Actorul Alecsandru Dunaev: „Dacă prin absurd, mi-ar pune cineva pistolul la tâmplă și m-ar pune să aleg, aș alege teatrul”

Alecsandru Dunaev:„Nenumărate voci au spus să nu fac actorie că o să mor de foame”

Au fost voci care care au încercat să te descurajeze, poate, spunându-ți că nu ești făcut pentru a fi actor?

Nu mi-a spus nimeni că nu sunt făcut pentru a fi actor. Ori au văzut că sunt mult prea sensibil și nu știau cum aș gestiona eu asemenea informație sau poate chiar n-au crezut-o. Nenumărate voci au spus – nu face actorie, o să fie extrem de greu, o să mori de foame. Nu i-am ascultat, m-am chinuit ani de zile, le-am dat dreptate ani de zile, dar… uite că răbdarea mea a dat roade până la urmă.

Apropo de perioada copilăriei, puțin sau mult coincid planurile tale de pe vremea aceea cu cele de acum?

Eu am vrut să mă fac actor la vârsta de 18 ani. Până atunci, am tot pendulat între vânzător (când eram mic), șofer pe la vreo 13-14 ani, inginer electrician până la 18 ani.

Ce-ți aduci aminte despre băiețelul Alecsandru? Care sunt cele mai dragi amintiri din perioada când erai copil?

Of, dar sunt atât de multe. Iernile la bunici, verile în plină curățenie generală cu forfotă prin curte, prin casă, toamna când se mai lăsa un pic frigul pe câmp, la cules. Cumva totul mi se leagă în cap de timpul petrecut la sat. Am enorm de multe amintiri și de la oraș, ba chiar mai multe decât cele de la sat. Dar cumva începutul ăsta de iarnă mă duce cu gândul la bunici.

Ce te mulțumea pe atunci?

Vorbeam acum vreo 15 ani cu părinții și, crescând, mai studiind, îmi dădeam seama că în copilăria mea, lumea nu prea avea motive de bucurie, deși, eu îmi aminteam că îi vedeam mereu zâmbind. Și părinții îmi spuneau – Așa-i vedeai tu.

Dar ce te mulțumește și te întregește în prezent? Ce bucurii îți fac sufletul să zâmbească?

Zâmbetul pus de mine pe fața unui străin. Am zis străin, pentru că la el nu prea ai nicio informație ajutătoare, nu știi cum poți să-l faci să zâmbească. Eh, dacă mie îmi iese asta, eu sunt fericit!

Alecsandru Dunaev:„Am tot felul de frici pe care nu am cum să le controlez”

Sunt și tristeți pe care le porți cu tine? Sau frici, temeri…

Oh, da! Mi-e frică de momentul în care scena și ecranul nu vor mai avea nevoie de mine, mi-e frică de momentul în care mă voi despărți de părinți, am tot felul de frici pe care nu am cum să le controlez. Sunt independente de mine. Restul, ce pot schimba, nu le permit să mă afecteze, ci doar, poate, să mă impulsioneze spre mai bine.

Sau poate dorințe doar de tine știute până acum și ne „arunci” un mic indiciu…

Vreau să fiu un motociclist care să știe să cânte la vioară, să citeze din Platon și din Heidegger în original și să facă poze pe film la nesfârșit. Și imaginile acelea imprimate pe peliculă să fie cu oameni care zâmbesc cu gura până la urechi.

Ce ai învățat despre tine până la 31? Ai dezvoltat o caramaderie faină cu ființa ta?

Abia în ultimii.. să zic.. 4 ani am reușit să mă împrietenesc cu mine și să iau tot ce mi se întâmplă mult mai relaxat. Am început să am încredere că puștiul ăsta cu păr alb o să ajungă el undeva.

31 și-a deschis ușile și pentru tine. A început așezat?

Deloc! Pe pereți! Proiecte, gânduri, perspective, totul e nou, totul e frumos, totul e viteză. Și-mi place la nebunie!