel în România, Gilbert Costache a plecat la New York să îl descopere pe Dumnezeu.
Spune că răspunsurile pe care le-a primit acolo au fost bune, iar câteva contracte în modă și în actorie îi dau curaj să își plănuiască următorii ani de carieră la Los Angeles.
Iată povestea unui fotomodel care a plecat din Rahova și a cucerit New York-ul.
Cine a cucerit pe cine: tu New York-ul sau New York-ul pe tine?
Gilbert Costache: Hai să zic că sunt pregătit pentru următoarea aventură. Sunt de patru ani aici și cred că mi-am luat de aici ce am avut nevoie. Nu l-am cucerit așa cum s-a întâmplat în București sau în Madrid, unde chiar am simțit că mă cunoaște lumea, că făceam ce-mi plăcea, modă, iar asta mă împlinea.
Am ajuns aici prima dată în 2013 și am stat pentru patru luni la Fashion Week, apoi m-am întors în țară, pentru câteva cursuri de actorie și life coaching. Dar am revenit în 2015 pentru trei ani și vreau să-ți spun că sunt deja în al patrulea și nu simt că aș vrea să plec.
Cu vreo doi ani înainte să plec în New York am avut un moment de trezire a conștiinței, ca să zic așa. Am citi mult și am început să îmi pun întrebările astea existențiale: cine sunt eu? Cine este Dumnezeu? Există Dumnezeu? Dacă există, ce vrea de la fiecare în parte? La ce sunt bun eu, care e misiunea mea pe Pământ? Iar în ani următori mi-au venit răspunsuri bune, iar New York-ul m-a ajutat la asta.
Cum te-a ajutat orașul la asta, fiindcă aceste întrebări, îmi imaginez, puteai să ți le pui și din Piața Victoriei din București?
Sigur, chiar s-a întâmplat un episod amuzant legat de ce spui tu.
M-am dus la un interviu la o școală de actorie. Între noi fie vorba, am trecut interviul. Școala asta are mulți actori de Brodway, în vreme ce eu nu am studiat deloc actoria. Dar m-a trimis cineva la interviu iar eu mi-am făcut curaj și m-am dus.
Profesorul din juriu m-a întrebat ce fac acolo, de ce la New York. Iar eu i-am răspuns că am venit să-l caut pe Dumnezeu. Iar el zice: „nu mai bine te duci în India sau pe undeva?” (râde) Răspunsul meu s-a consumat în vreo 10 minute și i-am spus atunci și cred și acum că pe Dumnezeu îl găsești în tine și în ceilalți, o dată ce scoți problemele, traumele din copilărie, victimizarea, dramele. Atunci începi să îl găsești pe Dumnezeu în fiecare floare ori persoană pe care ajungi să o iubești.
Iar New York-ul m-a ajutat să pun în practică toate aceste lucruri.
Am ajuns aici în 2015 și cariera în mod nu mai mergea atât de bine ca prima oară când am venit. A fost o perioadă de care nu sunt mulțumit. Ulterior am prins un contract cu Tiffany, pe care îl am și acum, un contract foarte bun care îmi aduce în jur de 50.000 de dolari pe an.
Apoi am prins un rol într-o piesă de teatru care, chiar dacă nu a fost plătită foarte bine, pentru mine a fost o șansă: să joc într-o piesă de teatru off Broadway. Ierarhia în materie de teatru aici, în New York ar fi cam așa: Broadway, cel mai important, unde se ajunge foarte greu, urmează off Broadway și off-off Broadway.
Eu am primit un rol off Broadway, de italian, iar pentru mine a fost de ajuns să văd că se poate, mai ales că nu aveam studii de specialitate. Am încercat să repar acest neajuns și am intrat într-o școală, MCS, unde am rămas puțin peste doi ani pentru că mi-a plăcut și profesorul, Matthew Corozine, și ce se întâmpla acolo. Pentru a clădi mușchiul actoricesc, Matthew ne spunea să nu judecăm niciun rol. Atunci mi-a dat atât de multe roluri pentru a vedea unde mai am probleme, până când am ajuns să intru într-o stare de observator. Practic, fără judecată și doar ca observator, poți fi un actor bun.
Și unde este moda în toată povestea asta?
De vreo 3 ani simt că moda nu mă mai împlinește așa cum o făcea mai demult.
Munca în modă, ea în sine, este partea cea mai ușoară a lucrurilor. Să faci poze, să fii pe pasarelă, să joci într-un clip, piesă de teatru sau un film este mult mai ușor decât a-ți căuta de muncă. Partea asta din urmă este cea mai grea: vorbești cu multă lume, depinzi de rețelele de socializare, să mergi la evenimente și să râzi cu lume care poate nu crede în aceleași lucruri ca și tine și cu care în mod obișnuit nici nu ai vorbi, să ceri de muncă, să scoți agenții la o cafea. Iar tot acest efort pe mine a ajuns să mă obosească. Sigur că poți să o faci dacă tu chiar iubești să faci asta, dar dacă nu deja ți se pare că dai mai mult. Și mie exact asta mi s-a părut: că dau mai mult decât primesc din modă, ca satisfacție emoțională.
Ce ai primit de la modă?
La începutul anilor 2000, când aveam 20 de ani până spre 26-27 de ani, moda a fost o rampă foarte bună de dezvoltare pentru mine. Ca fiecare, la 14 ani, îmi doream să fiu am faimă, să mă cunoască toată lumea, să am haine, să fac ceva, să fiu independent, să am bani mei și să am banii mei, să am mașini luxoase, vise de adolescent. Apoi mi-am dorit mai mult de atât, să fac ceva în lumea asta, să fie părinții mândri de mine și așa mai departe.
Cum te-a schimbat New York-ul?
Foarte multe lucruri a schimbat acest oraș la mine. În primul rând mi-a dispărut show-off-ul. În România, dacă te întreabă cineva câți bani faci într-un an ți se pare o întrebare obraznică. Dar dacă ți-ai luat niște pantofi de 500 de euro și te întreabă cineva cât ai dat pe ei imediat îi spui, fără vreo jenă. Mi se pare stupid această fațadă, încercarea de a demonstra celorlalți mai mult decât ești.
Ce am dobândit eu a fost să mă accept pe mine așa cum eram și să nu mai încerc să demonstrez celorlalți că sunt îndeajuns și ce cred ceilalți despre mine este de fapt ce cred ei despre ei. Iar eu, tot ce trebuie să fac, este să lucrez la imaginea mea în ochii mei.
Iar asta m-a ajutat enorm.
Cum?
Practic, când am primit contractul cu Tiffany, unde lucram 5 zile pe săptămână, eram, de fapt, un muncitor, în vreme ce în România sau în Spania eram un privilegiat și luam doar job-uri de peste 1000 de dolari, pentru care nu munceam atât de mult. Aici, chiria este scumpă, în jur de 2000 de dolari lunar, merg mult cu metroul, uneori am event-uri și merg la bogătași ca model și nu mă simt în niciun fel. Aici, să câștigi 40-50.000 pe an nu este deloc mult, iar pentru că viața este atât de scumpă, oamenii își iau două-trei job-uri.
New York-ul m-a învățat să o iau din nou de la zero. Iar aici, un model de succes are peste 100.000 de dolari anual.
Și tu îți dorești să ajungi acolo?
Da, dar nu vreau să ajung acolo cu moda. Acum sunt încă sub contract cu o agenție bună de modă care mă reprezintă și în New York, și în Los Angeles, dar sunt în tranziție către actorie. Iar de anul viitor plănuiesc să mă mut acolo, după ce petrec câteva luni și în România, țara mea de care mi-e foarte drag și dor.
Gilbert Costache, fotomodel și actor
Când ți-ai dat seama că poți face bani din felul în care arăți?
Sincer să fiu, niciodată nu m-am gândit că pot să fac bani din a fi frumos.
Eu cred că moda durează trei zile de fapt. Când voi avea copii cu siguranță nu îi voi lăsa să fac modă. Am văzut pe pielea mea cât de greu este în lumea asta: modelele sunt exploatate, mai ales fetele, dar și băieții, de fotografi, agenți care îi șantajează sexual, apoi sunt tot timpul la cheremul unor jocuri de culise.
Iar toate astea pentru câteva sezoane de fashion week: un an Milano, Paris New York, te mai duci un an tot așa, iar pe urmă îți vezi de studii și de viața ta. Ca băiat, e greu să mai lucrez în modă după 25-27 de ani. Să zicem că acum s-a schimbat un pic percepția și mai vezi într-o revistă un bărbat grizonant. Altfel, în principiu, la 25 de ani cariera ți se încheie.
Și ție nu ți-a fost teamă de îmbătrânire?
Sigur că da. Ca oricine, am fost plin de frici: cât timp voi fi frumos, cât timp voi putea face bani din asta? Am cearcăne, vreau alt abdomen, nesiguranțele astea legate de cum arăți. Cine spune că nu le are cred că minte.
Norocul meu a fost că m-a ajutat capul să înțeleg repede că munca de model nu durează mult și că inteligent din partea mea ar fi să îmi fac cât mai multe conexiuni și a lua cât mai mult din modă pentru o carieră ulterioară, în actorie de pildă.
Inițial am crezut că voi face modă până la 30 de ani și pe urmă voi încerca altceva. Viața mi-a arătat că și la 32 pot să fiu încă model, dar nu mă îmbăt cu apă rece că va dura la nesfârșit.
Cum ai plecat din România?
La 18 ani am plecat în Spania, la tata, care locuia acolo de multă vreme, cu gândul să dau probe la fotbal, tocmai pentru că de 8 ani făceam fotbal profesionist la Steaua.
Dar acolo, la Madrid, când mă distram și eu într-un club, a venit cineva la mine și m-a întrebat dacă nu vreau să fiu model. Și mi-a plăcut ideea.
M-a trimis la un fotograf bun din Madrid, am plătit 400 de Euro pentru shooting-ul ăla, ceea ce însemna foarte mulți bani pentru mine. Cu pozele din portofoliu m-am dus la patru agenții și m-au luat toate patru. Atunci am zis că merită să încerc.
Peste un an am ajuns în Milano, iar paradoxul face ca acolo, din 5 agenții să nu mă vrea niciuna. (râde) Dar, vezi tu, atitudinea mea a fost mereu de învingător și recunosc că nu-mi place locul II sau III. Și îmi amintesc că la a cincea agenție când am primit răspunsul, a ieșit secretara să mă anunțe. Iar eu am spus că nu îmi e de ajuns și că vreau să îl văd pe director că îmi spune că nu mă vrea și se uită în ochii mei.
Îți jur că am intrat la el, m-am prezentat și i-am spus că aștept să mă refuze uitându-se în ochii mei. Iar el a zis: „Oh, ce atitudine bună!”. Și am continuat: „spune-mi ce cap trebuie să tai pe aici ca să pot fi cu voi. Și, dacă nu mă luați, mă duc la altă agenție din Milano și nu mă las până nu o fac mai bună decât voi!”
Monica, nu aveam nimic de pierdut și mai era și foamea de a nu fi amărât. Eu, când eram mic, nu aveam bani și îmi doream asta.
Spune-mi despre acel an la Madrid care te-a propulsat și te-a făcut celebru în Spania?
Am ales una dintre cele patru agenții și am început să lucrez. Am avut două contracte pentru Nike și am fost dublura lui Christiano Ronaldo și apoi am făcut un clip pentru ei. Ulterior, am ajuns într-o emisiune genul Big Brother, în care luptam pentru o fată, eu și alți 17 băieți. Nu am câștigat-o, dar am ajuns în finală, iar asta m-a făcut cunoscut în toată Spania.
Apoi am venit în România și am primit primul meu job aici, cu Ovidiu Buta, căruia îi mulțumesc și acum. Sunt câțiva oameni care m-au ajutat foarte mult să cresc: Cătălin Botezatu, Ovidiu Buta și Alex Ceaușu.
Aici am făcut primul meu clip cu Antonia, unde m-a remarcat Botezatu și m-a luat cu el și am lucrat vreo trei ani împreună.
Practic, după ce am făcut treabă bună în Madrid și am simțit că l-am cucerit mi-am zis că trebuie să mă întorc și în țara mea, iar după ce am simțit că am cucerit și țara mea am fugit în America.
De ce ai intrat în fotbal?
Gândește-te bine la scenariul meu de viață de atunci: eu, în Rahova, într-o familie normală dar care nu te poate ajuta să ajungi la o facultate. Eu am fost olimpic la școală, am ajuns până la olimpiada națională la geografie până prin clasa a V-a. Învățam bine și îmi plăcea.
La ce școală ai mers?
La 280, Mihail Sebastian, în Rahova, după care am ajuns la două licee, la Dimitrie Gusti, în cartier, apoi la Dragomirești-Vale. Iar schimbarea am făcut-o tot din cauza fotbalului și lipseam mult de la școală, din cauza cantonamentelor.
Ce voiam să îți spun legat de fotbal este că am avut acest gând de mic: să fac ceva să ies din tipare, să fac bani, să fiu bogat. Iar fotbalul părea singura mea scăpare. Ori trebuia să învăț foarte bine la școală, dar nu aveam certitudinea că ai mei puteau să mă țină în facultate. Dar nici nu cred că aș fi putut avea o slujbă la birou, cu program fix. Cine mă cunoaște știe că tot timpul am fost genul aventurier. (râde)
Și unde făceai antrenamentele?
La Steaua, am început la 10 ani. De câteva ori am mers cu mama, să învăț traseul, apoi mă duceam singur, cu tramvaiul 8, cred. Nu mi-era teamă, eram și foarte aproape: de la mine, de la Parcul Sebastian, mergeam o stație cu autobuzul și trei stații cu tramvaiul, ceva de genul ăsta.
Povestește-mi despre mama ta, ce-ți plăcea la ea?
Mama este cea mai frumoasă femeie din lume, cea mai înțelegătoare și cea mai bună. Și mama, și tata mi-au dat libertate în ce voiam să fac, iar asta mi-a folosit mult. Dragostea asta necondiționată a lor m-a ajutat pentru că am crescut cu sentimentul ăsta că eram de ajuns.
Ulterior, lipsa tatălui, care a ales să plece, m-a zdruncinat un pic și m-a făcut să cred că trebuie să demonstrez ca să primesc iubire.
Bunica a avut un rol important în viața mea, ea m-a crescut. Locuia cu noi în casă, iar ea a fost un exemplu pentru toată familia noastră. A murit acum doi ani, dar a fost un om esențial și pentru copii, dar și pentru nepoți.
Ea a crescut 5 copii, fără să știe deloc carte. Era de origine maghiară, dar fost adoptată de o familie de țigani și de la 10 ani a început să muncească, trimisă fiind de familia ei adoptivă: vindea popcorn, îmi povestea, dar a făcut treaba atât de bine încât la 20 de ani avea deja șoferul ei personal și vinde flori en-gros, cum zicea ea.
Iar mie mi s-a părut extraordinar cum, fără să știe carte deloc, și-a crescut 5 copii și a ținut o familie vânzând flori. Mamaia Florica, florăreasa.
Când ai simțit că i-ai făcut mândri pe ai tăi?
Cred că tot timpul au fost mândri de mine și sunt binecuvântat să îi am.
Mama și tata s-au despărțit când eu aveam vreo zece ani, a durut, desigur, dar ulterior am înțeles că iubirea lui pentru mine nu avea legătură cu ce fusese între ei.
Tata nu a vrut niciodată modă, el și-a dorit pentru mine să fiu fie fotbalist, iar dacă nu reușeam așa, să încerc să fiu antreprenor sau altceva. Avea o firmă de construcții și schele și voia să facem ceva împreună. Atunci eu i-am zis că vreau să fiu fotomodel.
Și-mi amintesc conversația tată-fiu: „hai, mă, tată, mă! Chiar așa? Să-ți arăți chiloții la tv și în reviste?” Atunci i-am zis că nu e chiar așa. Dar după câțiva ani am ajuns la Botezatu pe podium. Ce crezi că mi-a zis? „Ai văzut că îți arăți chiloții la tv?” (râde)
Tu când ai simțit că ești mândru de tine?
Au fost mai multe momente. Dar îți voi povesti unul mai important. Eram în New York deja, făceam 30 de ani, acum doi ani, și mi-amintesc cum mă măcinaseră niște întrebări cu vreo câteva luni înainte de aniversarea mea. Și mă tot întrebam: ce ești? Un succes, un eșec? Ce ești? Mă gândeam că ar fi fost bine pentru mine să fi avut familie. Dar finalmente, în acest dialog interior mi-am dat seama că numitorul comun era că nu mă lăsasem bătut niciodată, iar asta chiar mă făcea să fiu mândru de mine.
Am continuat tot timpul să lupt pentru visul meu.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
