fbpx

Căutare

Share this article

Adriana Popa este croitoreasă, vine din Buzău, iar în urmă cu doi ani a luat decizia vieții ei: să vândă tot ce avea în atelierul de croitorie și să plece în Africa, într-una dintre cele mai sărace zone din Uganda, unde activează o organizație umanitară, Misiunea Speranța, din Cluj, împreună cu care Adriana a ajuns deja de trei ori într-o comunitate în care aproape 1200 de copii au nevoie de apă, de hrană, de tăiat unghiile, spălat pe mâini, despăducheat și educație.

Adriana a dat peste un clip video pe Facebook, iar din acel moment nu a mai avut liniște.

Am văzut niște copii, de undeva din Africa, în Uganda, care aveau nevoie de mâncare, de iubire, de ceva ce eu aveam și nu aveam cui să dau. Eu aveam prea mult și nu aveam cui să dăruiesc. Divorțasem, copilul mic era la bunica, cei mari erau deja foarte mari. Eu pe cine să mai bibilesc?

Acolo, în Uganda, în comunitatea în care 1200 de copii se înșiră în fiecare zi de sâmbătă pe un deal, pentru a primi singura masă din săptămână care are și proteine, Adriana avea să afle că meseria ei poate fi esențială, așa că a cumpărat 5 mașini de cusut industriale, alte 3 mașini de cusut casnice și le-a dat celor care aveau nevoie „undiță și nu pește!”

De ce ai plecat în Africa?

Adriana Popa: Am plecat din „foame” de copii. Altcineva le-ar spune probleme de afectivitate.

Am divorțat în câteva luni, după o căsnicie de trei ani care agoniza; copilul cel mic a mers la bunica lui, iar noi ne-am separat. Am înțeles atunci că am nevoie să mă rup puțin de lumea din jur, să mă resetez și să revin cu forțe proaspete.

De ce te-ai făcut croitoreasă?

Adriana Popa: Pentru că mi-a plăcut. Când eram mică, la școală, făceam ore de lucru manual: brodat, tricotat, croșetat. Îmi amintesc bine de profesoara mea, doamna Safta Olteanu. În clasa a VII-a am început să învățăm despre mașina de cusut. Iar de atunci nu m-am mai dezlipit de mașina de la școală. Acasă nu aveam, dar tocam toate cârpele pe care le găseam și-mi făceam haine, cusute de mână și ieșeam cu ele pe stradă. Când mă întâlneam cu cineva și nu mă credea că eu le-am făcut, îmi venea să plâng.

Prin clasa a X-a mi-a dat mama bani să-mi cumpăr blugi de la Ploiești. M-am urcat în tren cu soră-mea și am plecat spre Ploiești. Iar la magazinul Omnia am văzut o mașină de cusut, pe roți, cu masă. Și am cumpărat-o, eu, singură, o fată de clasa a X-a. O văd și acum. Am urcat-o la trenul cu etaj, am mers cu ea până la Râmnicu-Sărat, am împins-o pe jos până acasă și am urcat-o până la etajul 8 cu ajutorul unui vecin.

Știi cum m-am simțit atunci, în clasa a X-a? Cum te simți când îți iei o casă.

Mama ta ce a avut de spus când a văzut mașina în locul blugilor?

Adriana Popa: Nu a avut nimic de zis. Din două motive: nu locuia cu mine fiindcă ai mei au divorțat când aveam 13 ani; eu am rămas cu tata, iar sora mea a plecat cu mama, la Buzău. În plus, toată viața am făcut numai ce am vrut.

Adriana Popa, face gogoși. Ziua gogoșilor era miercurea, când copiii treceau și prin operațiunea de despăduchere

Cum s-a putut să rămâi cu tatăl tău și nu cu mama?

Adriana Popa: S-a întâmplat simplu: mama a plecat cu sora mea și mi-a spus să rămân eu să nu moară tata de supărare când avea să vină acasă și urma să vadă că am plecat. „Mâine mă întorc și te iau și pe tine!”, a mai zis mama.

Tata era blând?

Adriana Popa: Tata era blând, nu m-a bătut și nu m-a certat niciodată, dar ei au divorțat din cauza alcoolului și am rămas eu, un copil, să trăiesc cu el, un alcoolic, până m-am măritat și eu.

Era un calvar. Tata venea băut, nu ținea cont de nimic, târa toate covoarele în picioare, chiar dacă eu făcusem curat.

Într-o zi, am venit acasă cu o colegă care voia de la mine o temă. Locuiam la etajul 8 într-un bloc cu 10 etaje în Râmnicu-Sărat, unde mai mereu se lua curentul, iar pe casa scării era întuneric de-ți băgai degetele în ochi.

Am urcat amândouă, iar când am descuiat ușa apartamentului și am întredeschis-o, colega mea a țipat fiindcă a văzut în raza de lumină un bărbat dormind pe jos. Era tata, dormea beat. I-am spus colegei mele că era probabil vreun vecin.

Am intrat, i-am dat tema, am plâns, am vrut să sar de la balcon, dar mi-a fost frică. M-am gândit că dacă nu mor și rămân paralizată e mai rău. Atunci m-am băgat în cada cu apă rece, am dat drumul la toate geamurile și, fiindcă afară era ger, am sperat că voi îngheța. Nu s-a întâmplat. Când m-am făcut vânătă de frig, am ieșit.

Câți ani aveai?

Adriana Popa: 13-14 ani.

Și nu i-ai povestit mamei tale?

Adriana Popa: Nu știe nimeni. E prima data când vorbesc despre asta.

Pe tatăl tău l-ai confruntat vreodată cu ce gândeai?

Adriana Popa: Nu cred că am cu cine. Nici la vârsta asta nu s-a lecuit. Nu s-a căsătorit din cauza mea, să nu-mi aducă o mamă vitregă în casă.

Era un om foarte harnic, un bărbat senzațional când era treaz. Făcea curat, făcea mâncare.

Cum era mai des, beat sau treaz?

Adriana Popa: Cel mai des era beat.

Când m-am căsătorit, soțul meu s-a mutat cu mine. Mama lui murise și am zis că este mai bine să ne mutăm împreună. Doar că în timp, lucrurile s-au deteriorat între noi, au venit și copiii, iar după o vreme am divorțat.

Una dintre voluntare se face frumoasă în atelierul de croitorie

De ce te-ai mutat în Buzău?

Adriana Popa: Sora mea locuia în Buzău, își cumpărase un apartament și o garsonieră și a zis că Buzăul ne va da, mie și copiilor, mai multe șanse decât Râmnicu-Sărat, un oraș mai mic.

Dar ție ți-era bine la Râmnicu-Sărat?

Adriana Popa: Îmi era foarte bine. Eram director de producție la o fabrică italiană și lucram numai prin fabrici de-astea. A râs soțul o dată de mine și mi-a spus că nu sunt decât o biată croitoreasă. A doua zi am mers la London Fashion din Râmnicu-Sărat și am dat probă pentru manager și am intrat, chiar dacă nu lucrasem niciodată în fabrică. Dar am dat probă de lucru și am arătat ce știam. Am făcut un palton în carouri, cu potrivire de dungi, încât l-au pus pe manechin în fabrică, așa încât oricine trecea pe-acolo să-l vadă.

Cine te-a învățat meserie?

Adriana Popa: De la școală, de la lucru manual, am învățat cum se folosește mașina. Apoi, din poze și reviste mi-am imaginat cum arăta ceva făcut de mine. Și niciodată nu am avut reținerea de a face, de a tăia.

În plus, am avut o mătușă în vârstă, o cumnată a bunicii mele, care prin clasa a VIII-a și-a IX-a mă mai primea la ea, fiindcă avea mașină de cusut, și mă mai învăța secrete. Dar plăteam un preț nesuferit pentru asta: mă punea să mănânc păstăi cu maioneză, iar eu nu suportam gustul maionezei, și mă forța să stau dreaptă, bățoasă, să nu mă relaxez peste lucru. Dar suportam ca să pot ajunge și eu la un Neckerman și să pot învăța modele. Și am reușit.

Iar la 16 ani am deveni croitoreasa Râmnicului, încât le făceam haine celor mai importante doamne din oraș: notari, doctori, asistente, profesoare.

Într-o zi a venit cineva la ușă și când am răspuns a cerut-o pe mama. I-am spus că mama stă la Buzău și părea încurcată. „Mi-a zis cineva că aici este o croitoreasă renumită.”. „Eu sunt, i-am răspuns. ”

A crezut că mint. Și a plecat.

Tu lucrai în liceu!

Adriana Popa: Da, de prin clasa a VIII-a am început să iau comenzi. De la Bacalaureat am plecat în fugă pentru că aveam niște rochii de terminat.

Nu am suferit niciodată de foame și nu m-am reținut niciodată de la a cheltui banii.

Adriana și prima ei ucenică în atelierul improvizat în comunitate

Bun. Și atunci de ce te-ai mutat la Buzău?

Tocmai divorțasem, iar la acel moment era mai bine pentru noi.

Cum au trecut copiii peste divorț, ce au avut de spus?

Nu am cerut nimănui, nicioadată vreun acord.

Am văzut niște poze pe Fb cu fiica ta, care se declara foarte mândră de tine.

Da. Și băiatul este mândru de mine. Iar eu de ei.

Cum ai construit relația cu ei, în lipsa tatălui lor?

Oh, sunt cea mai aspră mamă. Simplu și tranșant. Fără giugiuleli.

De ce așa?

Nu știu. Pe mine cine să mă fi iubit vreodată? Eu nu am nicio amintire în care să zică mama sau altcineva, „hai la mine să te țin în brațe!”.

Adriana taie unghiile copiilor din comunitate

Deci tu-ți trăiești iubirea și alintul cu copiii din Africa?

Da, pe ei pot să-i bibilesc, să-i răsfăț. Cu ai mei am fost o mamă dură pentru că nu am vrut să rămânem „agățați” cu cordonul ombilical.

Ne întoarcem. Cum ai plecat în Africa. Și de ce?

Am văzut pe Facebook un filmuleț făcut de Adina Iuga, pe un deal, undeva în Africa, în care Adina ne prezenta copiii și românii care se ocupau să le dea să mănânce. „Au tăiat capră, au carne azi, deci e sărbătoare!” a spus Adina și cuvintele astea m-au cutremurat.

Eu căutasem de ceva vreme să fac voluntariat pentru copiii din oraș, voiam să îi învăț să coasă, să facă lucru manual. Dar am simțit că aici nu există dorință pentru așa ceva, așa că m-a descurajat.

Dar am văzut acest clip pe Facebook, m-a uitat la cine l-a făcut și i-am scris Adinei că vreau și eu acolo. Iar ea mi-a spus să trimit un email la organizație, la Misiunea Speranța, în Cluj, „Vă înscrieți pe o listă, însă va trebui să asigurați singură fondurile de deplasare și tot ce presupune transferul, cazarea, masa acolo și încă ceva pentru a ajuta copiii, plus cheltuieli personale!”, mi-a mai spus. Un desfășurător aproximativ al cheltuielilor mă ducea undeva la 2800 de euro.

Voluntarele românce pe aeroportul din Istanbul

Eu tocmai venisem din vacanță cu copiii și nu mai aveam niciun ban. Am lucrat intens dar nu era de ajuns.

Și mi-am zis: „Doamne, de unde să fac eu rost de bani să plec în Africa?” Atât de tare m-am gândit încât m-am uitat în jur, unde aveam niște dulapuri burdușite cu materiale de croitorie, adunate de prin toată lumea. Și am decis să vând cupoanele. Am mai scos niște reviste și într-o lună am adunat banii.

Ce ai văzut tu în acel filmuleț?

Adriana Popa: Am văzut niște copii de undeva din Africa, Uganda, care aveau nevoie de ceva, de mâncare, de iubire, de ceva ce eu aveam și nu aveam unde să dau. Eu aveam prea mult și nu aveam cui să dăruiesc. Divorțasem, copilul mic era la bunica, cei mari erau foarte mari. Eu pe cine să mai bibilesc?

Era luna noiembrie a anului 2018. Am trimis email la Misiunea Speranța, dar nu am primit niciun răspuns. Dar la 1 decembrie, Antena 1 difuzează un reportaj cu românii care salvează copii în Africa și văd aceleași locuri și cam aceiași copii ca aceia pe care îi văzusem în clipul de pe internet. Și am căpătat încredere.

Am scris din nou celor din organizație și am aflat că misiunea avea să înceapă pe 15 ianuarie 2019. Dar noi eram în 8 ianuarie. Condiția era să fac vaccinul, să obțin viza și biletul de avion, care era 990 de euro.

Operațiunea spălarea pe mâini, sâmbăta, înainte de singura masă cu proteine

Cel mai complicat a fost vaccinul pentru febra galbenă, fără de care nu poți pleca. Este interzis accesul în Uganda fără această imunizare. L-am făcut și mi-a fost îngrozitor de rău: febră 41 de grade, tremuram, îmi clănțăneau dinții, nu puteam ridica de pe pernă capul să văd cine intră în cameră. Dar am zis că voi pleca chiar dacă e nevoie să iau perfuzorul cu mine. Așa că m-am ridicat din pat și mi-am făcut bagajul.

Aveam câteva haine pentru mine, vreo 2 kilograme, și în rest 38 de kg de medicamente pentru copii, betadină, dezinfectanți, pansamente și tot ce era nevoie într-un loc unde așa ceva era de neconceput.

Am plecat, am făcut o escală la Istanbul, unde ne-am întâlnit cu încă vreo 5 românce venite din țară, dar și din Austria și am plecat spre Uganda.

Pentru ce ți-au trebuit 3000 de euro în această deplasare?

Adriana Popa: 1000 de euro a fost avionul. 100 de euro a fost viza, încă 100 vaccinul. 300 de euro transferul de la avion, 100 de euro cazarea, mâncarea 100 de euro pentru tot sejurul, ajutoare pentru copii, să plătești pentru copii 2-3 oi, de 700 de euro, care să fie sacrificate pentru masa lor de sâmbătă.

Ne-am dus la spital, am dus mâncare bolnavilor, care nu primesc absolut nimic. Spitalul este un grajd unde vin bolnavii, se așază pe niște saltele rupte care nu au văzut vreodată cearșaf, dar nici nu-ți dai seama cine are grijă de ei. Nu mănâncă nimic acolo. Fierb afară niște frunze de fasole într-un ceaun, mai pun niște cartofi și mănâncă cu mâna, toți din acel tuci.

Spală hainele de pe ei și le usucă pe iarbă.

A fost un caz al unui copil, Gerald, care a căzut din copac și a paralizat. Colega noastră, Anka Mureșan, venită din Spania, l-a salvat. Când l-a tratat a găsit pământ, paie și balegă în rănile lui, iar într-un loc unde intrase un ciot erau și viermi. La spital nu i-au dat nimic fiindcă nu aveau, piciorul a cangrenat..

Mergeam în fiecare zi la Gerald, la spital, și îi schimbam pansamentele.

Acum, copilul este la liceu, chiar dacă merge în scaun rulant, este cel mai bun la desen și când l-am văzut la biserică, era cu părinții lui, i-am plătit școala, 250 de euro. Acolo orice acces la educație costă, chiar de la grădiniță. Iar dacă o familie are 5 copii nu are nicio reducere. Doar că se duce unul singur, se întoarce acasă și îi învață și pe ceilalți.

Gerald, cu Anka Mureșan și Cristina Ursu, salvatoarele lui

De câți copii ați avut grijă acolo?

Adriana Popa: La început erau vreo 800 de copii, acum sunt peste 1000.

Din ce comunitate sunt?

Adriana Popa: De nicăieri. Copiii apăreau ca suricatele, de neunde, fără să vezi vreo casă. Toți plini de praf, niciunul nu are păr, fiindcă îi prindem și-i tundem ca pe oi în strungă, miercurea, din cauză de păduchi și râie. Unii au și SIDA. Dar cine s-a gândit vreo clipă la asta?

Nu te-ai temut de nimic când ai ajuns acolo?

Adriana Popa: De nimic. Poate de vreun șarpe. Dar să iau vreo boală, să se ia râia la mine ori păduchii, nici vorbă!

În prima misiune mi-am „luat” un copil, Jonas. Avea 13 ani și a venit la mine, la biserică. Mă dusesem să ascult și eu slujba. Aproape că am leșinat de căldură și transpirație înăuntru, așa că am ieșit. Și a venit la mine Jonas. Îmi respira la ureche. Iar alte fetițe au venit să-mi împletească părul, fără să întrebe nimic.

Adriana și Jonas, după ce i-a cumpărat minge și încălțăminte

Am intrat în vorbă cu Jonas și am aflat că el vrea să se însoare cu o fată albă, când va fi mare. I-am spus că am și eu o fată și mi-a cerut să-i dau mesaj. Laura, fiica mea a râs. Am râs și eu, și Jonas.

Așa ne-am împrietenit, eu și el. I-am luat pantofi, rucsac și tot ce mai avea nevoie, iar când m-am întors i-am dus un telefon, așa cum și-a dorit și cum i-am promis.

O fetiță, Nattu, mi-a zis că vrea „books”, nimic altceva. Era o fetiță pe care nu am văzut-o niciodată zâmbind. M-am dus cu ea la magazinul din sat, cu motocicleta, și i-am cumpărat cărți și rechizite.

La puțină vreme după ce m-am instalat, m-am gândit cu ce i-aș putea ajuta. Și am început să întreb dacă găsesc pe undeva mașini de cusut. „În sat”, mi-au zis. „Sunt doi băieți acolo”. Am mers în sat și când am văzut ce făceau ei, m-am șocat. Nici eu în clasa a VI-a nu făceam așa ceva.

Rechizite pentru copii

Le-am arătat o cusătură franțuzească, să nu mai trebuie să surfileze și i-am uluit. Într-o oră le-am cusut un pantalon și o tunică scurtă, crăpată în laterale.

Ca să aflu apoi că mașina de cusut era a Misiunii, iar băieții aveau o ucenică. Când am auzit așa, am mutat mașina și ucenica, iar în câteva zile aveam 26 de uniforme pentru copiii de la cor. M-am dus la oraș și am cumpărat niște baloți de materiale, albastru și ceva cu dungi și am mai făcut 12 rochii pentru fetele de la biserică. Am cusut o săptămână, zi și noapte.

Ce le mai lipsește lor? Dă-mi trei lucruri?

Adriana Popa: Apă, apă, apă. Primesc apă în capacul de la sticlă.

Apa nu curge. Așezarea este într-o zonă de munte, unde apa există doar în sezonul ploios. Sunt case și la două ore de mers, cu bidonul în spate. Cine crezi că va căra acele bidoane? Copiii. De la 3 ani în sus.

Ei dorm pe jos, pe pământ. Dacă au carton e foarte bun, dacă nu, folosesc niște frunze. Nu au cu ce să se spele, nu au în ce să stocheze apă, nu au butoaie, nu au vase, nu au nimic.

Nu au animale. Am văzut un singur pui de găină în tot sejurul meu. Iar puiul dormea cu un copil. Oile și caprele pe care le mai au le vând misiunii pentru a fi tăiate sâmbăta pentru copii.

Adriana Popa cu copiii

Sâmbetele, dar în rest ce mănâncă?

Adriana Popa: Frunze din copaci. De pildă acum, misiunea este blocată din motive de COVID-19, iar copiii nu au ce mânca. Au cerut armatei și primarului să le dea ceva de mâncare oamenilor și, cu pușca la tâmplă, s-au dus cu sacii de mălai și de fasole să le dea să mănânce.

Ai plecat la jumătatea lui ianuarie și ai revenit la sfârșitul lunii, adică după două săptămâni. Cum te-a schimbat această experiență?

Adriana Popa: M-am întors desculță. Aveam niște sandale în picioare și hainele de pe mine. Restul donasem acolo. Când am aterizat în România, cu sandale în picioare și cu părul făcut în stil african, în zăpezile din București m-am dezmeticit. Atunci mi-am dat seama că am venit acasă.

Am plâns mult fiindcă nu mă puteam obișnui cu gândul că nu mai sunt acolo. Mi-a rămas sufletul în satul acela. Acolo nimeni nu te ceartă, nimeni nu te judecă.

Aici, în România, noi nu suntem săraci, suntem doar puturoși. Țara noastră e bogată, are pământ roditor, cultivabil de pe care nu s-au cules roadele. Sunt oameni care au vii, legume și nu găsesc forță de muncă să le culeagă.

În Africa copiii nu au, dar sunt fericiți și deloc invidioși. Dacă unul primește un pachet de biscuit nu fuge pe deal să-l mănânce singur. Împarte cu toți. Le dai un pumn de bomboane, se așază în pământ și iau toți, mai mici sau mai mari. Iar cei mai mari dau celor mici.

Primul impact a fost când am ajuns la aeroport și am cumpărat niște pâine. Când am ieșit din magazine un copil mi-a zis: „Give me bread!” Iar eu m-am gândit că nu am nici salam, nici brânză să pun pe ea, deci cum să-i dau pâine goală. Dar el a insistat. Și i-am dat-o. Nu am văzut om să soarbă toate firimiturile de pâine dintre degete, de parcă ar fi fost cozonac.

Adriana cumpără pâine pentru copii

A doua oară, în doua misiune, în iulie, ce ai făcut?

Adriana Popa: După prima misiune am zis că revin, iar oamenii erau circumspecți. Am priceput că fuseseră mulți ca mine, care au promis că revin, dar care nu s-au mai întors niciodată.

Îmi venea să plâng.

Atât de bine mă împăcasem cu ei, așa de bine m-am simțit; acolo am simțit că Dumnezeu există.

Cum așa? Oamenii încep să-i contexte existența lui Dumnezeu exact când văd suferință.

Adriana Popa: Știi cum sunt oamenii de acolo? Ei zic „Mulțumesc, Doamne, că ne-am sculat vii și azi! Că avem soare, că avem cer, că avem pământ pe care să călcăm!” Nu se uită în oală să-l certe pe Dumnezeu că nu le-a dat nimic acolo.

Ei cântă de sărăcie, cântă de bucurie, cântă de moarte. Ei nu plâng la înmormântare. Cântă! Cântă când muncesc, când se joacă, ei cântă!

Deci tu a trebuit să ajungi în Africa să-l descoperi pe Dumnezeu?

Adriana Popa: Da. Pentru că Dumnezeul nostru de aici nu seamănă cu cel din Africa. Poate aici am văzut și am trăit experiențe prin care religia te face habotnic și fariseu.

Nici acum nu sunt mai credincioasă decât eram înainte, dar în Africa, orice vreau se îndeplinește.

Adriana și ucenica ei în atelierul din Uganda

Mi-am dorit să mă întorc în Africa să fac atelier de croitorie. Nu știam de unde să aduc mașini industriale, dar când am plecat spre aeroport, am promis că mă întorc și am început să plâng, ne-am oprit pentru toaletă și am descoperit un service unde cineva repara o mașină de cusut. Era o dugheană. I-am întrebat dacă au și mașini industriale. Am aflat că aveau și că una era 400 de euro. I-am cerut număr de telefon pentru o comandă.

Am ajuns acasă cu țelul să strâng bani pentru atelierul de croitorie, cu 5 mașini de cusut.

Voiai să le dai undință?

Adriana Popa: Da, fiindcă nu aveau ce face cu hainele. Oricum se rupeau.

Am editat cartea mea, am lansat-o la Herculane, am mers la întâlnirile AFA (amfostacolo.ro) și am vândut cărți. Oricui a vrut să știe de Africa.

Am adunat banii, m-am întors în iulie în Africa și mi-am văzut visul cu ochii: am putut cumpăra 5 mașini industriale și am luat niște fete de acolo, am mers în capitală, am cumpărat câțiva baloți de materiale și le-am lăsat să lucreze.

Cu câți bani te-ai dus tu în iulie?

Adriana Popa: Cine mai știe? Cu câți a trebuit. Dar am cumpărat cinci mașini de cusut și poate că am mai dat pe la spital, la copii.

O grămadă de bani!

Adriana Popa: Ce să fac cu ei? Mie nu-mi trebuie nimic. Absolut nimic.

Adriana și Jonas

Cum reacționează ei când văd astea?

Adriana Popa: Se bucură, se tăvălesc pe jos, o fetiță mi-a făcut un carton cusut cu niște frunze, alta mi-a împletit un coș. Îmbrățișările lor și chiotele când mă văd și mă strigă Adriana!, din copaci, de pe unde sunt exact ce-mi trebuie.

Acum i-am învățat să cânte „O lume minunată!”. Mergeam pe uliță și auzeam cum cântă. Majoritatea reținuseră doar „Numai copii!”.

Ce șanse au ei să pună la muncă mașinile?

Adriana Popa: Atelierul deja produce. Acum, în februarie m-am dus cu proiectul să facem 800 de trăistuțe. Le-am mai dus 3 mașini electrice de acasă, de la fetele de pe grupul de Facebook, mașini casnice. Acum am fost cu 9 oameni, care citiseră cartea mea și au vrut și ei să meargă.

Nu poți să afli cum e acolo și pe urmă să nu mai vrei să auzi. Îți rămâne cu totul în inimă. Nu mai ești om, nu mai arunci mâncare, nu mai irosești nimic.

Cu ce te mândrești?

Adriana Popa: Că de pe urma mea cineva mănâncă o pâine.

Nu aveai copiii tăi?

Adriana Popa: Niciunul nu voia să învețe croitorie. Ucenicii mei din Africa mi-au trimis poze că au făcut rochii și cămăși. Din urma meseriei mele și a ce știu eu și am putut da mai departe, niște oameni din Africa își câștigă traiul. Cu asta mă mândresc.

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO