Adopția, un act de iubire: o mamă adoptă două fetițe pentru a le oferi o viață nouă. Ștefania, la 46 de ani, își deschide inima și casa pentru Maria și Daria, surori crescute într-un mediu plin de traume, violență și abuzuri

Adopția nu este deloc un proces ușor, dar într-o lume plină de povești complexe și emoționante, există momente de curaj și iubire necondiționată care ies la suprafață, inspirându-ne pe toți. Astfel de momente sunt parte din viața Ștefaniei, o mamă remarcabilă care, la vârsta de 46 de ani, a ales să adopte două fetițe, surori, oferindu-le o nouă șansă la o familie iubitoare și stabilă. 

După mai mulți ani în care a fost voluntar și a lucrat cu cei mici, Ștefania a luat decizia de a adopta. Și-a dorit inițial trei copii, dar a ales, până la urmă, două fetițe care veneau dintr-un mediu extrem, extrem de complicat cu multe traume, violență și abuzuri. 

Ștefania ne povestește despre călătoria ei în lumea adopției, de la obținerea certificatului de părinte adoptator, până la primele întâlniri cu fetițele și emoțiile legate de adaptarea lor într-o nouă casă. Descoperim împreună cum a reușit să treacă peste obstacole, cât de grele au fost primele luni alături de cele mici, cât de mult le-a luat să se adapteze la toate schimbările și cum a fost schimbată viața ei, precum și cea a fetelor, prin puterea iubirii și a determinării.

Povestiți-ne cum au ajuns fetițele în familia dvs…

Mi-am obținut certificatul de părinte adoptator acum doi ani, în august. Am lucrat cu o agenție privată pentru că recunosc că nu știam cât de complicat o să fie procesul. Auzisem multe povești și nu aveam nici timp pentru că lucram foarte mult. Dar procesul a fost foarte ușor. M-am înscris direct la lista pentru copii greu adoptabili pentru că nu am vrut sa astept. Am 46 de ani și îmi propusesem să adopt două fetițe între 4 și 7 ani și am zis că vârsta o să-și spună cuvântul… (râde). În plus, știam de această listă a copiilor greu adoptabili pentru că, înainte, am fost voluntar la Alianța România Fără Orfani (ARFO), am fost în tabere, am făcut cursurile cu Asociația Tzuby’s Kids. Așa că nu mi-a fost deloc teamă să mă duc direct la această listă. 

M-am dus la Direcție în august, dar doamna de acolo intra în concediu, așa că m-a programat în decembrie. Între timp, m-am operat la genunchi, am avut o ruptură de menisc și cartilagiu, așa că am avut timp să-mi revin. Și pe 6 decembrie m-am dus la listă, chitită pe două surori. Mi-am dorit de la început doi frați pentru că se susțin mult mai bine împreună. 

Deci ați știut de la început că vreți să adoptați doi copii…

Inițial am vrut trei, dar prietenii m-au făcut să mă gândesc mai bine. Dar știam de la început că vreau două surori, așa că m-am uitat de la început la două fetițe. 

Am stat vreo oră la listă și am găsit patru grupe de surori. Nu am gasit între 4 și 7 ani, dar mă pregătisem emoțional pentru această situație, așa că nu am stat pe gânduri și le-am ales pe cele mai mici din listă – aveau 6 și 9 ani. La două zile mi-a venit dosarul și cea mică făcea fix atunci 7 ani. 

Apoi, lucrurile au fost absolut normale. Ele sunt din Iași, am fost în vizită, ne-am cunoscut și ne-am conectat foarte repede. Apropierea aceasta a noastră a fost surprinzătoare pentru asistenta maternală.

De ce?

Pentru că au fost primii copii pe care i-a dat în 25 de ani. Ea era asistentă maternală de meserie, a crescut mai mulți copii și a fost prima dată când a venit cineva să-i adopte copiii de care avea grijă. Și, mai mult decât atât, i-am și luat acasă cu mine. A fost greu și pentru ea. Mai mult, eu i-am spus încă de la început că sunt foarte hotărâtă și că vreau să le adopt pe cele mici. 

Ați știut chiar de la prima întâlnire asta?

Da. Am avut noroc cu o asistentă maternală ok. Am lucrat bine. Totul a mers foarte ușor. 

Și cu fetițele a avut o relație bună?

Da. În limitele unui sat… cu o școală destul de slabă. Fetele aveau multe achiziții lipsă. Dar, eu mergând în tabere, știam că putea să fie mult mai rău. Nu au fost abuzate, înfometate. Aveau probleme minore din punctul acesta de vedere. Probleme importante au venit din partea familiei biologice – cumva de așteptat, altfel nu ajungeam în sistem.

Adopția și puterea iubirii. Cum a schimbat Ștefania viața a două surori crescute într-un mediu plin de violență și abuzuri

Știți ceva despre părinții lor biologici?

Știu că sunt surori de mamă. Familia a fost cu probleme – alcool, sărăcie și violență domestică. 

Copiii au amintiri din acea perioadă?

Ele fiind destul de mari, au, da. Nu am ascuns niciodată nimic, dar le-am lăsat pe ele să-și amintească și să aleagă ce și cum să vorbim despre acea perioadă. Cea mare avea 9 ani și jumătate atunci când ne-am cunoscut, așa că era deja foarte mare și a fost un fel de părinte pentru cea mică – a apărat-o în situațiile de violență care se întâmplau în familia biologică. 

De la ce vârstă au intrat ele în sistem?

Au stat cam 2 ani și jumătate la asistenta maternală – deci aproape 7 și 4 ani și jumătate. 

Destul de mari…

Da, da. Pe de altă parte, poate a fost bine pentru că nu au apucat să stea mult la asistenta maternală.

Ca să nu se creeze un atașament foarte puternic?

Se crease deja, mai ales pentru cea mică, aceasta era prima mamă pe care o conștientizase. A durat aproape un an să se despartă emoțional de ea. Era normal, a fost destul de greu pentru mine, dar era de așteptat. Pentru cea mare, în schimb, lucrurile au fost mult mai clare. Ea a știut exact ce voia. Având deja peste 10 ani atunci când a trebuit să o trec pe numele meu, a fost întrebată la direcție dacă vrea să vină cu mine și a spus un da foarte hotărât. Mi-a spus și doamna de la juridic că nu a mai văzut un da așa de hotărât, ceea ce m-a bucurat pentru că eu nu am pregătit-o cu nimic dinainte. Trebuia să fie liberă, să fie decizia ei. Știa foarte bine ce se întâmplă. Asistenta maternală i-a spus că dacă nu-i place, poate să plece. Așa că, la început mi-a zis că dacă nu îi place, ea pleacă. După care s-a detașat, a văzut că ne înțelegem, că ne iubim, că ne certăm, dar apoi imediat ne împăcăm, ne cerem scuze, vorbim foarte mult. Am devenit mamă, așa că am devenit și eu țaca-țaca-țaca (râde). 

Lucrurile se așează. Nu s-au așezat încă, o să mai dureze ani până când o să se întâmple asta pentru ele, e normal să fie așa. 

Ce ați simțit când v-ați văzut prima dată? Ați spus că v-ați conectat de la început cu fetițele…

Am simțit emoție. Nu știam ce o să zic sau ce o să fac. Am avut două cărticele la mine că nu știam decât vârsta lor, nu știam ce să le duc, ce le place, ce le interesează. Dar nu a durat mai mult de cinci minute să inventez un joc și să râdem împreună. Eu m-am dus cu mama, m-am bucurat mult că mi s-a permis acest lucru pentru că m-a ajutat foarte mult în acest proces, iar asistenta maternală împreună cu doamna de la direcție au fost impresionate de conexiunea noastră încă de la prima întâlnire. 

Și când le-am zis că o să mai vin, la început nu li se spune că vor fi adoptate, durează câteva întâlniri și este normal, dar ele s-au bucurat că o să ne mai vedem pentru că se bucurau că ne vom juca. Au mai fost apoi câteva vizite, le-am luat și la Iași și ne-am plimbat. Iar atunci când au primit anunțul că vor fi adoptate, ele fiind mari, percep altfel lucrurile. Mi-au pus o grămadă de întrebări, mai ales cea mare. A fost foarte deschisă. Cea mică era mai reticentă – am fost în tabără și era foarte speriată. Nu ieșise foarte mult din casă, așa că nu voia să se plimbe pe munte. Acum mă întreabă mereu când mergem în parc, la munte, când ieșim la plimbare. Aveau o lipsă foarte mare de experiență de viață, de copilărie. Asta încercăm să umplem acum. 

Citește și: S-a născut într-o casă în care a fost abuzat și neglijat, dar a ajuns într-o familie în care a găsit iubire și înțelegere: cum arată drumul adopției pentru Cristian, Andreea și Matei

Cum au reacționat atunci când au venit acasă?

Mi-am pregătit prietenii, rudele… așa că le-am organizat o surpriză – cu tort, baloane. A fost fantastic pentru ele. Își amintesc și acum câte baloane erau și ce frumos. Eu, pe parcurs, am fost cu mama, cu sora, cu prietena mea la ele. Au văzut că cercul meu familial este bun, că toată lumea este deschisă și iubitoare cu ele. Ele știu că familia lor este formată din toată lumea care le-a așteptat atunci acasă și cu care ne vedem în mod constant. Pentru ele desenul de familie este fie noi trei, fie toată familia extinsă. Pentru ele este foarte important că sunt acceptate și iubite de așa multă lume. 

Cât de repede s-au adaptat… bănuiesc că a fost o schimbare destul de importantă de la viața dintr-un sat de pe lângă Iași, la noua lor casă.

Ne-a luat un an să ne înțelegem și acum eu aștept să mai treacă încă vreo doi-trei ani să depășească cât au stat la asistenta maternală. Și apoi încă pe atât, cât au stat la părinții biologici. Toate golurile lor trebuie umplute, iar lucrul acesta nu se poate face într-un an. Primele trei luni se spune că sunt de miere, la mine au fost de burn out. Nu doar viața lor s-a schimbat radical, ci și a mea. Până s-au adaptat la felul meu de a vorbi, de a găti, de a accepta noile reguli, până au intrat la școală – a durat ceva hotărârea judecătorească, apoi a venit Paștele, apoi greva, și a durat ceva mai mult această perioadă. Dar la început stresul a fost destul de mare și a fost destul de greu pentru mine, recunosc. Au fost multe întrebări despre ce am făcut, dacă mă descurc, dacă mai bine era să rămân doar voluntar. Dar oamenii de la direcție mi-au spus că aceste întrebări sunt normale și asta, cumva, m-a liniștit. Dar, spun din nou, schimbările sunt foarte mari. A trebuit să am grijă de doi copii 24 de ore din 24. Ca voluntar aveai grijă o perioadă de timp și după, să zicem două săptămâni, te întorceai la viața ta normală… așa că schimbarea a fost importantă. 

Nu este ușor nici pentru ele. De exemplu, le-a fost greu până s-au adaptat la felul meu de a găti. Mi-a plăcut că la asistenta maternală au mâncat bine – mâncare gătită. Dar până s-au adaptat și s-au așezat lucrurile, am crezut că fete mai fițoase ca ale mele nu există (râde). 

La școală, până la urmă, lucrurile au fost foarte ok – și învățătoarele și colegii au fost foarte ok. Nu am avut discriminări, iar asta le-a ajutat și pe ele să înainteze. Nu am avut nevoie de un suport special, doar unul pentru a le ajuta să recupereze decalajul de cunoștiințe.

Există lacune, nu?

Da. Din fericire sunt foarte inteligente. Maria, care este clasa I, va recupera până într-a patra extraordinar. Și Daria care este acum a IV-a, până într-a VIII-a, la fel. Mi-a dat Dumnezeu două fete foarte bune!

Din voluntar la mamă adoptivă: Ștefania și drumul ei către o familie iubitoare. O poveste de curaj și determinare

Când v-au spus mamă?

Foarte repede. De a doua zi…

De când au venit acasă?

Da. Ele fiind obișnuite cu asistenta maternală căreia îi spuneau mamă, ceea ce pe mine m-a derutat, recunosc, dar înțeleg că este normal pentru că cei mici simt nevoia de a se raporta la cineva în acest fel. Până să ajungă acasă la mine îmi spuneau Ștefania, dar a doua zi mi-au spus mama. Chiar dacă nu simțeau neapărat acest lucru, aveau nevoie de asta. Nu le-am spus eu, evident, dar ele au luat această decizie – nu am discutat-o, ele au vrut așa. Chiar și eu mă mai surprind că sunt mamă de două margarete.

Când ați știut că vreți să aveți un copil și apoi doi?

Dintotdeauna mi-am dorit copii. Nu s-a întâmplat într-un mod biologic sau la o vârstă mai tânără, dar am zis că nu vreau să regret că nu am făcut-o. Am fost voluntar mulți ani și am lucrat cu cei mici, așa că această decizie a venit cumva firesc. 

Și a venit exact în momentul în care ați fost pregătită pentru asta?

Probabil. Deși sunt momente în care mă gândesc că dacă făceam un pas mai devreme, poate mă cățăram în copaci cu ele, poate alergam mai repede cu ele și poate mă scălâmbăiam chiar mai mult decât o fac acum (râde). Dar mi-a zis o doamnă de la direcție că acum sunt mamă, nu copil sau prietena lor (râde). 

Eu am visat că vom fi cele mai bune prietene. Că vom alerga împreună prin toți copacii. Dar nu e chiar așa ușor pentru că eu sunt și mamă și tată. Trebuie să fac și de mâncare, să fac și planuri pentru noi, să mai și lucrez. 

Când aveți timp să le faceți pe toate?

Mai facem compromisuri. Mai și greșim.

Aveți un program full time, nu?

Mă ajută că este firma mea. Sunt asociată cu o prietenă care m-a ajutat foarte mult, mai ales anul trecut. Acum fiind amândouă la școală și apoi la after, sunt amândouă în program si până la 15 am timp. Cât timp ele sunt la școală, eu muncesc – de la 8am, până pe la 2pm. Și încerc să mă încadrez în acest program. Dacă nu se întâmplă, mai vine bunica să mă ajute. 

Cât de mult contează acest ajutor din partea celor apropiați?

Enorm. Dacă nu-l aveam, mi s-ar fi părut totul aproape imposibil. Faptul că am sprijin moral este important. Apoi, am avut prieteni sau vecini care mi-au zis că le-au rămas haine de la copiii lor care au crescut. Ele cresc foarte repede și mai bine pun preț pe experiențe, decât pe lucruri materiale. Din casă nu înveți, uitându-te la televizor, așa că îmi doresc să iasă, să cunoască, să învețe. 

Și unde le-a plăcut cel mai mult? Ce experiență li s-a părut până acum cea mai frumoasă?

Anul trecut am fost la mare cred că de vreo cinci ori și au trecut de frica de apă. Daria a fost extrem de reticentă, dar am mers cu un copil al unei prietene și acum a ajuns să-i placă foarte mult. Tabere cu Alianța România Fără Orfani (ARFO), la care ne-am înscris și anul acesta. Am fost la munte. Mergem și în București pe unde se poate. Am zis că nu o să fiu părintele care o să-și ducă copilul peste tot, dar noi am ajuns acum să avem activități în fiecare zi – engleză, club de dezvoltare, terapie, aritmetică mentală. 

Am vrut să se ducă peste tot pentru ca ele să cunoască și să știe ce le place și ce nu. Când vezi cum absorb orice informație, îți dai seama că ele sunt avide de orice informație și de orice experiență. 

Ce vă doriți pentru ele? Pentru viitorul lor?

Să fie fericite. Să reușească tot ceea ce-și doresc în viață. Și să le ajute Dumnezeu să iasă un lucru bun din toată această experiență. Să dea mai departe binele pe care l-am făcut noi. Îmi place ideea că dacă faci bine, primesc bine! Nu pot să schimb lumea, dar dacă reușesc să fac asta cu două fete, e foarte important pentru că și ele vor da mai departe acest câștig. 

Spuneați mai devreme că inițial vă gândeați la trei copii. Vă mai gândiți să adoptați?

Noi avem în plan să construim o casă. Sper să ne iasă acest lucru anul viitor. Fetele își doresc foarte mult pentru că o să vină la pachet cu un cățel, cu o trambulină, o curte si mai mult spatiu de joaca. Și pentru că știu că mama lor biologica este destul de tânără,  este posibil să mai apară vreo soră sau vreun frate și atunci…  Prin taberele prin care am fost, am văzut multe cazuri. Și atunci o să vorbesc cu ele și vedem cum și ce o să facem. 

Deci nu spuneți nu la acest lucru?

Nu aș vrea mâine-poimâine (râde). Dar când ele vor mai crește, cine știe. Eu am văzut că cei mici cresc foarte bine împreună, în comunitate – și văd asta în cazul meu, cu părinții, frații, prietenii care mă sprijină. 

Cât frați aveți dvs?

Am o soră, plus prietena mea cea mai bună este ca o soră. Și de aici și gândul meu cu mai mulți copii, am avut puțini oameni în jurul meu care au fost singuri la părinți. Dar cei care au avut frați, au crescut foarte frumos împreună. Mi-am dorit fete pentru că, deși m-am înțeles foarte bine cu băieții, acum stăm într-un apartament destul de micuț și m-am gândit că nu ar fi cel mai bun mediu, spațiu pentru ei. Oricum o să fie plin de pantofi, rujuri, coliere, gentuțe… tot felul. Deja avem o grămadă. La început Daria nu știa de ce îi spun asta, dar acum, nu mai are unde să și le pună. A primit o grămadă de lucruri de la mătușa, de la prieteni, și îi spune Mariei mereu că o să fim multe și o să avem mulți pantofi și nu o să mai avem loc (râde). 

Adopția, călătoria unei mame remarcabile: momente de curaj și iubire necondiționată

Cât de repede s-au împrietenit cu copiii prietenilor?

Foarte repede. Și vor mereu să se vadă cu ei. Mă întreabă mereu când le duc la ei. A fost ziua Dariei și i-am luat bilete la Opera Comică și se duce împreună cu patru fete, am făcut greșeala să îi spun din decembrie că i-am luat bilete și a schimbat lista de prietene de o mie de ori (râde). Își fac mereu planuri pentru că nu au avut. 

Daria este de o inteligență incredibilă. Dar nu știu cum a trecut prin clasele I-III. Nu știu cum a învățat să scrie și să citească, în condițiile în care nu a avut niciun suport. Nici la asistenta maternală nu au avut ajutor pentru că erau oameni simpli care nu știau cum să lucreze cu ei. Nici eu nu am mereu răbdare, timp sau cunoștințe, tocmai de aceea am apelat la ajutor. Așa a ajuns Daria să meargă la aritmetică mentală și de la un copil care nu știa tabla înmulțirii la zece ani, acum face calcule foarte ușor. Evident că mai sunt multe lucruri de recuperat. Maria este emoțional foarte inteligentă, este un catalizator pentru toată lumea – și acasă, și la școală.  

Maria are un fel de deficit de atenție care vine de la traumă și a înregistrat o scădere la școală și la clubul de aritmetică mentală și și-a pus niște întrebări existențiale pentru un copil de 7-8 ani care m-au speriat. Așa că am fost la psihoterapeut și am făcut o evaluare. Este la limita ADD-ului, din cauza traumei. Așa că facem terapie acum pentru că are nevoie să scoată din ea ceea ce nu mai vrea să-și aducă aminte – ea a fost concepută și s-a născut în traumă. Și patru ani cât a stat acolo, a fost foarte greu pentru ea – ascuns, fugit, cuțite, violență, beție. O perioadă pe care o resimte mai mult decât cea mare care a luptat și a supraviețuit. Are un nerv în ea extraordinar, ea trebuie să controleze, să facă totul, să știe totul. Cea mică este mai boemă, are nevoie să aibă cineva grijă de ea. 

Nu le-ați dus de la început la terapie?

Nu, pentru că la început nu dădeau semne că ar avea nevoie de asta. Eu cred că toți copiii din sistem au traume, la unii sunt mai vizibile, la alții mai puțin. La Maria și la Daria nu erau vizibile. E clar că există. Și Daria ar avea nevoie de terapie – are un nerv care nu o lasă niciodată să se relaxeze. La Maria a fost clar nevoie acum, mai ales că ea și-a pus întrebarea „Ea de ce s-a născut unde s-a născut? Mai bine nu se năștea”, iar asta m-a speriat. Apoi feedback-ul pe care mi l-a dat învățătoarea că nu era atentă la școală, că se vede un regres. Și atunci a fost clar nevoie să meargă la terapie. Facem cam de două luni și se vede evoluția – trebuie să lucrăm la atașament, un lucru la care probabil că vom lucra toată viața. 

Din nou zic, toți copiii din sistem au traume. Dar eu cred că mai bine ies la iveală în copilărie, decât să se vadă atunci când ești adult. Se poate recupera mai ușor și mai repede în copilărie. Așa că, e mai bine să le tratăm de acum. 

Citește și: Elena era în vacanță la Roma, orașul natal al lui Eugenio. După 2 ani de relație cu multe întâlniri prin orașe din Europa, aleg să facă marele pas, iar el se mută în România. Astăzi, au o casă, un câine mare și doi copii adoptați. Cum au ajuns Luca și Riccardo în viața lor

Ultima întrebare, ce le-ați spune familiilor monoparentale care se gândesc să adopte, dar nu au făcut-o până acum, poate pentru că au nevoie de un sfat, de un îndemn, de un semn?

Eu m-am orientat către copii mai mari și cred că a fost alegerea potrivită pentru că este mult mai ușor să te înțelegi cu ei. Dacă erau mai mici, așa cum îmi dorisem la început, nu știu dacă aș fi făcut față. Mai ales că cei mici ar fi necesitat o atenție mult, mult mai mare. E adevărat că poate te gândești cum ar fi fost să le formezi tu de foarte mici, dar cred că pentru familiile monoparentale este mai ușor să ai cu cine să vorbești. Nouă ne este bine așa pentru că e mult mai simplu să comunicăm, să ne organizăm și să ne ajutăm. Mereu le zic că o să fim echipa perfectă!

---

Alianța România Fără Orfani (ARFO) și Asociația Tzuby’s Kids sărbătoresc Ziua Națională a Adopției duminică, 2 iunie, începând cu ora 17:00, în Parcul Herăstrău din București – zona Pescăruș.

În sistemul de protecție din România sunt 42.000 de copii care visează la momentul în care vor face parte dintr-o familie permanentă. Vă propunem să călătorim împreună în lumea adopției, o lume care a trecut de la criză la speranță.

„La nivel personal, adopția este o tranziție de la criza care a dus la separarea copilului de familia biologică la speranța unui nou început într-o familie adoptivă. La nivel social, suntem, de asemenea, într-o tranziție de la criza orfelinatelor și a îngrijirii rezidențiale către soluții de îngrijire în familie, temporar sau definitiv. În orice paradigmă am fi, speranța stă în a ne deschide în calitate de familii pentru copiii care au nevoie de dragostea, apartenența și siguranța pe care numai aici le pot găsi în esența lor”, a declarat Liviu Mihăileanu, fondator Tzuby’s Kids și membru în boardul organizației Europe Without Orphans, cu sediul în Marea Britanie, care are ca scop dezvoltarea mișcărilor pentru adopție și protecția copilului din Europa.

• Programul detaliat al orașelor care s-au alăturat evenimentului Ziua Națională a Adopției poate fi consultat la: https://www.facebook.com/AliantaRomaniaFaraOrfani
• Mai multe informații despre evenimentele Tzuby’s Kids sunt disponibile la https://tzubyskids.ro