Căutare

Share this article

Cum este să fii un actor cunoscut la nivel internaţional, dar în România foarte puţină lume să ştie de tine? Gabriel Constantin începe să îşi facă un nume în lumea celei de-a şaptea arte, implicându-se în tot mai multe lungmetraje şi seriale de succes.

În acest moment, actorul îşi promovează filmul „7 Days in Entebbe”, regizat de José Padilha („Robocop”, „Narcos”). Se bucură de aprecieri în festivalurile de film internaţionale pentru producţia „Infirmus”. De altfel, este nominalizat la Amsterdam Film Festival pentru premiul de Cel mai Bun Actor într-un rol principal pentru această peliculă. Şi joacă în serialul „Geniul: Picasso”, producţia National Geographic care se va lansa pe 23 aprilie.

Iar astăzi vorbeşte cu noi despre actorie, viaţa departe de România şi dorinţele lui arzătoare. Vă invităm la lectură şi vă spunem vizionare plăcută … merită să-i urmăriţi toate proiectele.

Având în vedere că ai plecat acum ceva din România şi că nu ai prea jucat în producţii locale (filmul lui Nae Caranfil „Closer to the Moon” şi scurtmetrajul lui Gheorghe Preda „Forma inimii în praf”), spune-ne cine este Gabriel Constantin.

Am plecat din România în 1999. Deci sunt cam 19 ani. Evident, între timp am mai revenit în ţară, dar numai ca să plec iarăşi. Cât despre cine sunt eu? Englezii au o expresie foarte bună: what you see is what you get – ceea ce vezi este şi ceea ce primeşti (hahaha).

De ce ai plecat din România? Cât de greu a fost să iei această decizie? Şi de ce îţi este dor? 

Am obţinut un contract că dansator în Seoul, Korea pentru un an, apoi în Japonia 2 ani şi aşa mai departe. Aşa s-a întâmplat ca peste timp am petrecut un număr considerabil de ani în Japonia, Korea de Sud, Italia, Franţa, America etc. Deci, nu pot să spun că mi-a fost chiar greu să iau decizia asta. De fiecare data am plecat entuziasmat într-un loc, mai ales într-unul în care nu mai fusesem. Sigur că-mi e dor şi că-mi lipsesc lucruri, dar întotdeauna se întâmplă asta chiar dacă stau în ţara.

Acum petrec majoritatea timpului la Londra, parţial în Monaco, unde sunt rezident şi vin şi la Bucureşti din când în când. Deci, jonglez cu trei locuri şi întotdeauna se întâmplă să-mi lipsească pantofii sau o cămaşa preferată şi-mi dau seamă că le-am uitat într-alt loc (hahaha).

Ai vrea să te mai întorci în ţară? 

Da, desigur şi mi-ar plăcea foarte mult în cazul în care am de lucru.

Hai să vorbim puţin despre serialul „Geniul: Picasso”.Cum ai ajuns să lucrezi în acest proiect?

Am dat audiţie unde a trebuit să mă filmez singur, după care am fost chemat de către directoarea de casting, Rose Wickstead, la un interviu cu regizorul.

Ştiai deja pe cineva din echipa producţiei?

Lucrasem cu regizorul şi producătorul Kenneth Biller cu doi ani în urmă pentru “Legends” alături de Sean Bean. Rolul a fost mic, dar experienţă a fost mare. Primul meu job imediat după terminarea şcolii de teatru a fost ca dublură a lui Sean Bean, după care ani mai târziu a urmat să am o scenă cu el. E fascinant uneori cum lucrează universul.

Cu ce actori ai ajuns să lucrezi îndeaproape (sunt nume foarte mari in distribuţie, de la Antonio Banderas la Sebastian Roché, de la T.R. Knight la Andrew Buchan)?

Scenele mele sunt în mare parte cu Alex Rich care-l joacă pe Picasso în tinereţe, în 1911, Seth Gabel şi Aisling Francios.

Ce aşteptări ai de la acest serial? 

Dacă am învăţat ceva din industria asta, mai mult decât orice, este faptul că nu trebuie să te aştepţi la nimic. Am învăţat din greu de multe ori: am avut aşteptări mari şi am fost dezamăgit pe măsură atunci când am fost tăiat în post producţie. Se întâmplă de multe ori. Deci, îmi doresc să nu fiu tăiat (hahaha).

În copilărie ai fost dansator profesionist cum şi de ce ai făcut trecerea la actorie? 

Eu am fost atras de actorie încă din copilărie numai că nu mi s-a oferit un context în care s-o şi fac. În schimb acolo unde am crescut eu, Dumbrăveşti, Prahova, se făcea un soi de dans la căminul cultural care mi-a stimulat apetitul într-atât încât să continui apoi la Palatul Culturii Ploieşti şi tot aşa mai departe în Bucureşti. Au fost nişte ani de chin, dar şi satisfacţii. Trecerea a venit când am început să mă obişnuiesc cu aceste satisfacţii. Între timp începusem să tranzitez către actorie, făcând scurt metraje şi o sumedenie de reclame.

Te ajută experienţa de atunci în cariera de acum?

Da, absolut, fie că e vorba de fizicalitatea unui personaj sau de lucrat în ansamblu … enorm de mult, de cele mai multe ori fără să realizez.

Ai absolvit cursurile de la Royal Academy of Dramatic Art şi ulterior de la Arts Ed London. De ce ai ales Londra?

Pentru că mi-am dorit să fac teatru clasic – Shakespeare – şi aici e centrul excelenţei. Atât la Royal Academy, cât şi la Arts Ed am avut colegi din toată lumea ceea ce în sine a fost o experienţă. În şcolile de aici pe lângă anumite tehnici pe care le practici şi le dezvolţi, eşti încurajat să interacţionezi cât mai mult şi se pune foarte mult accent pe schimbului de experienţă dintre studenţi.

Ce ai învăţat din sistemul lor?

Printre altele, m-am redescoperit pe mine în postură de student şi am cunoscut plăcerea de a studia, ceea ce nu mi s-a întâmplat înainte.

Îţi recunosc că, atunci când spun Londra, mă gândesc automat la teatru. Ai vrea să te întorci pe scenă?

Da, absolut! Fac şi acum teatru, dar mai rar. Ultima piesa de teatru am făcut-o la ICR Londra cu ocazia centenarului DADA, cam anul trecut.

Foto: Gareth Gatrell

În România este o veşnică discuţie asupra diferenţelor dintre teatru şi film (actori de teatru vs. actori de film). Tu cum vezi lucrurile astea? 

Din mică mea experienţă, vorbim despre medii diferite, fiecare în parte cu dificultăţile ei. Eu sunt de părere că tehnică de abordare a personajului este aceeaşi, redatul este diferit. Pentru film în general cu cât faci mai puţin, cu atât dă mai bine, în timp ce pentru teatru funcţionează invers. Sigur, sunt actori care, prin calităţile lor, sunt predestinaţi pentru o carieră în teatru, calităţi precum: sonoritate, debitul vocii, dicţie etc. Aceste calităţi pot funcţiona la fel de bine şi pentru film. A nu se confundă cu stilul declamator, însă.

Te pregăteşti diferit pentru un rol în teatru vs. film?

În mare parte, aceeaşi bucată de text jucată la cameră înseamnă mai puţin efort decât pentru scenă. Iar dacă efortul e mai mare atunci şi pregătirea este la fel. Însă pregătirea pe care o faci să construieşti un personaj ar trebui să fie aceeaşi.

Dar tu ce preferi?

Îmi plac ambele la fel de mult, însă e mai convenabil pentru mine să fac film – mai ales, din motiv de timp.

Mulţi dintre actori se luptă să nu mai fie incluşi în anumite clişee (est european, negru, gay etc). Din ce am văzut în rolurile de până acum nu te-ai lovit de această situaţie (ai jucat rolurile unor francezi, unor ruşi). Cum ai reuşit?  

Mă aflu într-un proces continuu de autocunoaştere. Ca actor depinzi de cum te percepe lumea din jur. De multe ori când întâlnesc persoane pentru prima data şi mă întreabă din ce ţara vin le răspund cu o întrebare: De unde crezi că vin? Majoritatea cred că sunt: mediteraneean, nordic, vest european, rar est european. Ca atare, am încercat să-mi maximizez şansele perfecţionându-mi o limbă sau învăţând altă.

În plus, este şi meritul agentului care mă propune pentru o gamă cât mai variată de roluri. Sunt conştient că am început târziu şi am mult de recuperat. Sunt foarte recunoscător pentru orice rol care mi se oferă sau chiar invitaţii la audiţii. Dacă mă voi sătura vreodată de aceleaşi roluri voi schimbă ceva.

Care crezi că sunt atuurile tale în marea luptă pentru un rol? 

De multe ori depinde de rol. Orice poate face parte din atuurile unui actor mai puţin aroganţa sau tupeul exagerat excepţie făcând atunci când bineînţeles o cere rolul. În cazul meu, încăpăţânarea, doar sunt Capricorn.

Foto: John Clark

Gabriel Constatin este nominalizat la Amsterdam Film Festival pentru premiul de Cel mai Bun Actor într-un rol principal pentru filmul „Infirmus”. În aceeaşi categorie mai sunt nominalizaţi actorii Josh Helman („Falling”), Peter O’Toole („Katherine of Alexandria Director’s Cut”), Cory Hart („Osprey”), Ben Isaacs („Secondhand Hearts”), Declan Reynolds („The Gaelic Curse”) şi Jack Kerrigan („Trafficking”).

Am ajuns în ultima parte a interviului, spune-mi în ce te putem vedea în perioada următoare? 

N-aş putea să va spun în momentul asta. În industria asta chiar şi un contract semnat nu îţi garantează mare lucru. Cu atât mai puţin când nu l-am semnat.

Cum ai vrea să arate viitorul tău? 

Îmi doresc să am continuitate, să merg dintr-un proiect într-altul. Foarte multe audiţii. Încerc să-mi reamintesc de fiecare dată ca job-ul meu este acela de a da audiţii. E singurul lucru asupra căruia am puţin control. Restul dacă e să fie, e un bonus!

La ce să ne aşteptăm de la tine în următorii 5 ani?

Nu vreau să mă aştept la nimic, îmi plac surprizele.

Dar spune-mi măcar, cu cine ai vrea să lucrezi (actori, producători, regizori, scenarişti)?

Oh, avem nevoie de încă pe atât timp să răspund la întrebarea asta … îmi plac Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Paul Negoescu, Iulia Rugina, Cristian Mungiu, cei cu care am lucrat până acum Nae Caranfil sau Gheorghe Preda. În plus, sunt foarte mulţi tineri talentaţi cu care mi-ar plăcea să lucrez.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO