Abia în 2015 s-a tras apa în comunitate, dar la școală era încă din 1999. Povestea unei directoare de școală mică: Antoaneta Împușcatu

Antoaneta Împușcatu predă de trei decenii. Provine dintr-o familie cu șase frați unde a prins drag de lectură datorită exemplului pe care mama i-l arăta. Avea acasă o mică bibliotecă, mama citea revistele perioadei curente, bunicii vorbeau în patru limbi, dar ea s-a împrietenit cu științele exacte. Dar nu formulele sunt puntea dintre ea și elevii de la școală, ci iubirea față de oameni, dorința de creștere permanentă și bunătatea în jurul căreia guvernează.

Abia în 2015 s-a tras apa în comunitatea în care trăia, dar la școala pe care o conducea, forându-se un puț datorită puterii sale și a partenerilor care i-au susținut ideea, s-a tras apă în 1999. Nu a fost singura provocare pe care a întâlnit-o de când a preluat funcția de director, dar a căutat soluții fezabile ca să meargă totul bine.

Sunt multe de aflat despre Antoaneta. Curiozitățile au curs, iar cu drag a făcut o incursiune în timp și a redat traseul personal, cât și profesional. A povestit perioada în care s-a cunoscut cu soțul, când s-au căsătorit și cum în prezent, pe lângă activitățile de la școală, de 5 ani, „se joacă” acasă cu nepotul său.

Să o cunoaștem mai bine!

Antoaneta Împușcatu: „L-am cunoscut pe soțul meu în liceu”

Doamna Antoaneta Împușcatu, ce culoare îi dați lui 2024? Și aș dori să nu vă raportați doar la anul școlar, ci să vă evaluați cele 12 luni din toate rolurile pe care le ocupați în societate.

Verde este culoarea care mie îmi spune viață, agitație, alergătură. Așa a fost anul 2024. La Merito a fost plin de activități : webinare, prezentări de carte, forumuri. Am cunoscut oameni cu care am colaborat și pe parcursul anului. În familie, de-asemenea-viață, o provocare ce se numește – renovarea unei case la Măcin (orașul în care mi-am cunoscut soțul și am făcut liceul industrial – finalizat cu specializarea prelucrător prin așchiere-adică strungar) și întreținerea casei bunicilor mei din partea mamei în Cerna, satul natal. Casa are cel puțin 150 de ani. Verde și la școală, a răsărit în curtea școlii un loc de joacă pentru copii și un teren de sport. Într-adevăr, este încă în lucru.

Citește și: Împarte cancelaria cu soția, copilul îi este elev, iar foștii profesori îi sunt colegi. Sorin Hagiu, director de școală: „Fiecare copil este o poveste, iar tu, ca profesor, ai șansa să scrii un capitol important”

Ce frumos! Câtă activitate! Apropo de roluri, în ce ipostaze pe lângă cea de director vă mai găsesc? Mamă, soție?

M-am căsătorit după ce am terminat Facultatea de chimie-fizică din cadrul Universității București cu Mihai. L-am cunoscut în timpul liceului, am rămas prieteni, el student la Galați, eu la București. Avem un băiat – 35 de ani și „bunicesc” cu un nepot de 5 ani și 10 luni în fiecare vacanță. Ne petrecem 5-10 zile pe care le numim „timp pentru joacă”. Învățăm să câștigăm, dar și să pierdem fără să ne supărăm.

2025 cum a început? În sânul familiei, dar, totuși, și cu gândul la familia de la școală?

2025 ne-a găsit tot la joacă, în 3 așteptând colindători – elevi, colegi. De ani de zile păstrez un obicei pe care toți colegii îl așteaptă și nu numai, vin și foști colegi care între timp lucrează în școli vecine – gătesc sărmăluțe de post pentru personalul din școală, în penultima sau ultima zi de școală în decembrie  copiii ne colindă și la sfârșitul programului ne așezăm la masă. Pentru mine, acela este începutul noului an chiar dacă așteptăm sfârșitul unui an.

Cu ce gând ați pășit în noul an? Știu că sună clișeic, dar fiecare dintre noi și-a setat planuri, obiective, ținte pe care doresc să le atingă.

În primul rând majoritatea proiectelor sunt legate de școală deoarece îmi este mai greu să înaintez. Acest lucru se datorează personalului redus, suntem 7 cadre didactice care suntem prezente în fiecare zi la școală – din care cu trei formez o echipă pe care să mă bazez indiferent de situație. Celelalte mă ajută, dar ca buni executanți. Mai sunt încă trei colegi titulari și ei, dar care au ore în mai multe școli și pe ei pot conta 1 sau 2 zile, atât cât sunt în școală. Nu este muncă grea, știm ce avem de făcut, dar este volum de muncă mult. Pe lângă proiectele mari, vin și cele mici pe care nu putem să nu le ducem la bun sfârșit.

Anul acesta pe lângă finalizarea și amenajarea terenului și a spațiului din curtea școlii am făcut demersuri și primii pași pentru renovarea școlii vechi – construită în 1938 – care pe interior arată destul de bine, dar exteriorul este în stare de degradare avansată. Un obiectiv pe care sigur îl voi atinge anul acesta.

Pe o perioadă scurtă, ce v-ați propus? Pentru a vă cunoaște mai bine, puteți să amintiți atât setări în zona personală, cât și cea profesională.

Pe perioadă scurtă, mi-am propus ca în vacanța din februarie să merg în Polonia la Auschwitz. Dintotdeauna m-a impresionat această parte a istoriei – îmi blochează mintea câteodată și am primit această propunere la începutul acestiu an, sper să ajung, dacă nu, altădată. Mai am de finalizat un goblen-un colt  care mă ține în loc și în plan profesional, în cadrul unui proiect intenționez să achiziționez cursuri de formare cu privire la Inteligența Artificială. Ne-am sfătuit cu colegele la școală și am ales această latură a cunoașterii. Probabil, în primăvară, vom demara primele întâlniri cu echipa de formare.

Antoaneta Împușcatu: „Am fost șefă de promoție și am avut repartiție guvernamentală”

Dar pe termen lung?

Pe termen lung, este foarte simplu, îmi doresc să conving o colegă tânără  – să o ajut, să o formez pentru a-mi lua locul în funcția de director.

Dacă ar fi să vă îmbrăcați azi, din nou, în hainele profesoarei care a călcat pentru prima dată pragul unei școli din această calitate, ce sentimente ați purta?

Sentimente de siguranță, de încredere și bucurie. Eu am pășit sfios, primul șoc, dezamăgire. Mi s-a spus că așteptau o absolventă de la Cluj, nu de la București. Apoi, am găsit în școală omul care mi-a dat aripi – laboranta.

Vă mai amintiți acea zi? Unde au fost emoțiile mai mari, în cancelarie sau în clasă?

Emoțiile cele mai mari au fost în clasă, cancelaria era un loc foarte rece. Dar în clasă știam că în anexa laboratoarelor stătea doamna laborantă care pregătea toate ustensilele de laborator de care aveam nevoie la oră în predare și mai știam că dacă greșeam, ea intervenea sau făcea dumneaei experimentele  demonstrative  – dacă știa că sunt anumite ”chichițe” de care trebuie să țin cont.

Citește și: Preot, dascăl sau director de școală, trei apelative care întruchipează același om: George Lili Berceanu:„Schimbarea trebuie să vină cu fiecare dintre noi”

Cum descrieți parcursul profesional? Unul liniar sau e unul sinuos? Ce-mi puteți povesti?

Am avut un parcurs profesional așa cum l-am „programat” în mintea mea. În primul rând am fost șefă de promoție în anul 1988 și am primit repartiție guvernamentală, șeful de promoție – pe toate centrele universitare București – Cluj – Iași era singurul care putea să aleagă orice post din listă. Ceilalți luau posturi în ordine descrescătoare a mediilor. Eu am ales Piatra-Neamț, cel mai apropiat oraș de Galați – unde era repartizat viitorul meu soț. Până la revoluție am lucrat la Școala nr. 5 din Piatra-Neamț, școală mare cu peste 70 de cadre didactice de diferite vârste, dar în acel an în școală au venit ca stagiare încă două colege una de biologie din Brașov, una de matematică din Piatra Neamț cu care colaborez și acum – este și ea directoarea școlii.

Școala era dotată cu laborator de fizică și un laborator de chimie, cu colegi extraordinari în catedra de chimie-fizică-matematică  – colegi care m-au ”adoptat” din prima zi. Acolo m-am format ca profesor care predă științe experimentale și am îndrăgit încă o dată meseria de profesor. Când a venit revoluția am hotărât că ne vom stabili acolo unde va lua primul casă și a luat Mihai la Galați și ne-am mutat în Galați, dar  nu am avut post în oraș. Trebuia să caut un post prin apropiere și am găsit în județul vecin – Tulcea. Am obținut pretransfer foarte ușor deoarece toți doreau să vină de la țară la oraș, eu am solicitat să vin de la Piatra-Neamț la I.C.Brătianu – Tulcea, localitate aflată pe malul drept al Dunării, vis-à-vis de Galați. Aici am întâlnit un colectiv de cadre didactice în prag de pensionare cu care m-am înțeles foarte bine. Preocupările mele erau legate de grade didactice și examene, nicidecum de funcții.

Ați fost titulară de la început, din primul an?

Da. Titulară din primul an de activitate.

Antoaneta Împușcatu: „Am ajuns director înainte de 30 de ani”

Nu ați vizat o funcție, dar a venit după câți ani?

După 8 ani de activitate la catedră am fost numită directoarea școlii. Doamna directoare a ieșit la pensie și la propunerea dumneaei am fost numită în funcție. Nu am știut până în septembrie că eu îi voi lua locul.

A venit și cu provocări? Care să fi fost cea mai mare?

Când am preluat funcția de director, școala era în renovare, un morman de moloz și trebuia să iau o decizie cu privire la spații si program școlar, așa că ne-am provocat soții la o masă câmpenească în curtea școlii și am muncit cot la cot cu ei și am reușit să „primenim” școala cum se cuvine. Am învățat în două schimburi și am utilizat toate spațiile posibile (bibliotecă, grădiniță).

O altă provocare a fost în aceeași toamnă – se apropia data de 15 septembrie și eu mai aveam nevoie de 3 cadre didactice : un învățător, profesor de geografie și profesor de limba franceză, așa că m-am dus la domnul profesor de limba română – pensionar din anul acela și l-am rugat să îmi dea trei nume de foști elevi care au absolvit 12 clase și au luat bacalaureatul, dar nu s-au înscris la facultate. Mi-a recomandat trei absolvenți, două dintre fetele recomandate au rămas în invățământ, s-au calificat, au luat titularizarea, cu una dintre ele sunt și acum colegă de cancelarie, este profesoara de limba română. Între timp toate învățătoarele au urmat facultăți și au și a doua, chiar și a treia specializare. Astfel, nu ducem lipsă de personal calificat. Când școala a fost gata – am desființat cancelaria și holul mare a devenit locul în care cadrele didactice își petreceau pauza fără să fie stingherite de copii care foșneau și ei în pauză pe lângă noi. Apoi, am adus apă în școală – în anul 1999- Navrom Bac a sponsorizat școala și am forat un puț și am tras apă în școală. În sat au tras rețea de apă în anul 2015.

Cum descrieți generațiile de la începuturi și cum sunt cele din prezent?

Da, fiecare generație își lasă amprenta, dar parcă primele generații erau mai profunde. În primul rând erau copii, jocurile erau copilărești, se implicau, nu „trăgeam” de ei să finalizăm un proiect. Făceam cu ei lucruri pe care nu le mai pot face cu aceste generații – de exemplu activități comune – fotbal echipa băieților împotriva echipei tăticilor – acum nu mai vor nici unii, nici ceilalți. Erau copii de cuvânt pentru că și părinții erau de cuvânt, nu exista să nu răspundă solicitărilor școlii – legate de prezența la școală, la activități și în zilele libere.

Acum eu nu mai am încredere în ei, nu te mai poți baza că vor răspunde provocărilor. Durerea mea cea mai mare este că toți acești părinți mi-au fost elevi. Vin la întâlnirile pe care le facem, îi informez despre anumite situații, dar parcă nu vorbim despre același copil. Copiii de astăzi nu mai știu ce este bucuria. Mergem cel puțin o dată pe an cu ei în excursii și facem „năzbâtii” împreună, dar ei parcă nici nu le simt. Foarte repede trec la telefon.

Mergeam cu ei la competiții, olimpiadă, se supărau când vedeau că puteau mai mult, cei de acum, dacă iau punctaj mai mic demontează totul spunând „am venit așa, pentru dumneavoastră”.

Antoaneta Împușcatu: „Predau de 34 de ani în aceeași școală”

Cum ați fost dumnevoastră pe vremea când erați elevă?

 Eram foarte muncitoare, îmi plăcea să învăț la toate obiectele, eram în echipa de baschet a școlii, deși sunt atât de înaltă încât ajung la 153 cm. Dar eram bună la dribling, ”fentam” ușor adversarul(eram mai aproape de pământ). Am fost 6 copii la părinți, toți citeam, deși eram la țară, aveam o mică bibliotecă – mama noastră, casnică, avea abonament la ”Scânteia” ,  ”Femeia”, cumpăra ”Magazinul istoric”, ”Știință și tehnică”. De la mama și de la bunicul matern a existat ”drag de carte”. Mămica avea 7 clase – la polul opus tăticul – căruia nu i-a plăcut cartea. Avea doar 4 clase și a mai făcut două la fără frecvență pentru că i-au trebuit să dea examen ca rutierist – tractorist care putea circula cu tractorul pe drumurile naționale. Mergea la Brașov, de exemplu, și aducea alte tractoare pentru brazdă, să are în câmp. Mămica trebuia să lucreze un număr de zile la C.A.P.  și ne lua la prășit porumb, floarea soarelui, la lopătat grâul, aveam și 500m de tutun – îl plantam, culegeam frunzele la prima oră dimineața, îl înșiram pe ață, îl puneam la uscat, toamna îl făceam baloți și îl predam la cooperativă. Majoritatea copiilor făceau acest lucru.

Vara munceam la Ocolul Silvic, plantam puieți pe Vârful Chervant din Munții Măcinului și cu banii strânși plecam în expediție cu profesorul de educație fizică. Dormem în corturi, ne făceam mâncare, mai mâncam pe la stâne. Am făcut Bucegii de două ori și Munții Parâng. La Rânca am mancat cea mai bună jintiță. Eram copii normali, ne ajutam părinții, citeam, ne jucam în ”mahala”. Pe strada noastră erau mai puțini copii, dar ne întâlneam pe strada paralelă unde stăteau bunicii materni și ne jucam uneori până târziu.

Rădăcinile unde vă sunt și ce v-ați însușit în familia dumneavoastră? Cu ce valori ați plecat la braț „în lume”?

M-am născut în Cerna, nu predau în satul natal, localitatea se află la 50 km distanță de Galați, implicit și de I.C.Brătianu unde predau de 34  de ani. Mama provenea dintr-o familie de aromâni. Au plecat din Grecia – Lumnița, s-au stabilit temporar în Bulgaria – mămica s-a născut la Durostor – apoi istoria i-a adus în localitatea Cerna, s-au stabilit aici în casele părăsite ale bulgarilor. Bunicii materni știau patru limbi străine – când doreau să comunice un secret, ceva legat de ce bunătăți să ne pună pe masă vorbeau turcește sau grecește. Cu noi vorbeau macedonește, noi înțelegeam tot, dar nu vorbeam limba.

Vă aduceți situațiile de la școală, acasă sau reușiți să vă „dezbrăcați” de situațiile cotidiene?

Nu îmi aduc situațiile de la școală acasă ca pe obiect, dar le dezbat acasă. Cel mai bun critic este soțul meu. Uneori mă convinge să revizuiesc o decizie și niciodată nu a fost fără rezolvare. Este un fel de reconfirmare. Asta nu înseamnă că timpul comun nu mai există.

Antoaneta Împușcatu: „Sunt mândră când mă întâlnesc cu foști elevi”

Cât de mândră sunteți de meseria aleasă?

Nu știu dacă sunt mândră de meseria aleasă, dar sunt foarte mulțumită când îmi văd foștii elevi trecând la Galați la liceu. În fiecare dimineață avem aceeași direcție, dar sensuri diferite. Este bucuria de a-ți vedea copiii mari din bănci mici care își depășesc condiția socială.

Cât de mândră sunteți de faptul că reușiți să fiți bucată dintr-un sistem și puteți să fiți schimbarea?

Mă apropii de o altă etapă din viața mea, dar dacă m-aș întoarce în timp puține lucruri aș schimba. Copiii vin la școală pentru că au nevoie de ghidare, eu sunt speranța lor, apoi devin sprijinul lor de aceea meseria pe care mi-am ales-o este nobilă prin produsul ce îl livrează – copil informat, educat. Poate par clișee, dar indiferent cât de puțin ar îndrăgi școala, eu sunt acolo și pentru acest elev, care într-o zi se va trezi și eu nu trebuie să lipsesc. Sunt mândră când mă întâlnesc cu foști elevi prin Galați când îi văd cu copiii pe lângă ei, le simt emoțiile și mă prezintă familiei.