A renunțat la o carieră de vârf în multinațională și la visul ei de profesoară pentru a construi un brand pentru Generația Z. Cine este Raluca Hăulică, olimpica din Vaslui ce a gândit altfel

Raluca Hăulică are doar 28 de ani și a fondat Alura, un brand premium românesc de încălțăminte confortabilă și actuală pentru femei, cu focus pe design minimalist și sustenabilitate, când avea doar 24. Este o fată foarte ambițioasă din Vaslui care și-a propus să construiască un business în modă, deși părea imposibil, fără o investiție financiară mare sau cunoștințe influente în domeniu. Felul în care a reușit este remarcabil și povestea ei este super inspirațională. 

Este o fată din GenZ și a construit un brand pentru GenZ. A gândit altfel. Când pantofii deveneau din ce în ce mai ieftini (cum este și acum), ea a vrut să facă încălțăminte de calitate înaltă, fără să facă discounturi. Totul se face la comandă: când toți se bat să livreze mai repede, clientele ei așteaptă câteva săptămâni să le vină produsul. Astfel se și evită o problemă des întâlnită în industria fashion și anume acumularea de stocuri în exces. 
Raluca Hăulică a absolvit Facultatea de Limbă și Literatură în Română și Germană, la Universitatea din București, fiind copil olimpic la limba română și fiind de mică pasionată de literatură și scris. Nici nu-și imagina că se va face altceva decât profesoară, însă soarta a avut alte planuri cu ea. După ce a făcut voluntariat pentru Teach for Romania și după ce a predat un an, și-a dat seama că nu poate face același lucru toată viața. Așa a ajuns în corporație unde avea deja o carieră promițătoare la 23 de ani și urma să conducă divizia regională când a ales să renunțe.

Raluca Hăulică se implicase deja în propriul business și nu mai era cale de întoarcere. Azi, Alura are peste 15.000 de clienți și este în creștere rapidă.

Raluca, din ce oraș vii tu?

Din Vaslui 😊

Și cum ai ajuns la București?

Am venit la facultate. Am studiat Litere, secția română-germană la universitatea din București.

Voiai să te faci profesoară?

Da, voiam să mă fac profesoară de română. Eu am fost și olimpică și la română și la engleză, dar a fost din pură plăcere. Citesc și acum, dar am început să citesc de foarte mică, de pe la 6 ani, când am intrat pentru prima dată în biblioteca județeană. Am fost mereu îndrăgostită de literatură, de limba română, am scris de mică, eram foarte pasionată și nu m-am gândit niciodată că nu o să mă fac altceva în afară de profesoară de română. Apoi am ajuns la facultate, în timpul facultății, pentru că și la liceu aveam mereu multe facultăți extra – mă rog, ce se putea face la Vaslui: club de teatru, am fost în Interact – am început să fac voluntariat, la o scară puțin mai mare. Am început cu Teach for Romania – erau chiar la început…

Ai fost învățătoare?

Nu, am fost în ONG ca organizator, am fost în departamentul de HR pentru că era o selecție foarte complexă a profesorilor, foarte corporate stuff, organizația era condusă de Corina Puiu care, ea însăși era o corporatistă cu foarte mare experiență, însă am fost foarte aproape de profesori și mediul acesta corporate.

Apoi, în anul III de facultate am fost profesoară la o școală privată din București.

Citește și: Dezamăgit că în facultate se preda istoria Partidului Comunist, a plecat către „libertate”. După 10 ani de viață în Germania, s-a întors într-o vacanță în România și nu a mai plecat. Cum a început Radu Rughiniș un business cu trufe

Și cum se împăcau toate astea? Tu fuseseși în Teach for Romania, veneai de la Vaslui unde e mare nevoie de implicare în educație și ai ales să te duci într-o școală privată?

Nu puteam să fiu profesoară pentru că nu absolvisem în mod oficial și nu aș fi putut să mă duc la o școală de stat. În anul III, pentru că am urmat modulul psihopedagogic am avut job-ul la o școală de meditații, privată, din București. Copiii veneau acolo după școală și era foarte amuzant pentru că eu aveam 22 de ani și aveam copii de clasa a XII-a 😊

Mi-a plăcut, doar că am impresia că mi s-a părut prea previzibil. „Cum? Eu o să fac asta toată viața și o să predau aceeași materie până la 65 de ani? Am abia 22”. Parcă voiam să mai încerc ceva.

Pasiunea asta pentru literatură, în ce fel de familie s-a născut?

Cu niciun fel de aplecare. Mama lucrează, e contabil de meserie, de peste 30 de ani și lucrează la Finanțe, iar tata e antreprenor. Provin dintr-o familie divorțată, nu i-am avut pe amândoi în același timp. Nu am avut în familie vreun scriitor sau om de litere, bunicii provin și ei dintr-o familie modestă.

Ce înseamnă că tata e antreprenor? La Vaslui?

Tata a început în anii 1990 vânzând cu mama periuțe de dinți, șosete și ce mai vindeau ei în facultate, dar le-a mers foarte bine. Au vândut tot felul de lucruri, de la mobilă, perdele și până la pantofi și orice putea tata să găsească atunci. Apoi, tata a început o afacere cu încălțăminte, dar la modul foarte rudimentar: acele magazine de orașe mici de provincie din anii 2000, care arătau ca un fel de bazar. Nu a avut niciodată un brand sau estetică. Și pentru că tata avea această ocupație, de multe ori mă lua cu el la fabrici de încălțăminte din nordul Moldovei. Până pe la 15-16 ani, când și-a schimbat cumva domeniul de activitate, m-a tot luat cu el.

Dar pentru că am văzut la el cât era de ocupat și din cauză că am suferit în copilărie că nu-l vedeam atât de des pe cât mi-aș fi dorit, nu m-am gândit niciodată că o să devin antreprenor, ba dimpotrivă, aveam o repulsie.

Dar aceste vizite în fabricile de încălțăminte pare că au lăsat ceva acolo, în subconștientul tău…

Nu neapărat vizitele, pentru că, atunci când am început afacerea am avut furnizori mai mult din străinătate, dar cred că am observat, fără să vreau, comportamentul tatei de negociator, de a face mereu primul pas, de a iniția, de a avea inițiativă, toată partea asta comportamentală pe care atunci nu am raționalizat-o.

La 22-23 de ani, când am început, nu eram conștientă în mod legal de ce înseamnă o factură sau ce înseamnă un aviz, nu aveam nicio bază. Familia mea știa că nu-mi doresc antreprenoriatul sub nicio formă, astfel că nimeni nu m-a învățat, nu am avut o educație antreprenorială, eu doar am observat.

Hai să mergem puțin la prima ta pereche de pantofi. Mă gândeam că aceste vizite în fabrică ți-au deschis apetitul către pantofi în mod special, și nu rochii sau șosete…

Nu. E o falsă supoziție pentru că niciodată nu am fost îndrăgostită de pantofi sau de modă, în general, chiar dacă sunt femeie. Îmi place să mă aranjez, să mă îmbrac cât știu eu de frumos, dar nu sunt o cunoscătoare și nu am studiat niciodată asta la modul intensiv. Nici măcar în copilărie nu am fost ca celelalte fetițe care probau mereu hainele mamelor sau se încălțau cu pantofii lor cu toc. Eu doar am vrut să rezolv o problemă practică pe care o aveam. Niciodată nu-mi găseam pantofi confortabili, mereu aveam niște dureri groaznice, în același timp trebuia să arăt bine pentru că aveam un job în corporație, eram și trainer, aveam mult contact cu publicul și nu puteam să mă duc în sneakers.

La mine a fost așa: uite problema, hai să văd cum găsesc soluția. Bineînțeles că m-a ajutat și acest background din copilărie, aveam o bază, dar drumul meu a fost total diferit față de baza pe care o aveam.

Adică ți se arăta o carieră frumoasă și fructuoasă pe viitor…

Da. Chiar aveam niște responsabilități destul de mari pentru cineva la 23 de ani, mergeam singură în headquarterul din Frankfurt, țineam training-uri pentru top management și implementam un sistem de HR. Adică perspectivele erau foarte bune.

Și cred că părinții erau foarte fericiți cu job-ul tău…

Da 😊. Au fost foarte nefericiți când am decis să renunț.

Hai să ne întoarcem la pantofi. Mulți dintre noi avem problema asta de a nu găsi lucruri confortabile, dar nu punem mâna să ne facem pantofi.

Așa este. Iar eu, cunoștințe de producție, extensive, nici acum nu am. Producția la pantofi este extrem de complicată, trebuie să dormi și să te trezești în fabrică ca să înțelegi ce se întâmplă. Bineînțeles că am niște cunoștințe, dar probabil că nu o să știu niciodată tehnic să-mi fac pantofi sau să explic cuiva cum să facă. Cred că am acest skill de a dezvolta lucruri de la 0 și efectiv de a construi ceva.  Un alt skill pe care l-am dezvoltat din corporație a fost acela de a-mi aduce mereu oameni cu mine care știu mai bine și mai multe.

În primii doi ani, bineînțeles, am fost singură și nu mi-am permis acest lux, dar acum da. Sunt ca un burete care studiază mereu – defect din facultate – și în orice domeniu vreau să învăț ceva nou, așa că am studiat de la 0 și am făcut singură până mi-a reușit.

Nu vreau să par un expert în producția de pantofi pentru că nu sunt, dar cred că sunt un antreprenor de pantofi.

Citește și: A pierdut totul și a găsit bogăția adevărată: s-a scuturat, s-a ridicat şi a mers mai departe în viaţă. Povestea extraordinară a lui Cosmin Văru și a paradisului de pe litoralul românesc

Spune-mi exact cum ai făcut? Ți-ai făcut ție o pereche de pantofi?

Nu, nu mi-am făcut. La început cunoșteam anumite branduri care făceau pantofi confortabili. Erau niște branduri nemțești care nu erau deloc cool, ci doar confortabili, niște branduri pe care le mai vindeau și alții, dar mereu alegeau modele nepotrivite, adică, dintr-o colecție mare găseam mereu ce era mai urât. Și mai știam și niște producători români care, la acel moment făceau pantofi cât de cât confortabili, dar pe care nu-i găsești în mall, nu-i găseam nicăieri.

Astfel că, în primul an și jumătate am distribuit produse ale altor branduri, pe care le consideram eu confortabile. Eu probam fiecare model și așa am început să cunosc mediul antreprenorial și să văd cu ce se mănâncă. A fost o furtună de informații foarte copleșitoare.

Adică ai început cu un magazin online?

Da, am avut și un magazin fizic deschis fix în pandemie, care, evident, a fost un eșec. Am continuat cu online-ul, mai ales că-mi place foarte mult și partea asta digitală.

După ce mi-am dat seama cum merg lucrurile și ce ar vrea clientele, am început să producem pantofii Alura. Care a fost primul pantof, nu aș putea să spun ceva care mi-a rămas pe suflet, chiar dacă știu oarecum care au fost primele modele. Acum am niște modele branded de care sunt 100% mulțumită. Sunt perfecționistă și bineînțeles că la început nu făceam o treabă bună ca acum.

Ce înseamnă că ai început să produci? Tu făceai designul?

Nu. Am început să lucrăm cu fabrici din România, dar și din Polonia, Spania, Italia, am fost la târguri, am schimbat fabrici, am făcut o mulțime de teste. Înseamnă că fabrica ne punea la dispoziție un calapod sau mai multe, iar noi construiam pe ele. Împreună cu designerul fabricii ajungeam la un model pe care știam sigur că fabrica poate să-l producă. Ca să produci propriul design de la 0, pe care fabrica să nu-l fi produs niciodată, trebuie să produci o cantitate enormă, cum ar fi 1000 de perechi pe culoare, ceea ce era prea mult.

Am început cu pași mici: „Voi ce faceți cel mai bine? Ok. Hai să schimbăm culoarea, hai să schimbăm catarama, hai sa adăugăm detalii, să vedem dacă putem să modificăm înălțimea tocului”. Erau lucruri pe care ei puteau să le facă și pe care nu le mai vindea nimeni în România. Inclusiv acum, avem fabrica principală în Spania, Alicante, cu care nu mai lucrează nimeni din Europa de est. Ne-am securizat modelele, dar nu am spus niciodată și nici nu ne vom promova ca un brand de designeri. Sincer, în România eu nu cunosc un brand care să facă cu adevărat design de pantofi, adică ceva ce nu a mai făcut nimeni niciodată, precum sunt poate produsele Chanel sau Aquazzura, care au modelele singniture. Ceea ce noi promitem este că vei avea cei mai confortabili și frumoși pantofi pe care îi găsești în România, cu un design timeless și versatil și cu o calitate premium. Asta este Alura.

Astăzi cum funcționează lucrurile? Înțeleg că nu ai stocuri și că se așteaptă destul de mult pentru comenzi….

Am stocuri, doar că avem două perioade pe an când afișăm tot ce urmează să producem și clientele dau precomenzi, își securizează modelul și noi avem o idee mult mai clară despre ce va fi best seller în acel sezon. După ce strângem toate aceste informații, producem și aducem un stoc limitat, pe baza preferințelor clientelor. În felul acesta avem un stoc în perioada dintre precomenzi, doar că nu rămânem niciodată cu el pentru că mereu este epuizat la finalul fiecărui sezon. Clientele, da, așteaptă până la 2 luni să le vină acel model precomandat. Este foarte dificil pentru noi să gestionăm overstock și nici nu ne dorim asta și nici nu încurajăm asta.

Multe cliente se mai supără pe noi că nu avem stoc, însă producem destul de puțin din perspectiva aceasta a sustenabilității. Adică, dacă nu ai prins stoc în precomandă, este posibil să mai avem acel model doar anul viitor.

Ai fost foarte curajoasă și ai ținut la ideile, valorile tale și calitatea produselor…

Chiar da. Și am îmbunătățit calitatea de la sezon la sezon. Bineînțeles că asta se reflectă și în preț, dar clientele noastre au devenit din ce în ce mai fidele.

Ce înseamnă că faci pantofi pentru generația Z?

Cred că suntem mult mai atente la trenduri, dar dintr-o altă perspectivă. Nu producem mereu ce este în ultimul trend, ci mai degrabă modele ce rezistă în timp, pe care le poți purta și peste 10 ani, fără ca ele să se demodeze. Dar suntem și pe trendul acesta minimalist, effortless, old monney al generației Z, ușor retro, dar foarte feminin, pantofi de Instagram.

După cât timp ți-ai dat demisia din corporație și ce au zis ai tăi?

După aproape doi ani, o perioadă destul de scurtă, însă eram deja în discuții pentru a deveni liderul echipei regionale. Lucrurile arătau chiar foarte bine 😊.

Tata a fost încântat, aș spune, dar mama a fost foarte dezaprobatoare.

Și când te-ai uitat în portofel?

Era cam gol 😊. Ce m-a ajutat a fost faptul că am avut niște stoc de marfă de la tatăl meu și cu asta am început. Ceea ce a fost și bine și rău, rău pentru că erau niște bani înghețați în niște modele pe care le-a ales sau nu, iar eu trebuia să mă descurc cu ele. Eu eram model, eu pozam, eu puneam pe site, dar ajutorul de la tatăl meu a fost unul real.

În rest nu am beneficiat niciodată de resurse de niciunde.

Dar cum arăta portofelul tău după ce ai renunțat la corporație?

Mai aveam niște economii, dar nici acum nu am cine știe ce salariu 😊. Am avut noroc pentru că am avut sprijin din partea familiei care a văzut cât de mult muncesc și am avut oameni care au avut încredere în mine.

Dar eu cred că banii nu sunt nici măcar în top trei probleme când vrei să devii un antreprenor. Dacă ai un plan, voință și încredere, eu cred că vei face rost de bani. Nu am zis că e ușor, însă 90% vei reuși.

Regreți că nu te-ai făcut profesoară?

Nu. A fi antreprenor nu e o meserie, e un stil de viață. Eu am ales stilul acesta de viață pe care uneori l-am regretat, mai ales în momente de slăbiciune, dar cred că nu aș fi niciodată altceva pentru că nu cred că mi s-ar potrivi altceva.

Care e planul pe mai departe? Unde te duc picioarele încălțate confortabil? 😊

Am planuri foarte mari, mai ales cu showroom-ul ce ne-a oferit foarte multă vizibilitate în ultima vreme. Sunt și eu șocată când văd vedete și influenceri pe care nu i-am plătit niciodată, care ne recunosc brandul și meritele. Suntem deja pe Fashion Days și perspectiva este foarte mare. Mi-aș dori – și asta a fost și ideea de început – ca Alura să fie un brand european, nu doar românesc.

Cea mai mare satisfacție e atunci când aud câte o clientă nouă spunându-ne: „Nu am crezut niciodată că sunteți un brand românesc”.