„Albastru și Origini”, noul sat apărut pe harta turismului românesc, după ideea a doi tineri îndrăgostiți de natură, de vechi și de experiențe

Casă maramureșeană veche, dar cu tot confortul, nu?

Ideea noastră a fost să păstrăm casa veche, pentru valoarea sa sentimentală, deoarece ni se pare că toate lucrurile vechi poartă un mesaj, dar niciodată nu am vrut să facem ceva tradițional. Într-o casă am pus câteva obiecte și covoare de la noi din Oltenia, în rest sunt retro-modern. Ne-a interesat să facem un interior care respiră, cu culori neutre, covoare din iută sau lână, să păstrăm tematica de aproape de pământ, de natură, dar altfel nu ne-am dorit tradițional.

De ce numele „Albastru și origini”?

Ne tot gândeam cum să se numească și ce ne-a plăcut nou de la bun început acolo a fost priveliștea: se vede muntele Cozia în față și cerul e foarte deschis. E un cer atât de albastru și atât de mult, că-ți taie respirația. Atunci am ales să se numească „albastru” datorită cerului și „origini” pentru că sunt foarte multe obiecte care țin de originile noastre ca familie, ca popor, ca regiune din care venim.

V-a fost greu să aduceți oaspeți acolo? Sau la început v-ați invitat prietenii?

În primele trei luni am funcționat exclusiv cu circuit închis pentru că niciunul dintre noi nu venea din HORECA și am zis că avem nevoie de un timp ca să învățăm fluxul lucrurilor: de la fluxul curățeniei, la cel al aprovizionării la bucătărie, la mese, la rețetele pe care ne doream să le testăm – eu sunt foarte implicată în partea asta de bucătărie – totul trebuia testat și astfel că trei luni am funcționat cu prieteni, prietenii prietenilor și abia apoi am deschis publicului. Alea trei luni au fost decisive. Satul ăsta e destul de viu, se tot transformă și îți povesteam că la noi toate ideile au venit pe parcurs, astfel că în aceste trei luni mi-am dat seama că locul e atât de intim și atât de cald, încât devine ca o capsulă în timp. Toți cei care veneau spuneau: „Doamne, ești așa de aproape de civilizație – Călimănești e la 15 minute – dar totuși ești atât de rupt”. Satul devenea ca o capsulă în timp, în care oamenii își făceau un mini ecosistem al lor. Am avut o revelație și am zis: „Leon, eu nu vreau să facem aici turism clasic, nu vreau să închiriem casă cu casă, trebuie să închiriem tot complexul și vreau să facem evenimente cu program”. Mi-am dorit să mergem pe ideea asta de retreat-uri, de grupuri organizate. Mi s-a arătat așa, fără să vreau, ideea asta. Uite așa, ușor, ușor, m-am apucat și am construit planul anul trecut și am făcut rezervările în felul acesta. Iar azi, în proporție de 90% avem evenimente tematice de psihologie, de yoga, de hiking, tabere de pictură, tabere de dans somatic, tot felul de lucruri care îmbină partea de cazare într-un loc mișto, cu petrecerea timpului liber. Restul de 10% sunt petreceri private. Ne implicăm destul de mult să construim un program pentru fiecare.

E full tot timpul?

E full după programul nostru. Momentan, avem deschis de joi până duminică pentru că așa e viața noastră și mai bine de atât nu am putut să ne organizăm.

De ce nu ați rămas în Franța?

A fost o alegere care a ținut de ce vrem noi să facem în viață. Nouă ne era foarte bine în Franța, aveam un super job, m-am integrat, aveam prieteni, mie mi-a plăcut tot acolo. Nu aveam ce să reproșez set-ului de acolo. La un moment dat am simțit că trebuie să luăm o decizie. Ne căsătoriserăm, apăruse fetița noastră și era nevoie să ne mutăm într-un alt apartament, să facem un alt aranjament în viața noastră. În același timp începuserăm construcția satului și ajungeam să fim „familia în avion”. Am avut câteva luni în care am simțit că ne întindem la maxim – ca familie și ca oameni – și am simțit că dacă tot vrem să facem acest proiect al nostru, trebuia să luăm o decizie și să venim acasă.

Ce a însemnat asta să luați o decizie și să veniți acasă: tu să renunți la un super job. Ce lucrai acolo?

Acolo eram marketing manager, la Danone, compania cu care am crescut. În România am lucrat pe divizia de baby food, iar în Franța pe divizia de ape.

E mai mult decât a renunța la un super job pentru că asta am avut și când m-am întors în România. Decizia grea era să renunțăm la stilul de viață, care era mai ofertant acolo decât aici.

Din perspectiva părintelui, eu tot timpul am spus că m-aș muta din țară pentru copii, să aibă parte de o altfel de educație…