Cum poți să faci un business din educația copiilor în pădure? Adina Horga, femeia care și-a vindecat rănile din copilărie oferind dragoste oamenilor mici

Adina Horga este tânără, parcă prea tânără pentru câte experiențe are și câte lucruri a făcut de-a lungul vieții. Și-a dorit dintotdeauna să fie educatoare, încă dinainte să conștientizeze lucrul acesta. Mama a fost cea care i-a deschis ochii și a îndrumat-o. Tot mama a fost cea care a format-o. Cu iubire, multă iubire.

Adinei însă tot i-a lipsit ceva. Dragostea tatălui. Marcată de abuzurile acestuia în familie, în primii ei ani de viață, Adina a simțit nevoia să-și reverse asupra altora lucrurile pe care și-ar fi dorit să le primească ea. Așa că a lucrat de foarte tânără ca educatoare. La fel de tânără și-a dat seama că poate să facă lucrurile altfel, așa că deschidea prima grădiniță la vârsta la care alții nici nu terminau facultatea. A adus în România un concept pe care l-a descoperit intuitiv, Nature Kindergarten, un sistem pe care acum l-a francizat și de care se bucură tot mai mulți copii. Dar să vedem cum a început totul.

Adina, o să vreau să pornim cu începutul începuturilor. Vreau să înțeleg de unde pasiunea asta a ta pentru copii.

O să-ți povestesc despre 2 aspecte care cred eu că au contribuit în mare parte la pasiunea asta a mea care până la urmă s-a transformat și în carieră. Unu la mână, a ținut de ceea ce promovez și în momentul de față prin intermediul grădinițelor în cadrul învățământului preșcolar, respectiv jocul liber. Pentru că părinții noștri prin `90-`92 erau foarte prinși în treburile lor zilnice, știi și tu că noi ne jucam mult mai mult liber și independent de prezența lor.

Toate jocurile mele se transformau într-o sală de clasă în care toate păpușile mele erau înșirate pe jos și eu le predam acestora. Mama mea, văzând că acest joc tot continuă, pentru că eu m-am jucat cu păpușile până la 13 ani, m-a îndemnat să merg la Liceul Pedagogic din Arad, specializarea educator-învățător. A fost o decizie foarte bună.

Nu am să-ți spun acum că m-a ajutat foarte mult liceul pentru că știm foarte bine că învățământul nostru nu stă foarte bine la formarea de profesii, dar a fost o experiență bună pentru mine. Ce m-a ajutat pe mine foarte mult au fost acele lecții deschise în care eu am putut observa cât de mult mă implic. Îmi doream cel mai mult ca copiii să se bucure de prezența mea și de ceea ce facem în ora respectivă.

O a doua chestiune pe care am descoperit-o, am să îți spun sincer, în terapie a fost faptul că din cauza dinamicii familiei noastre, cu o copilărie destul de zbuciumată, cu abuzuri fizice și verbale din partea tatălui, care s-a terminat cu un divorț, am descoperit în terapie că am devenit cumva părintele părintelui meu destul de devreme, de la 6 ani. Așa am învățat, devenind părintele părintelui meu și acest aspect s-a transferat cumva în aria profesiei mele. Rămânând doar eu cu mama, această grijă permanentă de a fi bine, să fim tot mai bine după experiențele neplăcute din copilărie, grija aceasta continuă se reflectă și în profesia mea. Aici contează grija pentru copil din toate punctele de vedere.

Ți-au plăcut mereu copiii?

Categoric. Dar nu mi-au plăcut doar pentru că sunt ei gingași și sunt niște ființe plăcute pe care le drăgălești. Mi-a plăcut să am grijă de ei și m-au fascinat. Bineînțeles că fascinația am descoperit-o când am ajuns și eu la o vârstă mai înaintată pentru că în copilărie nu te poate fascina cineva de vârsta ta. Dar am descoperit că sunt fascinată de modul în care funcționează ei. Mie mi se pare că sunt geniali. Uneori mi-am pus întrebarea dacă sunt extratereștri pentru că mi se par atât de minunați, mi se pare că vin pe lumea asta cu atribute pe care noi, adulții, avem tendința să le ignorăm.

Și să le și stricăm, pe unele părți.

Exact! Majoritatea adulților are tendința de a repara un copil sau de a-l forma după propriile viziuni și principii. Bineînțeles că este necesar ca părinte să-ți pui amprenta și din punctul ăsta de vedere, dar ei nu sunt niște borcane goale așa cum avem noi tendința să credem, în care noi trebuie să introducem în permanență informație. E foarte interesant să stai să îi observi și ulterior să te întrebi ce să faci cu genialitatea pe care ai descoperit-o pentru că ei, într-adevăr, sunt geniali.

Dar oare unde e limita aia între a pune amprenta și a-i lăsa pe ei să se descopere?

În primul rând noi, ca adulți ai secolului XXI, nu mai avem răbdare să observăm, suntem destul de intruzivi. Eu cred că întotdeauna trebuie să observi, să asculți ce are de spus copilul și ulterior să gestionezi tu întrebările prin care provoci pe mai departe un copil, pentru a-l ajuta să înțeleagă el lucruri despre el. Neglijăm foarte tare partea te educație conștientă a copilului. Noi ar trebui să îi ajutăm să își conștientizeze ei valoarea, talentele, atributele, tot universul cu care vin pe lumea asta. Cred că problema este invaziunea aceasta pe care noi, adulții, nu mai avem capacitatea să o limităm.

Este foarte important ca un părinte să ofere un mediu de siguranță copilului. Și asta e foarte simplu. O faci prin reguli foarte clare, prin sinceritate, și când mă refer la sinceritate aici punem accentul foarte tare pe trăirile emoționale ale părintelui. Pentru că foarte mulți dintre ei au tendința de a-și reprima emoțiile în fața copilului: ”nu vreau să mă vadă plângând, nu vreau să mă vadă supărat, poate îl afectează.” Dar dacă noi nu facem asta copilul nu poate să devină uman. Se dezumanizează dacă noi nu ne arătăm emoțiile. Copiii au nevoie de limite, de rutină și de sinceritate. Asta îi creează cuibul de siguranță, iar cuibul de siguranță este generatorul unui adult sănătos pe viitor.

Care anume din lucrurile astea te-au făcut pe tine educatorul care ești acum?

Deși copilăria mea a fost destul de zbuciumată, m-am simțit un copil iubit. Acum există foarte multe cursuri de parenting care învață adultul despre cum să transmită acea iubire valoroasă și sinceră. Atunci era altceva. Să știi că eu am fost un copil pedepsit, dojenit, dar cu toate astea m-am simțit iubită.

Să nu ne mai fie frică să ne mai certăm copiii, nu?

Exact! E ceea ce-ți spuneam mai devreme cu emoțiile. Unii le trăim mai intens, alții, mai puțin intens. Și mie mi se întâmplă să-mi dojenesc copilul, să-mi dau seama că poate nu am făcut-o în cel mai sănătos mod și când se termină momentul acela destul de tensionat pentru amândoi e foarte important să avem o discuție. Eu, să îi explic de ce s-a întâmplat asta, de ce m-a frustrat o acțiune de-a lui, cujm mi-aș fi dorit să gestionez dacă mi-aș fi controlat mai mult emoționalul. Nu trebuie să folosim cuvinte fandosite cu copiii. Trebuie să fim sinceri, să le spunem sincer: ”Eu asta am simțit. La rândul tău poate vei simți și tu vreodată asta. Eu poate nu știu să gestionez foarte bine, dar poate împreună putem să lucrăm la asta și pe mai departe vom ști amândoi să ne gestionăm mai bine emoțiile.”

Să nu ne fie frică să ne certăm copiii, să nu ne fie frică să impunem limite, să nu ne fie frică că îi vedem triști, că nu sunt tot timpul fericiți. Există această obsesie a părintelui secolului XXI, să fie tot timpul copilul fericit. Nu e în regulă. Copilul trebuie să treacă prin toate stările. Independent de voința noastră, el oricum trece prin toate emoțiile și așa e sănătos să fie. Doar trecând prin toate stările și experimentându-le poate ulterior să le accepte și să înțeleagă ce poate să facă cu ele pe mai departe așa fel încât el să iasă bine din situația respectivă.

De unde crezi că a venit această dorință de a proteja excesiv copiii de sentimente negative?

Avem acces la foarte, foarte multă informație. Problema pe care o avem nu este multitudinea informației la care avem acces, problema este că ea nu e filtrată deloc. Există foarte multe opinii în online, există foarte multe cărți.

Uite, pot să-ți spun din experiența mea cu părinții de la grădiniță. Mereu când au o problemă îmi cer să le recomand o carte, dar ei trebuie să înțeleagă că, până la urmă, ce scrie într-o carte de parenting poate nu i se potrivește lui, individului care este în rolul de părinte, în momentul respectiv. Această informație continuă curge și curge și vine cumva în contradicție cu creșterea de care au avut parte generațiile de părinți existente acum. Pentru că este un contrast foarte mare, acești părinți vor să schimbe totul. Vor o lume perfectă pentru că perfecțiunea se vinde la orice colț, mai ales în Social Media, iar părinții trăiesc sub o presiune continuă de a fi perfecți, un instrumentele cu care pot oferi o multitudine de experiențe copiilor, suprastimulează pentru că ei cred că printr-o serie de experiențe complexe copilul va fi fericit, fericit, fericit, dar părintele trebuie să înțeleagă că el, în rolul de părinte, inevitabil joacă și rolul părintelui lui, respectiv al bunicului copilului.

Oricât de mult am vrea noi să schimbăm macazul când devenim părinți, pentru că există teoria transgeneraționalului, noi venim cu un pachet educațional al familiei noastre. Și atunci e foarte important să înțelegem că nu fericirea continuă a copilului este importantă, ci este importantă prezența noastră. Această dorință de a fi tot timpul copilul fericit este pentru că creierul percepe în permanență că e nevoie de o lume perfectă.

Mă întorc acum la perioada în care ai început tu să profesezi și ai descoperit că lucrurile nu sunt atât de apropiate de ceea ce visai tu.

La 21 de ani ești mult mai idealist și mult mai puțin ancorat în realitate. Am lucrat la 2 grădinițe particulare în Arad înainte să îmi deschid propria grădiniță. Eram plină de entuziasm și îmi doream ca lucrurile să arate altfel pentru copii. Asta m-a și determinat să îmi construiesc propriul proiect pentru că îmi doream să fac lucrurile puțin altfel.

Aradul e și un oraș cu o comunitate destul de restrânsă. Odată ajunsă în București am realizat că istoria grădinițelor private e mult mai veche decât cea din orașul din care proveneam.

Mi s-a părut că în grădinițele în care am lucrat nu existau valori educaționale foarte clare. Nu erau cum îmi imaginam eu, mi se părea că lumea copiilor este destul de tristă, că nu apare acolo fuziunea aceea de elemente care să stimuleze copilul în sensul bun al cuvântului, să crească dornic de a cunoaște, de a experimenta și să fie foarte sigur pe el. Asta m-a determinat să îmi creez un univers al meu în care să fac lucrurile puțin diferit.

Cum a fost, că erai foarte tânără când ți-ai deschis grădinița?

Aș putea să spun că a fost inconștiență acum, când stau să mă gândesc, dar știi că unele lucruri pornite din inconștiență se conturează foarte frumos pe lumea asta. A fost foarte important faptul că exista acea dorință, cred că pot să îi spun dorință de afirmare profesională. Simțeam că pot. Niciodată nu a fost foarte clar de unde am această siguranță că eu pot să fac orice. Atâta vreme cât îmi doresc realmente să o fac, va fi un succes. Ăsta a fost un motor foarte bun pentru mine. Mereu mi s-a părut că niciun obstacol nu este prea greu de îndepărtat, să am calea liberă spre ceea ce îmi doresc să fac.

A fost un cumul de elemente care m-a ajutat în pornirea proiectului. În momentul acela eram căsătorită cu un băiat din Arad.

La ce vârstă te-ai căsătorit?

M-am căsătorit cu câteva luni înainte să demarez proiectul. Și asta, decizia căsătoriei tot din traumele copilăriei vine. Neavând un mediu foarte stabil acasă, având-o doar pe mama, cred că a existat în permanență dorința de a aparține unei familii complete. Poate inconștient la vârsta de 21 de ani. Dar clar a existat și cred că lucrul ăsta m-a împins către o decizie de care nu eram complet conștientă în momentul ăla. Am fost copii care între timp au devenit adulți și ne-am dat seama că adulții nu s-au plăcut la fel de mult pe cum s-au plăcut copiii. Și ne-am dat seama și asta a dus la ruptură în căsnicia noastră, dar lucrurile merg bine în continuare. Avem o relație bună, pe care o întreținem și, din punctul ăsta de vedere, sunt mulțumită de cum a arătat lumea post-divorț.

Eu cu soțul meu locuiam în casa părinților lui care începuseră o nouă afacere și, ocupându-se foarte mult de afacerea respectivă, au vrut să fie și foarte aproape de ea. Am rămas eu cu el într-o casă destul de mare, avea undeva la 250 de metri pătrați și atunci ne-am gândit să facem noi o grădiniță.

Ne-am gândit dacă putem să o facem și ne-am dat seama că nu aveam presiunea unei chirii lunare, aveam locul. Situația familiei mele nu a fost niciodată una foarte fericită, dar mama și-a dorit mereu să am ceva pe lângă mine și, ca generația veche, era important pentru ea să am multe bijuterii din aur. M-am folosit de acele bijuterii pe care eu nu le-am purtat niciodată, dar pe care mama continua să le cumpere fie că era ziua mea sau un cadou de Crăciun și uite că mi-au prins foarte bine. Mi-am vândut bijuteriile, am vândut colecția impresionantă de DVD-uri a fostului meu soț și am mai vândut o mașină destul de veche și am reușit să strângem undeva la 6000 de euro.

Ne-am apucat de amenajare. Am făcut totul cu mâna noastră.

În afară de partea de instalații electrice și sanitare, tot am făcut noi. Am comandat puțin mobilier. Eram entuziasmată pentru că era o grădiniță așa cum visasem eu să fie. Și am pornit într-o vară, în iunie 2010, la început cu 5 copilași care au venit la de grădinițele unde eu lucrasem. După un an aveam grădinița plină, 3 grupe a câte 14 copii. La început am fost eu administrator, educator, femeie de serviciu și m-am descurcat destul de bine. Crescând numărul am început să angajez personal și grădinița noastră era deja foarte cunoscută în Arad, cred că pentru simplul fapt că venea cu o energie diferită.

Asta voiam să te întreb. Cum de ai crescut atât de repede?

În tipul acesta de business ai nevoie de tipul acela de promovare din gură-n gură, pe recomandări. Îți dai seama că la vârsta aia nu ne gândeam să apelăm la vreo agenție. Era ce făceam noi în bucătăria noastră și se traducea până la urmă în comunitatea noastră de copii și părinți. Așa am ajuns să avem grădinița plină într-un an de zile.

Și la București ce-ai căutat?

Divorțul meu a survenit în urma începerii terapiei, când am descoperit peste noapte că în cadrul familiei mele sunt un mic actor care joacă câte o scenă și că nu mă simțeam femeie, așa cum ar trebui să mă simt în acel context. Am luat decizia destul de repede pentru că simțeam că sunt încă tânără și că pot face multe, așa că am hotărât să pornesc de la zero. Dacă m-am descoperit cât de cât, am vrut să văd ce se întâmplă cu mine într-un alt context.

Având foarte mulți prieteni arădeni în București care s-au dezvoltat foarte frumos aici, am început să le fac niște vizite. Am întâlnit un băiat din București care mi-a plăcut foarte, foarte mult și după un an de la divorț am hotărât să mă mut aici, cu gândul de a rămâne cu proiectul din Arad, dar să mă ocup de el de la distanță. Am zis că mă mut la București, mă ocup de mine și de viața mea și nu mai fac nimic acolo.

M-am mutat aici în septembrie 2015 și în ianuarie 2016 căutam locații pentru o grădiniță. Eu, necunoscând foarte bine Bucureștiul, prietena mea, Ana Maria Morodan, mi-a spus să lucrez puțin cu ea, să mai cunosc orașul, să cunosc oameni din oraș și am acceptat. Făceam fel de fel de lucruri pentru ea și uite așa am ajuns eu pe străzile Bucureștiului și am învățat cât de cât cu ce se mănâncă. Era o diferență enormă pentru că Aradul este foarte mic.

Chiar, cum te-ai simțit când ai ajuns aici?

Eram extrem de entuziasmată deși, când au aflat că mă mut la București, toți oamenii din vest îmi spuneau că nu înțeleg de ce aș vrea să merg acolo. Din păcate există această viziune a oamenilor din vest asupra oamenilor din sud și mai ales, din București, că ei sunt altfel de oameni.

Mie mi se pare foarte plăcut până acum. Probabil dorința aceea arzătoare pentru un nou început s-a potrivit și s-a pliat foarte bine în acest oraș-furnicar în care totul este într-o mișcare permanentă. Îmi place foarte mult socializarea, mă fascinează oamenii, să cunosc oameni noi, să am experiențe cu ei, să învăț de la ei. Cred că toată viața noastră este o învățare continuă și eu mă simt foarte bine în pielea mea pentru că îmi permit să experimentez, să învăț în permanență și sper să o fac până la sfârșitul vieții.

Nici aici nu am putut să stau locului și în ianuarie am început să caut tot felul de locații. În aprilie găsisem deja o locație drăguță, dar nu știam ce presupune cartierul în care ne desfășurăm noi activitatea, cartierul Aviației. Bărbatul cu care trăiam și care este soțul meu în momentul de față era și corporatist, o lume despre care în Arad nu se știau foarte multe lucruri. Și uite așa m-am trezit eu în mijlocul corporațiilor.

Conceptul la care lucram încă din Arad s-a potrivit foarte bine cu decizia mea de a porni lucrurile aici.

Nu ți-a fost frică? Aici nu mai aveai sistemul de promovare din gură-n gură, nu știai prea mulți oameni.

Revin la această siguranță a mea pe care o am. Cred că atunci când știi că oferi lucruri de calitate, că îți pui toată îndemânarea, tot sufletul și toată dibăcia în ceea ce faci și există și o pasiune foarte mare acolo, cred că lucrurile vin de la sine. Nu mi-a fost frică. Și la nivel de concurență, nici în Arad, nici în București nu am tendința să mă uit în curtea celuilalt, să văd ce face capra vecinului. Atât de mult timp îmi ia să dezvolt ceea ce fac eu cu mintea și cu sufletul meu încât nu mai am timp și de asta. Atunci sursele mele de inspirație rămân persoane și modele internaționale.

Cum a apărut conceptul de grădiniță în pădure?

Totul a început tot dintr-un instinct. Mie îmi place foarte mult și la grădiniță să merg pe dezvoltarea instinctului la copii, mi se pare ceva de bază și extrem de important pe tot parcursul vieții. Eram în Arad și în prima vară mi s-a părut că nu ne putem petrece timpul doar în curtea grădiniței. Fiind curajoasă de felul meu am zis ca vara, în fiecare vineri, să le punem acestor oameni mici ghiozdanele în spate, să închiriem un microbuz și să-i ducem în afara orașului, fie la pădure, fie la câmpie, să fie un setting sălbatic. Așa am început să experimentăm, să mergem cu copiii acolo.

Părinții au fost deschiși pentru că aveau foarte multă încredere în noi și plecam cu copiii de dimineața până după-amiaza în afara orașului. Acolo am putut eu să observ cam ce face natura cu copiii. Am observat că se diminuează considerabil conflictele care apar între copii, am observat că intervenția adultului este necesară în cantități tot mai mici și am văzut bucuria lor și de a face lucruri. Copiii ajung la un moment dat să se plictisească. Așa cum noi adulții mergem la birou și la un moment dat ajungem într-un punct de saturație, există acest fenomen și în cazul copiilor care își desfășoară activitatea zilnică într-o grădiniță. Acolo era vorba despre total altceva. Nu existau jucării și orice obiect din natură devenea altceva. Un trunchi de copac devenea un autobuz în care se urcau cu toții și aici vorbesc despre jocuri libere în care noi, ca educatori, îi provocam cu întrebări. ”De unde ți-a venit ideea asta? Ce te-a făcut să îi dorești să te cațeri, să-ți transformi bățul în sabie, să devii florăreasă?” Mi-a plăcut foarte mult ce am descoperit acolo și în momentul acela nu știam că există modele de genul acesta la nivel internațional. Dar am început să mă documentez. Mi-am comandat 3 cărți care au fost foarte importante pentru mine: The Last Child in the Woods, Vitamine N și Nature For Kids.

Acolo am aflat despre deficitul de natură care începe să fie un fenomen tot mai accentuat și să știi că nu doar în rândul oamenilor mici, ci și în rândul oamenilor mari. Am început să fac legătura între experiențele pe care le-am avut eu cu copiii în natură și teoria și experiențele relatate în cărțile respective. De acolo am început să mă axez foarte mult pe modelele de educație outdoor din Germania și țările nordice. Acolo descoperisem eu destul de multe grădinițe și școli care au implementat modelele acestea. Cel mai mult am fost atrasă de modelul nordic pentru că mi se părea cel mai autentic, mi se părea că datorită culturii lor pot implementa autentic modelul acesta.

Am început să citesc, să mă documentez și în 2016, înainte să deschid grădinița în București, am intrat în legătură și cu un pedagog din Suedia axat pe sistemele de educație Reggio Emilia și Forrest Kindergarden și cu ea ținem legătura și în momentul de față și ne facem formarea în cadrul grădinițelor noastre.

De unde a venit numele grădiniței?

E foarte simplu. Bengmar e omul muntelui, e omul pădurii. Mi s-a părut că e cel mai potrivit pentru noi.

Cum au primit părinții metoda ta?

În București existau oricum mai multe sisteme alternative de învățare. Montessori era extrem de răspândit și este în continuare. În Arad, de exemplu, nici acum nu există un sistem alternativ în afară de al nostru.

A existat extrem de mult entuziasm din partea societății parentale din București, însă la întâlniri ne-am dat seama că foarte puțini sunt și conștienți ce presupune acest sistem. Existau părinți care își doreau ca al lor copil să petreacă foarte mult timp în natură, dar în același timp își doreau să facă și compuneri când pleacă la școală. Voiau să dețină foarte, foarte multă informație promovată în sistemul tradițional.

Au primit-o foarte bine, dar în sistemul nostru când porți o discuție cu un părinte care își dorește să aducă copilul în acest model de educație este foarte important să îi explici de la avantaje până la riscuri.

Care sunt acestea, dacă tot ai pomenit de ele?

Avantajele sunt pe partea de dezvoltarea a rezistenței emoționale, fizice și psihice. Ele sunt interconectate, bineînțeles. Nu putem să avem reziliență fizică fără să avem reziliență emoțională. O altă chestiune care e foarte importantă și care mă minunează în permanență este că suntem foarte uimiți de un copil care știe să-ți vorbească despre Shakespeare la 12-13 ani, dar dacă îl întrebi despre lumea care îl înconjoară, cum funcționează lumea noastră, ce se întâmplă cu natura din jurul nostru și ce este cu planeta noastră, nu știe să-ți spună nimic. Cred că ar trebui să existe o schimbare de paradigmă și ar trebui să se schimbe puțin lucrurile și să înțelegem cât de important este ca oamenii mici de acum să înțeleagă foarte bine în momentul în care vor ajunge adulți cum funcționează lumea din jurul lor. În cadrul unui sistem outdoor, pe lângă faptul că dezvolți imaginația și limbajul mai mult decât ai face-o într-un cadru limitat ca o sală de grupă, copiii au parte de foarte multe experiențe practice. De exemplu, copiii din grădinița noastră, la vârsta de 4 ani încep să folosească cuțite speciale pentru copii, pentru cioplit în pădure. Aici vorbim despre o dezvoltare a motricității fine, o activitate poate mai importantă decât aceea de a-i spune mereu copilului cum să țină corect un creion, cum este corect să aibă poziția spatelui. Tipul acesta de activități practice se dezvoltă inevitabil și până la urmp există și plăcerea pe care copilul o are în genul acesta de activitate. Nu e un copil cu capul în jos, care stă toată ziua pe scaun, într-un mediu închis. El se simte liber. Când un copil se simte liber toate motorașele din creier încep să funcționeze altfel. Are mult mai mult curaj, e mult mai sigur pe el.

Acum, dacă vorbim despre riscuri, un părinte care își duce copilul într-un sistem outdoor trebuie să știe că acel copil va veni acasă, cel mai probabil, julit în genunchi sau pe coate, copilul acela poate să încerce să urce într-un copac, să se cațere, să alunece pe scoarța copacului și să cadă greșit, pe umăr, pe mână și-și poate rupe mâna. Toate aceste lucruri sunt inevitabile. Noi, în 4 ani de zile, am avut un singur incident de genul acesta. I-a sărit unui copil umărul și a trebuit să stea 3 săptămâni acasă. Părinții trebuie să știe toate aceste lucruri, dar e foarte important și ca personalul dintr-o astfel de grădiniță să fie foarte bine pregătit. De exemplu, pe lângă cursurile de prim-ajutor care sunt imperios necesare, în zilele noastre e foarte important să ai și cursul pentru copiii cu alergii, cum intervii când copilul este mușcat de o albină. Părintele nu știe pentru că copilul nu a mai fost mușcat de o albină. Și ce faci în mijlocul pădurii? În primul rând nu te panichezi. În al doilea rând scoți EpiPen-ul, o seringă cu adrenalină similară celor cu care se folosește în cazul diabeticilor. Ai făcut injecția, copilul se va dezumfla imediat, ai sunat părintele, vine, îl ia de la pădure și mai departe îl duce la un control medical. Avem toate aceste lucruri care pot apărea în mediul outdoor. În același timp îi faci pe copii mult mai conștienți. Este foarte important că copiii din grădinița noastră nu rup flori, nu rup plante, nu omoară insecte. Cred că sistemul outdoor se poate mândri cu dezvoltarea empatiei la copii, un aspect foarte important în societatea noastră. Nu predai empatia, empatia o înveți din experiențe.

Cum îți alegi educatorii? Cred că este o provocare.

Este, da. Nu alerg după diplome, nu mă interesează foarte mult formarea omului pentru că în România nu este abordat nicăieri sistemul de forrest outdoor nature learning. Atunci, inevitabil, eu trebuie să angajez educatori care nu au formarea făcută pe această arie a educației preșcolare.

Pe mine mă interesează foarte mult la interviu timbrul vocii și tonalitatea, cum vorbește persoana respectivă. Apoi mă interesează să văd dacă există un entuziasm real pentru procesul de educație al oamenilor mici, pe care să știi că îl întâlnesc foarte, foarte rar. Pentru foarte mulți educatori ăsta este doar un loc de muncă, la care vin de dimineață până după-masa și într-o anumită dată a lunii primesc salariul. Așa că eu aleg educatorii cu inima. După care intră într-o perioadă de probă în care eu observ în cel fel interacționează persoana respectivă cu copiii, este foarte important să se aplece la fiecare copil în parte, este foarte important să văd cum li se adresează și cât de mult sunt atrași copiii de persoana cu care au contact în momentul acela. Mă ajută foarte mult faptul că noi am francizat conceptul și există niște reguli foarte clare pentru educatori. Educatorul care va intra în echipa noastră intră și în posesia acelor reguli și niciodată un educator nou nu rămâne singur cu o grupă de copii. Întoteauna este introdus cu altcineva din echipa noastră. Și asta mă ajută și pe mine pentru că sunt mult mai sigură și pe formarea lui și pe ce se va întâmpla cu el la grupa respectivă.

Sunt 10 ani de când ai deschis prima grădiniță. Ești mai mult educator sau mai mult antreprenor?

În momentul de față, mai mult antreprenor. Dar și în momentul în care am deschis în București am lucrat cot la cot cu educatoarele mele. Atunci existau 3 educatoare și cam atât. Din nou am fost și femeie de serviciu și de toate pentru că nu știam cum va merge proiectul și am zis să fiu acolo de dimineață până seara. Trebuia să știu cum prinde proiectul meu într-un oraș nou, cu oameni noi, cu o societate parentală total diferită de cea din Arad.

Ai luat-o de la capăt după 5 ani, au trecut 5 ani de când ai venit în București. Ce mai ai în plan?

Uite, pandemia asta aduce tot felul de lucruri. Îmi doream de foarte mult timp să dezvolt un proiect de tabere pentru copii, în natură. Noi am început taberele la un an după ce am deschis grădinița în București, în zone de munte, la Măgura, mai sus de Zărnești. În acea bucățică de rai noi ne-am simțit foarte bine și taberele noastre s-au desfășurat extraordinar și au avut un succes foarte mare, dar nu aveam locul meu.

În această pandemie, în momentul în care a început izolarea, ne-am dat seama că nu putem sta în apartament, în București, pe toată perioada lockdown-ului și așa am intrat în contact cu niște oameni cu care interacționasem destul de puțin înainte. Am avut serbarea la ei, serbarea de final de an și i-am mai ținut ziua copilului acolo, în Crevedia Mică, județul Giurgiu. Și acești oameni ne-au invitat la ei, să ne izolăm împreună.

”Avem și noi 2 copii. Aveți și voi 2 copii. Hai să ne izolăm împreună și să vedem ce se întâmplă!”

Și stând acolo cu ei, ei mai deținând o altă proprietate decât casa în care locuiam, ne-am dat seama că putem face ceva foarte frumos acolo. Așa am pus la cale un proiect pe care îl vom demara în luna iulie, Bergman pe uliță și va fi o tabără pentru oamenii mici, orientată către autogospodărire, cu o fermă mică, cu grădini, cu o curte foarte mare, de 3000 de metri pătrați. Avem râul Neajlov foarte aproape, care este o sursă extraordinară de învățare și de dezvoltare pentru copii, avem și o mică pădure lângă, așa că avem toate ingredientele pentru a crea o tabără așa cum mi-am dorit eu dintotdeauna.