Acolo unde sistemul uită, Narada și o comunitate întreagă intervin: cu o chitară nouă și o carte de poezii, Denisa și Alexandra au arătat ce înseamnă să fii văzut la timp

Într-o lume în care copiii cu potențial ajung adesea să fie „observați” prea târziu sau deloc, Alertă Elev a fost semnalul tras exact la timp. Născut din inima echipei Narada, acest program a pornit de la o nevoie profund umană: aceea de a asculta visurile tăcute ale copiilor care nu cer, dar au atâta de oferit. Alexandra și Denisa sunt două dintre aceste visuri.

Una scria poezii în timp ce mama o îndemna să se oprească din școală. Cealaltă repeta pe o chitară veche, visând la sunete mai clare și la mâini de elevi cărora, într-o zi, să le predea cu drag. Nimeni nu le-a împins de la spate. Au ales singure. Și-au croit drumuri din sensibilitate și voință. Iar părinții lor – doi oameni care au dus lupte tăcute și au ținut în ei toate grijile lumii – le-au fost stâlpi neclintiți.

Alertă Elev e doar unul dintre multele programe create de Narada în cei cinci ani de drum. Peste 200.000 de elevi din peste 500 de școli au fost sprijiniți până acum, cu ajutorul unei comunități care a adunat peste 5 milioane de euro pentru educație. Și povestea continuă. Cu pași mărunți, dar siguri. Cu fiecare copil care-și face loc, încet-încet, spre lumină.

Am vrut să le cunoaștem de Alexandra și Denisa, așa că le-am vizitat la Brăila, într-o zi de sfârșit de primăvară, le-am trecut pragul, am povestit cu ele, cu părinții lor, ne-am simțit ca într-o excursie, cu multă voie bună, zâmbete și povești nenumărate. Ce am obținut sunt frânturi de interviuri, înregistrate și redate ca să construiască o poveste. O poveste a două tinere ce aveau multe de oferit, aveau un potențial uriaș, dar prea puține oportunități. Și mai aveau ceva: aveau nevoie ca cineva să le țină de mână și să le ajute să treacă pragul înalt al provocărilor vieții. Odată făcut asta, au strălucit!

De cinci ani, Narada se încăpățânează să creadă că fiecare copil merită o șansă

Irina Vasile, manager programe Narada

Cum a luat naștere proiectul „Alertă Elev”? La ce nevoie a răspuns și cum a evoluat?

Proiectul Alertă Elev a pornit dintr-o nevoie clară și urgentă: aceea de a sprijini individual copiii din comunitățile în care am intervenit, copii care aveau un potențial uriaș, dar nu și resursele necesare ca să crească, să se dezvolte, să își urmeze chemarea.

Am început cu alertele în școli, dar foarte repede ne-am dat seama că există și un alt fel de alertă – una care ține de visurile copiilor, de lupta lor de zi cu zi. Așa s-a deschis apelul pentru înscrieri individuale în programul Alertă Elev. A fost ca o mână întinsă exact acolo unde era nevoie.

Am selectat 29 de copii în programul complet – copii care au primit sprijin real pe trei direcții: partea socio-emoțională, cu terapie și consiliere; dezvoltare personală și academică; și acolo unde era cazul, sprijin artistic sau vocațional. Au fost și alte cazuri sprijinite punctual, organic, dar acești 29 au format nucleul programului.

Povestește-ne despre Alexandra. Ce a însemnat Alertă Elev pentru ea?

Alexandra era în clasa a 11-a când a intrat în program. O tânără care avea nu doar vise, ci și forța de a le urma. Lider în liceul ei, implicată, cu inițiative, dar și cu o sensibilitate aparte pe care o turna în poezie.

Își dorea să scrie o carte. Și a reușit. Pe parcursul proiectului a fost susținută nu doar logistic, ci și emoțional – a beneficiat de consiliere, de sprijin în scrierea creativă, de ateliere cu specialiști. La final, a publicat volumul. O carte profundă, neașteptat de matură, care a fost primită cu brațele deschise de comunitate. Dar și mai important: Alexandra s-a descoperit pe sine, și astăzi se pregătește să meargă mai departe spre Regie. E doar începutul.

Și Denisa? Ce ne poți spune despre ea și parcursul ei?

Denisa Gheorghe, elevă în clasa a 12-a la momentul intervenției, avea nevoie de mult mai mult decât o chitară. Avea nevoie de încredere, de susținere educațională, de o plasă de siguranță care să-i spună: mergi, noi suntem aici pentru tine.

Pentru ea, am oferit meditații pentru bacalaureat și, în paralel, pregătire specializată la chitară – un domeniu în care deja avea multe premii și participări la concursuri naționale și internaționale. Dar cel mai important a fost momentul în care a primit o chitară nouă. A fost scânteia. Instrumentul care i-a dat forța să creadă că se poate.

Astăzi? Denisa este studentă la Academia de Muzică din Piatra Neamț. A reușit. Iar pentru noi, asta înseamnă totul.

Alexandra nu a ales calea mai ușoară, ci pe cea care-i semăna.

Costel Constantin, tatăl Alexandrei

Cine a îndemnat-o pe Alexandra să meargă la liceul de artă?

A fost opțiunea ei. Nimeni n-a încercat să o îndrume sau să o povățuiască. Ea a ales. Eu doar am susținut-o. I-am zis că toate ideile pe care le are sunt pentru binele ei, nu pentru mine. Trebuie să se gândească la viitorul ei – ce vrea, ce îi place să facă – și să facă lucrurile cu drag, cu tragere de inimă. Că altfel, dacă nu te trage inima, nu reușești.

Ce-ați simțit când s-a publicat prima carte a Alexandrei?

N-am avut cuvinte. M-am simțit foarte, foarte fericit. Bucuros de realizările ei, de încercările ei de a-și crea un drum pentru spiritul ei, pentru fericirea ei. Nu pentru mine, nu pentru altcineva. Pentru ea. Se zbate doar pentru ea.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră mândria asta de tată, care ani de zile a fost alături de Alexandra și a încercat să fie în pas cu timpurile?

Realizările ei, tot ce face, îmi aduc o bucurie enormă. Ca tată, încerc să mă adaptez pas cu pas cu ea. Încerc să nu-i arăt supărările mele, ca să o fac pe ea fericită. Țin în mine greutățile mele, dar încerc ca ea să nu le simtă. Pentru mine, publicarea cărții a fost o bucurie uriașă. Mi-am văzut copilul fericit.

Ce înseamnă Alexandra pentru dumneavoastră? Și ce înseamnă luptele pe care le-ați dus până acum?

Alexandra înseamnă totul. Mă las pe mine, las orice, doar să fie ea bine.

Cât de greu v-a fost până acum?

Fericirea pe care mi-o aduce ea și realizările ei… nu sunt greutăți pentru mine. Niciuna.

Puteți spune că o creșteți singur pe Alexandra?

Da. O cresc singur. Cu sprijin din partea familiei mele, reușesc. Trec peste. Nu-mi fac griji. Și revenind la întrebare, văzând realizările ei, n-am cum să nu trag de mine, ca să-i asigur un viitor frumos.

Când vă liniștiți? Când o să știți că s-a încheiat zbaterea asta, lupta asta?

Zbaterea mea o să fie mereu. Chiar dacă o să-și împlinească toate visurile, chiar dacă își va întemeia o familie, chiar dacă va pleca din țară… nu știu viitorul ei, dar ea știe ce face cu el. Și eu n-o să renunț. N-o să mă opresc să mă zbat să o ajut. Cu toată puterea mea, cât o mai am. Sunt tânăr la vârsta asta și o să-i fiu sprijin cât pot, până când o să-mi zică Dumnezeu: „Hai de sus!”. Până atunci… e copilul meu. Și o s-o ajut cu toată puterea mea.

Alexandra este o adolescentă cu o forță blândă – care și-a scris drumul în versuri, chiar și atunci când viața îi spunea să aleagă altceva. A ales arta, poezia și libertatea. Și a avut curajul să creadă că toate astea merită trăite.

Cum ai ajuns să alegi Liceul de Arte și ce te-a determinat să nu aplici la alte licee?

La finalul clasei a 8-a, mama mă îndemna să mă opresc din școală și să merg la muncă. Spunea că avem nevoie de mai mulți bani în casă. Pentru ea, era mereu vorba de „mai mult”, când venea vorba de bani. Dar eu nu am ascultat-o. Tata n-a fost de acord cu ideea să nu merg la liceu. A zis clar: măcar liceul, dacă nu vrea facultate, măcar liceul să-l termine.

Ce te-a atras spre liceul de artă?

Scriam poezii atunci. Așa că teatrul, arta actorului, a fost cea mai apropiată formă de exprimare pentru mine. Îmi plăcea și să citesc mult… acum abia mai apuc. Cred că am citit patru cărți anul ăsta. Abia mai am timp. Așa că am ales Liceul de Arte „Hariclea Darclée”, la secția de artă a actorului. Se intra pe probă, cu repertoriu, după Evaluarea Națională.

Ai fost încrezătoare? Ai avut un plan de rezervă?

Deloc. Atât de sigură am fost pe mine, încât nici n-am completat coduri pentru alte licee. Nu mi-am făcut o variantă de rezervă. Abia după ce am dat probele am început să mă întreb ce fac dacă nu intru. Dar… am intrat prima pe clasă. Cu 10 la toate probele de aptitudini.

Cum a reacționat tatăl tău când a aflat că ai intrat?

Două săptămâni n-ai fi putut să-i ajungi la nas nici cu prăjina! Oriunde mergeam – la bancă, la Casa de Pensii, la secretariat, la muncă – tuturor le spunea: „Fata mea a intrat cu 10 la toate probele la liceu.” Era mândru până peste poate. Nu se mai oprea din vorbit despre reușita mea.

Cât de mult contează pentru tine susținerea tatălui tău?

Tata e totul. Sprijinul lui face trei sferturi din tot ce primesc. Restul de lume abia dacă acoperă un sfert. El umple golurile, susține greul, fără să spună niciodată dacă e greu. Atât timp cât mă vede bine, nu spune dacă-l doare ceva. Ține în el tot.

Ai o amintire anume care te-a marcat, legată de el?

Da. Într-o zi din clasa a 10-a, cred, s-a supărat pe mine – făcusem ceva minor. Nu a vorbit cu mine o zi întreagă. A doua zi trebuia să-mi semneze carnetul, în care erau doar note de 10 și câte un 9 ici-colo. A semnat, mi-a dat carnetul înapoi și a început să plângă. A sunat-o pe mama lui și i-a zis: „Nu pot să stau supărat pe ea. Vine la mine doar cu diplome și carnete pline. Nici nu mai știu de ce m-am supărat.” M-a atins tare momentul ăsta.

Ce înseamnă Narada pentru tine? Ce loc are în povestea ta?

Narada a fost începutul celei mai bune perioade din viața mea. Nu doar că m-am simțit ascultată, dar am simțit sprijin real. Când am văzut că munca mea s-a materializat într-o carte, ceva palpabil care o să rămână mult timp după mine, după noi toți, a fost fantastic. Și da, am legat o prietenie specială cu doamna Irina… pardon, Irina. 😄 Narada m-a urcat undeva sus, pe culmile extazului. Și am tot rămas acolo.

Ce ai reușit recent și de ce e important pentru tine?

Anul ăsta am luat premiul 3 la Olimpiada de Arte Actorului, la categoria fetelor de clasa a 12-a. E ultima mea reușită din liceu și e o încununare frumoasă a drumului început atunci, când am ales teatrul în locul unui „mai mult” care nu avea legătură cu mine.

Un dascăl care nu doar vede, ci simte oamenii din fața catedrei. A știut de la prima oră că Alexandra e un copil rar. A fost acolo, cu blândețe, în spatele cuvintelor care aveau nevoie de o aripă.

Georgiana Troia, pofesoara de limba și literatura română a Alexandrei

Când ați cunoscut-o pe Alexandra? Ce v-a atras atenția la ea încă de la început?

Am cunoscut-o pe Alexandra în clasa a 9-a, când a devenit elevă a liceului nostru. Încă din primele momente am simțit că e un copil aparte. În sensul frumos al cuvântului. Un copil bun. Am descoperit la ea o sensibilitate deosebită și, mai mult decât atât, o gândire critică matură, cu mult peste media elevilor din clasa ei.

Cum era în sala de clasă, ca prezență?

Era acel elev greu de încadrat într-un șablon. Și tocmai asta era frumusețea. E un avantaj rar. Răspunsurile ei nu veneau niciodată automat – ci întotdeauna după ce treceau prin două filtre: cel al rațiunii și cel al sensibilității. Gândește, simte și abia apoi rostește. Are ceva rar în felul ei de a privi lumea.

Când ați aflat că scrie poezie?

Am aflat mai târziu, când a început să prindă încredere – și în ea, și în mine. Mi-a spus timid că scrie. I-am cerut să-mi aducă câteva dintre poeziile ei. M-au impresionat. Chiar dacă, firește, aveau stângăciile începutului, am simțit sensibilitatea aceea profundă despre care vorbeam. Scrierile ei exprimau emoția cu o forță care te făcea să te oprești din tot. Am încurajat-o să continue. Și a făcut-o. A tot scris, s-a perfecționat, a învățat să-și corecteze micile imperfecțiuni.

Cum a evoluat în anii de liceu? Ce fel de elevă este?

Este extrem de sârguincioasă. Și dornică, cu o sete reală de a deveni mai bună. Cred că libertatea pe care a avut-o în familie – o libertate care nu vine dintr-o întâmplare fericită, ci dintr-o viață în care a fost nevoită să se descurce singură – a făcut-o să învețe repede. A greșit, a învățat, a crescut. Iar azi, libertatea aceea a devenit o forță constructivă. Știe ce vrea, își fixează obiective, muncește pentru ele și le atinge.

Unul dintre aceste obiective a fost să-și publice volumul de poezie. Ce a însemnat pentru ea această realizare?

A fost un vis pe care l-a împlinit. Și pe care știu că voi l-ați ajutat să prindă contur. A reușit să strângă toate gândurile acelea risipite pe foi și să le adune într-un volum care o reprezintă cu adevărat. O carte care va rămâne.

Aveți cartea în casă? Ați scris despre ea?

Da, bineînțeles. Am scris câteva rânduri despre carte. Am vorbit despre ea. Este o carte care sintetizează emoția unei adolescente aflate în plină formare. O carte în care este Alexandra, transpusă în versuri. Este ea, cu tot ce simte, ce trăiește, ce visează. Și este un început. Unul foarte promițător.

Denisa este o fată cu chitara în brațe și cu visuri mari în suflet. Și-a croit singură calea, cu disciplină, modestie și dragoste pentru muzică. Azi e prima din neam ajunsă la facultate – dar nici pe departe ultima.

Oprea Mihaela Cristina, director adjunct al Liceului de arte Hariclea Darcle din Brăila

Aș vrea să vorbim puțin despre Denisa. De ce ați ales să o propuneți pentru programul „Alertă Elev”? Ce a făcut-o să iasă în evidență?

Acum doi ani, Denisa era în clasa a 11-a, la specializarea Muzică. Provenea dintr-o familie cu posibilități limitate – și poate tocmai de aceea era atât de ambițioasă. Nu s-a lăsat descurajată niciun moment. A mers mai departe. A participat la olimpiade, la concursuri internaționale. S-a remarcat prin seriozitate, conștiinciozitate și un bun simț care, sincer, devine din ce în ce mai rar.

Cum era ea ca elevă, la acel moment?

O elevă foarte silitoare. Cu o dorință reală de a reuși. Muncitoare, modestă, implicată. Făcea totul cu discreție, dar cu o forță interioară care nu avea cum să treacă neobservată. Învăța cu pasiune, în special la chitară – și a pus mult suflet în tot ce a făcut.

Unde este Denisa astăzi?

Acum este studentă la Academia de Muzică, aceeași Academie la care au studiat și profesorii ei. A ales să rămână pe acest drum și își dorește să devină profesoară de chitară. Vrea să le predea și altor copii ceea ce a învățat ea aici, la noi. Să le dea mai departe bucuria muzicii.

Cât de mândră sunteți de parcursul ei?

Foarte mândră. De Denisa, de Alexandra, de toți elevii noștri care își dedică timpul activităților extracurriculare, care muncesc cu pasiune și care reușesc să ajungă arhitecți, doctori, muzicieni, profesori… Sunt elevi care ne poartă numele cu onoare mai departe. Și asta ne face să simțim că munca noastră are sens.

Cu mâinile mici și inima mare, a strâns o lume întreagă în cântecele ei.

Cum ai aflat despre proiectul Alertă Elev și ce a însemnat pentru tine?

Am aflat de la profesorul meu, domnul Marius Șerban. Mi-a spus că există o posibilitate – în sfârșit – să-mi cumpăr chitara. Am fost atât de bucuroasă, dar sincer, până în ultimul moment nu am crezut că o să se întâmple cu adevărat. Abia când am primit chitara, am spus: „Doamne, nu cred!”. A însemnat enorm pentru mine. Cu ajutorul vostru am putut să evoluez, să intru la facultate. A fost ceva foarte frumos.

Crezi că ai fi putut să-ți cumperi singură chitara, fără sprijinul Narada?

Nu. Dacă nu ar fi existat Narada, nu cred că aș fi avut această posibilitate.

De ce ți-ai dorit atât de mult o chitară nouă?

Chitara veche nu mă mai ajuta. Sunetul era slab, instrumentul nu era pe măsura mea. Chitara primită e construită exact pe dimensiunea mea. Are un sunet clar, puternic, cald. Mă simt mai relaxată când cânt, nu mai stau încordată. Mă ajută atât la mâna stângă, cât și la cea dreaptă. E un altfel de a cânta – e ca și cum m-ar învălui, nu doar că o țin în brațe.

Hai să ne întoarcem puțin în copilăria ta. Povestește-mi cum arată tabloul familiei tale.

Am o familie modestă, dar foarte iubitoare. Ambii părinți mă sprijină mult și încă o fac. Tata cântă și el – la acordeon. Cred că de la el mi-am luat dragostea pentru muzică. A fost foarte bucuros când a auzit că vreau să încep să cânt la chitară. Mai am o soră mai mare, care are un băiețel. Locuim toți împreună.

Cum ai început să cânți? Cine te-a îndrumat?

Nimeni nu m-a pus. A fost dorința mea. În clasa a treia a venit un profesor de mandolină în clasă și m-a fascinat. M-a prins din prima. Am început cu mandolina, am lucrat cu domnul profesor, și, din toți colegii, am rămas doar eu. Din plăcere, pur și simplu. Când nu am mai avut posibilitate cu mandolina, m-am mutat pe chitară. În clasa a patra am început pregătirea pentru Liceul de Arte, ca să intru din a cincea. Așa a început drumul meu.

Cine ți-a fost aproape pe parcursul acesta muzical?

Foarte mulți oameni buni. Domnul Marius Șerban, care m-a sprijinit ca un părinte. Apoi domnul Mădălin Nedelcu, fost elev al domnului Șerban, și el m-a ajutat mult. Din clasa a 11-a, am început lecții cu domnul Ștefan Trifan din Cluj-Napoca, care acum îmi este lector la facultate. Îi mulțumesc fiecăruia. Sunt niște oameni extraordinari.

Ai avut o proiecție clară despre viitor, de mică?

Da. De la început mi-am dorit să fiu profesoară de chitară. Domnul profesor mă mai lăsa uneori să lucrez cu copiii mai mici – și mi-a plăcut. M-am regăsit acolo. A fost clar pentru mine: asta vreau să fac.

Există ceva care ți-ar putea schimba direcția?

Nu. Absolut nimic. Poate, dacă nu aș fi profesoară, aș face tot ceva în muzică. Dar vreau să fiu profesoară. Cu tot sufletul.

Cum sunt părinții tăi în legătură cu parcursul tău? Sunt mândri?

Foarte mândri. Mă sprijină, mă înțeleg, sunt alături de mine în continuare. Sunt foarte bucuroși pentru mine. Și da, sunt prima din familia mea care merge la facultate.

Ce fac părinții tăi?

Mama este bolnavă, pensionată pe caz de boală, dar lucrează patru ore ca femeie de serviciu. Tata lucrează ca gardian și, pe lângă serviciu, cântă la evenimente. Așa ne descurcăm. Cu muncă, cu susținere și cu multă dragoste.

Nelu Gheorghe, tatăl Denisei

De câți ani cântați?

Am început de la 11 ani. Iar la evenimente cânt din 1991. Fac 34 de ani.

Cum a fost drumul până aici? V-ați dorit mereu să cântați?

Gândul meu, până în ’89, era să ajung să cânt alături de profesorul care m-a învățat, într-un restaurant din Brăila – Crama Veche se numea. Visam la asta de mic. Dar după Revoluție s-a schimbat tot. Și muzica. N-a mai mers ce mergea înainte și a trebuit să mă reinventez. M-am întors la profesor, am învățat muzică lăutărească, și din ’91 am început cu adevărat – cu „pornitul de nuntă”, cu închinatul betealei, cum se făcea pe atunci.

Ați visat să faceți din una dintre fete muzicantă?

Da, am avut gândul ăsta. Cu Georgiana, fata mai mare, a fost mai greu în perioada aia. Am dat-o pe la dansuri vreo doi ani, dar am renunțat. Apoi ne-am mutat la Scorțaru. Aici a venit un profesor de mandolină de la Cazasu, a fost acceptat să vină de două ori pe săptămână. A văzut-o pe Denisa că prinde imediat.

A început cu mandolina?

Da. A stat doi ani la profesorul ăsta, din clasa a doua până în clasa a patra. Apoi am înscris-o la o școală din Brăila, Școala 4, și am dat-o la profesorul Godino, ca să facă pregătire pentru liceu. Voia să continue cu chitara clasică.

De ce a fost atât de important pentru dumneavoastră să aibă studii? Nu putea face muzică și fără școală, așa cum fac mulți?

Pentru mine era esențial. Mi-am dorit să ajung vremurile astea, să o văd și la facultate. Nu era vorba doar de meserie. Era vorba de a fi prima din familie care face asta. Fata cea mare nu a urmat drumul ăsta, dar Denisa a ascultat. Și, mai important, i-a plăcut. Dacă nu-ți place un instrument, nu poți progresa.

A fost și un orgoliu personal? Să o vedeți prima din neam ajunsă la facultate?

Da, și orgoliu. Toți ai mei – opt clase, zece clase, școală profesională. Nici liceu. Așa că da, a fost o mândrie. O mândrie sinceră.

Cum se uită familia la dumneavoastră când veniți cu Denisa?

E o fericire continuă. Așa e când un copil își ascultă părintele. Dar depinde și de copil, și de părinte. Și da, știu ce presupune: e greu, costă mult, educația asta lungă e o provocare.

Ce eforturi sunteți dispuși să faceți pentru educația ei?

Am discutat încă din clasa a 5-a cu domnul Marius Șerban. Mi-a spus clar: trebuie să te pregătești și moral, și financiar, dacă vrei să ajungă la facultate, să termine poate și masterul. Și am zis atunci: Nu e nicio problemă. Indiferent prin ce trecem, trebuie să ajungă unde ne-am propus.

A cântat Denisa vreodată cu dumneavoastră la un eveniment?

Da. Prima dată anul trecut, la un botez, în comuna Cazasu. A fost frumos. Eu, ea și un coleg de-al meu. Am primit aplauze și a fost plătită exact ca toți ceilalți. Banii i-am împărțit în mod egal.

Ce simțiți acum, când știți că Denisa e prima din neam ajunsă la facultate?

E o mândrie, sincer. Niciodată nimeni din familia mea n-a ajuns să meargă la facultate. Denisa a spart bariera asta.

Imaginați-vă viitorul. Unde vedeți pe Denisa peste 10-15 ani?

O văd profesoară de chitară clasică, la un liceu sau poate chiar la o facultate. Poate chiar în Brăila. Sau mai departe. Dar clar, în muzică. Cu elevii ei. Cu chitara în brațe. Acolo o văd.

Citește și: Un laptop, o conexiune la internet și o comunitate care a spus DA. Așa a început viitorul lui Cristian, băiatul pe care Narada l-a învățat să creadă că merită