Adrian Majuru: „În copilărie, cea mai mare interdicție era nescrisă și ținea de frica de ridicol și de eșec”
Adrian Majuru (51 ani) are în grijă, de cinci ani, o bună parte din istoria Capitalei. Ca manager al Muzeului Municipiului București, administrează 20 de imobile – muzee și case memoriale, inclusiv Palatul Suțu, Casa Filipescu-Cesianu, Observatorul Astronomic, Palatul Voievodal Curtea Veche – și supervizează munca a circa 150 de angajați.
Ca istoric și publicist, Majuru a cercetat periferia orașului, așa cum ni s-a arătat ea de-a lungul secolelor, în volume care s-au epuizat în librării, la vremea lor: „Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență” (2003), „Bucureștiul subteran – cerșetorie, delincvență, vagabondaj” (2003). Au urmat „București. Povestea unei geografii umane” (2007) sau „București. Diurn. Nocturn” (2009), lucrări academice, albume. Poți spune, fără să exagerezi, că Adrian Majuru se ocupă cu Bucureștiul.
Dar cum l-a tratat pe el orașul? Puțini știu că Majuru a trăit pe pielea lui periferia, crescând în anii 70-80 în cartierul muncitoresc Berceni, că a fost bullied, că a lucrat ca strungar la Întreprinderea Optică Română, pedadog la o casă de copii și profesor la liceul unde fusese el elev, un soi de revanșă luată față de profesorii care-l chinuiseră de la catedră: „M-am întors să fiu egalul lor. Au dat din cap când m-au văzut: ce caută ăsta aici?”. După examenul luat la Facultatea de Istorie, destinul l-a adus în pași mici spre poziția pe care a câștigat-o azi. Fotoliul nu e însă cald, e sursă de războaie mai mici sau mai mari, duse în interior, cu angajații deprofesionalizați, sau în exterior, cu birocrația și bugetele. „Știam unde se află instituția asta când am preluat-o în 2014: pe fundul mării”.
Un interviu altfel, care a pornit de la expoziția Mărturisiri despre muzică. Intimitate. Armonii. Tehnologie, vernisată pe 23 iulie la Palatul Suțu și asociată Festivalului George Enescu, a trecut prin Berceniul anilor tulburi 80-90, și a sfârșit în ziua de azi, când viitorul suflă în ceafa generației care n-a reușit să se adapteze vremurilor. „Dacă nu vă updatați, muriți. Instituția asta n-are dreptul să moară, îmi pare rău”, și-a avertizat Majuru colegii.
Domnule Majuru, povestiți-mi un pic despre expoziția Mărturisiri despre muzică. De la ce a pornit și ce va conține?
Este un proiect asociat Festivalului George Enescu, însă el este integrat unei idei mai generoase, aceea de a face narațiuni muzeale holistice, care să ofere perspectiva integrată a unui fenomen pe care natura umană îl consumă de când există ea și-l dezvoltă într-un panel foarte variat, datorită tehnologiei.
Este, simplu spus, o poveste despre investiția constantă în tehnologia care captează și produce muzica. Expoziția va cuprinde cam 300 de ani de viață muzicală și va avea și o parte interactivă. Pentru muzica veche și cea clasică deopotrivă, vor fi patru plasme care vor reda fragmente din ediții mai vechi ale festivalului, iar pentru iubitorii de muzică ce ies din clasic, dar nu îl ignoră, vom avea sesiuni audio-video la căști. Sub supraveghere, vizitatorii vor putea utiliza un magnetofon și un pickup, ambele cehoslovace, restaurate, și o orchestră mecanică de început de secol 19.
Recomandarea LIFE.ro:
Ascultați muzică? Ce fel de muzică?
Ascult tot felul de muzică. Evident că am o limită organică legată de armonii. Nu pot intra în anumite zone – asta este, așa sunt construit. Dar, având ca punct de plecare instrumentul rece și muzica clasică, ajung în foarte multe variații către rock, pop, folk, apoi jazz, evident.
Ce se asculta în casă când erați copil?
Ai mei și fratele meu ascultau cu precădere muzică italienească la discuri. Asta însemna deceniul 60-70, când exista un circuit al acestor produse în România. Italia avea un regim de factură socialistă și tot ce primeam de la ei avea în spate o prietenie ideologică. Și din Franța socialistă la fel.
Dar în discotecile din anii 80?
Era o industrie neoficială, iar filiera era formată de piloții Tarom-ului, de obicei. Parcă așa se numea și atunci, tot Tarom, nu-mi amintesc exact. Ei cumpărau discuri, acasă le ofereau următorului intermediar, care le înregistra pe benzi de magnetofon. Pe de o parte, vindeau la pachet un panel muzical făcut de ei din mai multe albume…
Citește și:
Adică selecții?
Făceau selecții, evident. Erau primii DJ ai României. Pe de o parte, vindeau aceste selecții de 14-16-20 de melodii celor care investeau în colecții de benzi de magnetofon, cum era și fratele meu, de la care am preluat cele 40 de benzi, cu tot ce înseamnă muzica anilor 80.
Vor fi în expoziție?
Da, ajungem și acolo. Iar apoi, desigur, aceste selecții ajungeau și la cei care organizau discoteci, de obicei în Casele de Cultură ale UTC-ului.
Mergeați la discotecă?
Mergeam, era una pe strada Zalomit, unde este Casa de Cultură Petőfi Sándor, dacă nu mă înșel. Era o chestie culturală ungurească și atunci, dar seara era pentru toată lumea. Bine, mai era Casa de Cultură Grigore Preoteasa, Club A, dar mai mult pentru studenți, noi eram mai mici.
Vă procurați singur muzica pe atunci? Pe ce filieră?
Fie din magazinele de profil, dar mai mult cea clasică, pentru că alta străină nu prea ajungea, fie de pe piața neagră.
Ce fundal sonor i s-ar potrivi Bucureștiului?
Cupletele lui Tănase, care sunt foarte muzicale, deși sunt recitate. Bucureștiul are un fond clasic, iar orașul ultimelor cinci decenii este și unul al rock-ului. Mai devreme de atât e complicat de vorbit despre asta, pentru că formațiile care foloseau instrumente reci, dar electrice, erau asociate muzicii pop, ușoare. Cum e formația Mondial, care avea chitare electrice, dar care era la ceva distanță de rock.
În mahalalele Bucureștiului, alta cred că era muzica…
Aceea este zona față de care vă spuneam că nu mi-am putut dezvolta opțiuni de înțelegere.
Deși e zona pe care ați studiat-o foarte mult. De curând am citit „Bucureștiul subteran”, de pildă.
N-ai încotro, trebuie să înghiți și medicament amar. Și amintiri neplăcute. Eu, unul, nu înțeleg. Probabil că refuz să mă apropii atât de tare și să stau prea mult acolo. Mă refer la apropierea, până la fidelitate, față de un gen care nu are gen. Nu este nici măcar hibrid. Vine dintr-un science-fiction care îți creează confuzie muzicală, nu este nici muzică de lăutari, nici manea tradițională – care își are originea în Anatolia…
Dar muzica de lăutari vă place?
Muzica de lăutari este o prelucrare a folclorului satelor apropiate de marile orașe și este cu precădere legată, în opinia mea, de efortul unei generații rurale sau periurbane de a se adapta vieții la oraș. Și nu reușește pe deplin, bineînțeles, abia generația următoare se înșurubează mai bine. Este un proces cu derulare sociologică destul de comentat, aici putem discuta mult.
Însă muzica lipsită de armonie este foarte iubită la periferie, rimează, este stridentă. Aduci în captivitate o bună parte din cartier ca tu să asculți o muzică pe care vrei, de fapt, să o audă alții.
O exprimare a statutului?
A forței, mai degrabă. Muzica este ideologia forței.
Sunt multe exprimări ale forței la noi, în spațiul public. În special în București.
Stai să vezi în Filiași sau în comuna aia din Constanța unde s-au răsculat toate demografiile posibile pentru doi-trei oameni. Asta înseamnă să nu ai nimic în spate, în copilăria și în adolescența ta. Mai bine asculți Getto Dacii și alte formații de aparent ghetou, pentru că versurile lor – care îmi plac foarte mult – sunt o foarte interesantă și reală reprezentare a unor tineri care își doresc să trăiască diferit. Este o revoltă, dar e una exprimată armonic. Și cu rimă. E la niște cote elegante ale expresiei stilistice și sociale.
Periferia Capitalei, despre care ați scris atât de mult, o cunoașteți doar ca istoric? Sau ați trăit-o direct?
Am trăit acolo. Ce să vă zic, făceam meditații la matematică într-un bloc din Berceni cu o doamnă profesoară destul de atractivă, de altfel, și cineva din blocul de vizavi a dat la maxim o melodie iubită în cartier pe atunci, prin 85-86, „Cucul și pupăza”. Ne-am uitat unul la altul, ne-am făcut că nu înțelegem versurile și am continuat algebra. Dacă era Monteverdi sau mai știu eu cine, poate mai aveam o șansă, dar așa, s-a ales praful de tot! De aceea n-am organ pentru asta acum.
V-ați născut în Berceni?
M-am născut în Colentina, însă prin rulajul profesional al părinților, am ajuns în Berceni. Atașamentul față de un alt gen de muzică mi l-am construit singur, prin urmare.
Acolo s-a născut o parte din hip-hop-ul românesc, după ’90.
Și acolo, dar mai mult în Pantelimon. Eram deja student, dar mă atrăgeau versurile, pentru că erau o frescă socială a unui timp pe care îl resimțeam destul de acut.
Părinții ce meserii aveau?
Au fost muncitori amândoi.
Prima generație în București?
Prima, da. Au fost școlarizați în oraș la 16-18 ani, în școli profesionale, prin 47-48. Și au rămas lipiți de orașul ăsta. Veneau din Muntenia – mama din Dâmbovița, iar tata din fostul județ Vlașca.
Le-a plăcut orașul, aici au vrut să rămână?
Nu i-am întrebat. Nu știu cât de bine le-a fost. Însă colectivizarea era acută în vremea aceea, în zona lor, le era ceva mai bine la oraș. Partidul avea niște culoare trasate pentru a recupera tinerii din preajma marilor orașe, deci nu numai la noi s-a întâmplat asta. Din aceste școli profesionale ieșeau muncitori calificați pe bandă rulantă.
Așadar, ați crescut în Berceni în anii 70-80, ani complicați…
Toți anii au fost complicați. Nici acum nu e foarte ușor, să nu uitați asta. Partidul construia această iluzie, a unui stat muncitoresc, dar el, Partidul, a avut cartierul lui în fiecare oraș. Chiar și un cartier precum Drumul Taberei, care era destinat clasei de mijloc, era mai rarefiat, cu spații verzi. Puteau face asta și cu Berceniul, pe care l-au construit de la zero, pe câmp, pe livezi… Dar clasa de mijloc era zonă de recrutare pentru masa critică a Partidului, sub-liderii. În Drumul Taberei locuiau mulți angajați în domeniul militar, profesori, cercetători, liber profesioniști, avocați, medici. Segregarea era foarte prezentă în orice celulă de partid, coborând până la UTC. Asta este, Marx a gândit sistemul pentru o țară dezvoltată și echilibrată educațional și afectiv, dar România era o țară arhaică, neindustrializată și cu o masă critică rurală – orașele erau în minoritate. Prin urmare, în 1948 a ieșit ceea ce trăim și astăzi.
Și probabil încă ceva timp de acum încolo.
Nu neapărat. Elementul de noutate este marea migrare, cum a fost, în Africa, marea migrare a burilor spre interior. Ei, la noi a fost spre exterior. De unde au preluat, cu mare rapiditate, modul de a respira diferit în profesie, în intimitate, în principii. Iar asta e deja o masă critică de vârste diferite care va elimina orice structură arbitrară, fie ea politică sau de altă natură.
În cartea dvs. „Copilăria la români”, citați un text anonim despre „cum Dumnezeului am supraviețuit?” liberi, nesupravegheați, pe șantiere, cu cheia de gât. Ați fost unul dintre acei copii?
Nu știu cine a scris acel text, l-am integrat în prefața volumului meu din 2005. Dar așa a fost. În spatele unui bloc de zece etaje din Berceni, care avea magazin la parter, am explorat toate tipurile de joc și de aventuri posibile. Copilăria de atunci mai e trăită și azi în Chitila, unde locuiesc eu acum și unde e mai respirabil. Străzile sunt pline de copii care joacă aceleași jocuri. În oraș, însă, cei mici se joacă sub o foarte atentă supraveghere. Nu știu ce ne înspăimântă exact – sunt prea multe mașini sau… nu știu. Evident că ludicul s-a strecurat acum în tehnologie, dar astfel, copiii pierd din instrumentele competiției. Le înveți tu teoretic, dar când ajungi în școală, dai de fenomenul bullying-ului, pe care l-am trăit și eu personal, dar care acum e mult mai diversificat.
Cum v-ați descurcat atunci?
Am încercat să soluționez singur. Uneori negociind, tranzacționând, alteori confruntându-mă.
Bătaie?
Mai puțin cu bătaie, pentru că n-aveam chef să mi-o iau mereu (râde). În clasele mici, cruzimile sunt acolo. De aceea spun, dacă pierdem bagajul emoțional al confruntărilor din prima copilărie, ele se vor concentra în anii de școală.
Confruntările prin joc sunt necesare, spuneți?
Sunt necesare, le avem din neolitic.
Ce ați învățat, ca țintă a bullying-ului?
Înveți la nivel senzitiv, fără să mai filtrezi prin gândire, când e cazul să treci la negociere, când să te oprești. O simți imediat.
Înveți granițele? Și pe ale tale, și pe ale celuilalt?
Da, sunt sesizabile și flexibile.
Interdicții aveați din partea părinților?
Cea mai mare interdicție era nescrisă și era frica de rușine, de ridicol. Și de eșec. Frica de eșec era cea mai cruntă, dar puteai să faci slalom printre ele, să le mai îndulcești. Copiilor li se mai permiteau întâmplări chiar și de către sectoristul care te chema la 14 ani la Poliție și îți făcea un dosar preliminar, ca să știe cam spre ce te îndrepți. Mă întreba: ce muzică asculți, joci șah, călătorești, ce citești?
Să folosească la ce?
Nu știu. Să știe ceva despre tine. Te chemau să-ți faci buletinul la 14 ani și aveai un interviu cu sectoristul.
Citește și:
Ca să nu eșuezi în ochii părinților muncitori, trebuia să fii bun la școală, bănuiesc.
Trebuia să înveți bine și eu nu învățam bine. Aveam plusuri la unele și minusuri la altele, ceea ce e definiția creativității, în fond. Nu poți să fii perfect la toate. Am văzut colegi cu zece pe linie prăbușindu-se mai târziu, și în gimnaziu și la facultate. Din nefericire.
Cum ați ajuns la istorie, mai târziu?
A fost un flash, datorită unei profesoare de istorie universală din clasa a 5-a, sunt convins de asta. Avea un mare talent de povestitor. Am fost cel mai bun la ea și am rămas cel mai bun în continuare, pentru că am prins ideea de a face asocieri. Bine, cât puteam la vârsta aceea.
Am lucrat în multe locuri până să ajung să fac ceea ce vedeți astăzi. Am lucrat și-n învățământ toată facultatea. Am început cu un loc unde puțini merg, cu o casă de copii școlari pe strada Munții Carpați, în spatele Pieței Rahova. Era o școală de fete. Știu ce înseamnă problemele acute ale unor nefericiți care, la 18 ani, sunt practic abandonați, nu au unde să se ducă. Și dacă sunt fete, cu atât mai mult.
Acolo ați predat istorie?
Am fost pedagog, le ajutam să-și facă lecțiile, discutam – a fost cu totul altceva.
A fost primul loc de muncă?
Nu, primul a fost în ’87, la Întreprinderea Optică Română, unde am fost strungar, muncitor calificat. Și unde, atunci când am luat următoarea gradație, a treia, am dat un examen și am ajuns în fața unei comisii formată din directori, ingineri, șefi de secție și cineva de la Biroul Politic. Au aflat ei cam care erau preocupările mele și au început să-mi pună întrebări: „Dă-mi un exemplu de muzică dodecafonică”, mi-a spus unul îmbrăcat într-un halat murdar de rugină. Hm, muzică dodecafonică, mă gândeam. „Înțeleg că asculți Anotimpurile, de Vivaldi. Aceea e muzică dodecafonică, cel mai banal exemplu. Tu ne vezi așa, îmbrăcați în halate murdare, dar crezi că suntem tâmpiți? Nu e totul chiar așa cum pare în uzina asta”. Oamenii ăștia au dispărut, adică discutam cu ei probleme de literatură universală, făceam analize de text. Au vrut să-mi dovedească: „Bun, ești tu diferit, dar nu ești singurul și poți urca treptele astea, dar mai sunt și alții. Am fost și noi ca tine”.
Era o multitudine de mesaje acolo: că ești urmărit, că mai sunt și alții ca tine…
Nu urmărit. Traseul tău era, evident, expus. Ședințele de sindicat, de UTC, de Partid erau lunare și tot ce însemna viața ta de acasă se reducea tot mai mult. Nu existau weekend-uri, se lucra în flux continuu. Nu mi-aș dori să mai ajungem acolo.
Aveați cât? Doar 19 ani…
Da. Aveam o singură sâmbătă liberă – se numea SRL, dar nu știu de ce – o dată la două luni, dar doar pentru secția care lucra pentru export. Și era o singură astfel de secție. Restul fabricii venea la lucru în trei schimburi. Îmi amintesc că de Revelion, în 88 spre 89, ne-au chemat la lucru. Unii s-au mai strecurat, că aveau pile și relații, dar jumătate dintre nefericiți, printre care și eu, erau la lucru. Primisem invitații acasă la petreceri de la colegii de seral și nu puteam merge. Așa că, pe la zece seara, am sărit gardul împreună cu alții și am fugit. Am luat tramvaiul. Până în sectorul 4 e ceva…
V-a fost frică?
A fost ceva, da. Dar nu s-a întâmplat nimic.
Ce se putea întâmpla? Vă dădeau afară?
Nu, nu-ți pierdeai locul de muncă în regimul comunist. Erau tăieri de salariu și altele, cam ce e în Codul Muncii acum.
Unde ați făcut liceul la seral?
La Școala Centrală. Pe atunci toate liceele, inclusiv cele de renume, aveau și profil industrial. Cea Centrală avea croitorie și stenodactilografie. A fost interesant. Trei ani, până în clasa a 13-a. Eram singurii care aveau libertatea de a nu purta uniforme, cei care mergeau la zi ne priveau cu un soi de jind. Puteam epata în tot felul de chestii, ei nu.
Și după Întreprinderea Optică?
Întreprinderea a dispărut după 90. Eu am făcut stagiul militar la Arad, în cetatea Mariei Tereza. Foarte interesant să faci armata într-un monument istoric, să dormi acolo, să mănânci. Cu o Biserică Catolică în centru, cu AMR-uri din secolul 19 pe pereți, de prin 1830-1840. Întors acasă, am urmat un stagiu de pregătire și am ajuns apoi student la Istorie. Și ăsta e un traseu interesant.
De ce? A fost suprinzător și pentru dvs.?
Te schimbă foarte mult. Au fost cinci ani și e bine că a fost așa, pentru că în trei ani nu înțelegi nimic. Era un panel foarte diferit de oameni pe atunci – acum generațiile sunt destul de omogene. Erau unii care nu intraseră de prima sau a doua oară – cum eram și eu – și unii care veniseră direct din liceu. Dar tocmai diferența asta dintre generații ne-a ajutat să formăm un grup strâns. Așa au apărut The Doors în viața noastră, Nirvana și vodca Hermanstadt. Nu sunt un băutor de spirtoase, dar vodca Hermanstadt era abordabilă (râde)
Ați locuit și în campus?
Nu, eram acasă. Dar având colegi în campus sau în chirii din astea insalubre, le frecventam pe toate. Erau situații crunte, colegi care stăteau în zona Crângași și seara, pe la 22.00, când plecau țăranii din piață, făceau expediții să culeagă de pe-acolo ce mai uitaseră. Legume, în principiu. La începutul anilor 90, nu prea aveai ce mânca. Eu mergeam cu ei din amuzament și din spirit de aventură, era interesant, eu având tot ce-mi trebuia acasă. Unii sunt acum profesori în străinătate. Țara asta n-a avut nevoie de ei.
În toată perioada asta ați lucrat în învățământ?
Da, puteam fi suplinitor. Am fost la școala primară, am ținut și lecții deschise, că se părea că vorbesc frumos și stau copiii cu ochi mari. Apoi am trecut la liceu, am predat istoria, am fost și diriginte. M-am întors la liceul la care am învățat în prima treaptă, ca să fiu coleg cu profesorii care m-au marcat. M-am întors să fiu egalul lor. Au dat din cap când m-au văzut: „ce caută ăsta aici”? Puteam lua ceva mai bun, dar m-am dus la IMGB, acum „Miron Nicolescu”. Evident că mi-au dat o clasă făcută din bucăți, cu elevi repetenți, pe care nu-i voia nimeni, sau aduși din altă parte. Nu m-a speriat chestia asta. Erau fete care trăiau deja aventuri, băieți care erau golani… Nu mă speria felul în care veneau îmbrăcați sau tatuați, eram mai tânăr, vorbeam altfel cu ei. Un an am stat și le-a părut rău că am plecat, dar apăruse oportunitatea să preiau Muzeul Nicolae Minovici. Chit că salariul era mai mic decât în învățământ.
Așa a început cariera dvs., care se continuă și astăzi.
Da, din 1998 sunt aici. Acum am în grijă 20 de imobile, din care jumătate sunt muzee.
Și cum e? Pare foarte mult, din afară.
E crunt, pentru o țară ca România. E mult și pentru Italia sau Insulele Canare, dar pentru România e crunt. Cu oameni care se împiedică de tine, că nu se pricep la nimic, și tu trebuie să fii diplomat…
Știam însă unde se află instituția asta când am preluat-o în 2014: pe fundul mării. Cu oameni deprofesionalizați, nemotivați, pe punctul de a pleca, cu clădiri care cădeau pe tine… Putea foarte bine să fie comasat, eliminat cu totul. De ce să mai dai bani pe ceva ce nu funcționează? Marea mea șansă a fost că s-au pensionat mulți. Nu am fost un personaj comod, am fost chiar în conflict cu fostul manager, deși inițial am crezut că putem construi împreună lucruri. Eu am fost opusul lui și am făcut tot efortul să rămân așa. Nu mi-e teamă de altul mai bun ca mine. Îl sprijin să se dezvolte, dar îi atrag atenția că trebuie să mai citească și să mai întindă și el o mână către altul din generația lui, care poate are altă viteză de dezvoltare, dar nu e tâmpit. Nu țin cu dinții de funcția asta, pentru că nu ea mă definește, ci conținutul ei, ceea ce las în urmă.
Pe pozițiile eliberate din 2014 până în 2016 – erau toți șefi și a plecat toată garnitura la pensie – au venit colegi, și din interior și din exterior, până în 40 de ani, așadar născuți la finalul sau după căderea unui regim care te malforma. Erau mai deschiși, mai îndrăzneți. Au învățat și prudența, ceea ce nu e rău. Împreună am încercat să construim un vehicul unde să ne fie bine. Nu mă deranjează dacă sunt atenționat că sunt pe cale să greșesc. Au căpătat curaj și îmi spun, ceea ce e bine.
Progresul este vizibil pentru cei din afară.
Mă bucur să aud asta.
Aici, în Casa Filipescu-Cesianu, aveți probabil cel mai frumos birou din oraș.
Îl aveam la Palatul Suțu, dar am preferat să-l deschidem integral pentru public. Erau spații mai mari.
De ce anume v-ați lovit cel mai tare din 2014 încoace?
Resursa umană deprofesionalizată. După ce am venit eu în funcție, o treime a înlocuit altă treime. Apoi mai există o treime care aștepta să se schimbe ceva și să se poată dezvolta. Și mai e o treime pe un teren de mijloc, cu oameni trecuți de 40 de ani, clar de bun simț. Dar rămâne o treime otrăvită. Nimic nu funcționează. Cum să-i obligi să vină la serviciu? Avem procese cu ei. Unele pierdute, e adevărat, chiar dacă respectivul chiulește sau fumează lângă un tablou. Bine că nu-și stinge țigara de o față de secol 18… Era de caz penal și o știa și el. Nu au chef de nimic, drinkălesc, ca să spun așa. Iar legea nu îți permite să folosești alcoolmetru. Îi duci în Comisia de Disciplină, le dai avertisment. Dar dacă îi prinzi din nou, nu îi mai poți duce din nou în Comisia de Disciplină cu aceeași speță. Trebuie alta. Și ca să dai afară pe cineva, e nevoie de trei comisii de disciplină.
Deci, rămâne în continuare o treime otrăvită, care se va elibera pe sine când se va pensiona. Sau dacă vor fi restructurări. Îmi pare rău, dar ei sunt primii. Din păcate, ei încearcă să facă masă critică cu alții și să se întoarcă împotriva lucrurilor care merg bine, dar nu prea mai funcționează.
E un tip de abordare care se regăsește foarte des pe piața de muncă din România.
Evident că da. Eu i-am adunat pe fiecare în parte, dar și pe toți, 150 câți sunt, și nu o dată. Și le-am spus așa: „Eu vă spun o dată: lumea se schimbă. Dacă nu vă updatați, muriți. Instituția asta n-are dreptul să moară, îmi pare rău. Aveți tot sprijinul meu și al colegilor decidenți să vă dezvoltați în ce direcție vreți voi. Vreți să învățați o limbă străină, plătim cursuri, vreți perfecționare, la fel, plătim cursuri. Vreți să publicați o carte, o publicăm. Dar faceți dracului ceva. Dacă rămâneți captivi în propriul blocaj, eu nu vă mai pot salva, îmi pare rău. Va veni timpul când acest stat se va scutura și vor cădea neadaptații. Asta e”.
E ceva ce ați fi vrut să salvați, pe partea de patrimoniu, și nu ați reușit?
Nu. Am reușit să salvez, în primul rând, ideea de protejare a patrimoniului. În punctul final al celor aproape 6 ani de mandat, avem depozite la standarde, pentru că altfel nu am fi fost acreditați în 2017. Încă investim în ele. Am putut securiza la standarde europene tâmpla mare a Mănăstirii Văcărești, care este dezmembrată piesă cu piesă în niște cutii mari, militare, cum se făceau acum 50 de ani. Este impecabil conservată, are și părți aurii, și părți cromatice. Este ancadramentul unde vin icoanele. Avem în colecție și o parte dintre icoane, toate restaurate. Am continuat, totodată, restaurarea frescelor Mănăstirii Văcărești, în număr de 70. Mai sunt cinci bucăți, dar din cauza tăierilor de buget nu am putut termina anul acesta. Dar vom continua când ne vom reveni financiar.
Tot ce am restaurat este expus, iar ultimele piese de mari dimensiuni lucrate se află la Palatul Șuțu. Cel puțin, am făcut lumină în abisurile acestui patrimoniu și știm câte obiecte sunt. Colecțiile nu mai sunt nici amestecate din lipsă de spațiu, ci au spații distincte – avem multe spații închiriate, de fapt.
Este un patrimoniu foarte variat și ne oferă șansa de a face expoziții din perspectivă holistică asupra unor fenomene ale naturii umane. Cel mai recent eveniment este „Oameni din București. Orașul și chipul nostru”, o expoziție inaugurată la final de iunie, cu portrete ale bucureștenilor pe orice suport – bancnotă, medalie, afiș, tablou, fotografie și altele, pentru a vedea, în antiteză, cum am evoluat.
Unde vedeți complexul de muzee pe care îl conduceți pe viitor? Încă se distrug clădiri valoroase în București…
Nu prea cred că mai îndrăznesc să distrugă, cei mai mulți le modernizează, iar modernizarea, prin păstrarea casetei exterioare, este o practică de bun augur și în Occident. Muzeele Municipiului București sunt clădiri monument, cu o singură excepție, cea din str. 11 iunie, care adăpostește Colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei. O parte dintre ele sunt restaurate de Primărie cu fonduri europene, altele sunt în așteptare, cum e Casa Gheorghe Tătărescu, care va intra în lucru cel mai probabil anul viitor, iar Palatul Voievodal Curtea Veche este în șantier deja.
În paralel, vreau să dezvolt un proiect foarte ambițios, Pinacoteca Municipiului București. În sfârșit, Palatul Dacia va ajunge în administrarea noastră, iar acolo vrem să amenajăm una dintre cele mai interesante galerii de artă din Europa. Avem un patrimoniu care să îi confere acest statut și, în plus, vom implica foarte mult comunitatea. E genul de proiect în care, vorba aceea, e un loc sub soare pentru toată lumea.
Cum veți implica, mai exact, comunitatea?
Prin expertiza ei. Vom avea nevoie de istorici de artă din exterior, experți în evaluare, arhitecți, designeri de interior și mulți alții. Vor fi implicate și Academia Română, Banca Națională, Muzeul Național al Literaturii Române, care va ajuta la refacerea Redacției Timpul, unde a lucrat Mihai Eminescu cândva. E un proiect care va dura minimum cinci ani, deoarece clădirea va trebui repusă în funcție, după ce a găzduit o bancă.
Citește și:
Mai urmează ceva pe partea de scriitură? Am încercat să găsesc câteva dintre cărțile dvs. și a fost destul de greu, pentru că stocurile erau epuizate, inclusiv la anticariat.
Astea sunt vești bune, dar nu știu ce s-a vândut, că n-am simțit nimic în buzunar, aștept și eu de 10 ani (râde).
Urmează să reeditez „Cum se distrau românii odinioară”, apărută la Adevărul, am deschis o colaborare cu editura Corint, unde voi coordona o serie numită „Istorii urbane”. Prima carte va fi cea a lui Andrei Bârsan, fotograf și corporatist, care va publica o lucrare fără precedent la noi, “Bucureștiul în antiteză – aceleași unghiuri, văzute la zeci de ani distanță”. E istorie trăită, e o informație pe care nu o mai găsești nicăieri.
Aici, la muzeu, am donat o parte din munca mea, voluntar, pentru că nu reușeam să construim niște cataloage pentru expozițiile permanente. Și-atunci am propus să fie lucrări academice. Expoziția de la Palatul Suțu are în extensie un volum care se numește „Timpul orașului București”, o monografie a orașului, pe cartiere, iar cea de la Filipescu-Cesianu, „Muzeul Vârstelor”, un volum numit „Istoria fizionomiei urbane, de la copilărie la senectute”. Și m-am oprit, pentru că un consilier liberal a spus că-mi public cărțile pe bani publici. Prin urmare, mă întorc la editurile comerciale.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
