Regimul comunist i-a trimis în exil în Tulcea - Artista Luiza Zan: „Ai mei nu vorbeau de frica spionilor”

Luiza Zan a câștigat premiului I la Festivalul Internațional Cerbul de Aur în iulie 2004, la doar o săptămână după ce a obținut locul al II-lea la Festivalul de Jazz din Montreux, Elveția. Parcursul său a fost marcat de pierderi, regăsiri și maturizări, iar muzica sa s-a îmbogățit cu amprenta experienței, reflectând o armonie perfectă între viață și artă. 

Mama a fost un important muzician. Tatăl un important fizician. Dar regimul i-a premiat cu un exil în Tulcea. O perioadă cu multe greutăți și lipsuri. Luiza Zan își amintește că ai ei „erau mereu supravegheați de comuniști, din cauza asta. De la ei am învățat că a te opune sau a te sustrage sistemului poate fi amuzant, cu toate riscurile incluse. La noi acasă se adunau cei cu viziune asemănătoare cu alor mei și se termina mereu cu muzică și voie bună. Aveam părinți boemi în comunism”.

Artista a ales să părăsească agitația Capitalei pentru liniștea unui oraș de provincie despre care spune că este „un loc în care să mă pot inspira din imaginile pe care natura mi le relevă, un loc care să mă hrănească spiritual și care să mă îmbogățească sufletește. Satul meu este acel loc, i-am dedicat un întreg album și încă mă inspiră, încă îi dedic muzică multă”.

Deși a părăsit agitația și haosul din București, nu s-a îndepărtat nicio clipă de muzică. Iar pe 9 aprilie 2025, o veți putea asculta la Sala Radio, în concertul intitulat Luiza Zan Symphonic, eveniment în care va interpreta, alături de Orchestra de Cameră Radio, piese originale compuse chiar de ea. Aranjamentele orchestrale și de pian ale pieselor au fost realizate de tânărul compozitor Andrei Petrache, care va și dirija evenimentul de la Sala Radio.

Până atunci, însă, vă invităm să o descoperiți pe Luiza Zan în interviul de mai jos: 

Mama ta a fost un muzician foarte mare. Tatăl tău un important fizician. Și cu toate astea regimul comunist i-a premiat cu aproape un exil în Tulcea, acolo unde te-ai născut tu. Care a fost relația părinților tăi cu regimul comunist? Și cum te-a afectat pe tine?

Părinții mei au fost artiști, oameni cu gândire liberă, creatori, tata făcea fotografii artistice, mama cânta. Erau mereu supravegheați de comuniști, din cauza asta. De la ei am învățat că a te opune sau a te sustrage sistemului poate fi amuzant, cu toate riscurile incluse. La noi acasă se adunau cei cu viziune asemănătoare cu alor mei și se termina mereu cu muzică și voie bună. Aveam părinți boemi în comunism.

Cum arăta copilăria ta la Tulcea? Cum a fost să crești pe malul Dunării?

Am fost mereu o fire melancolică. Și atunci când eram mică, Dunărea îmi legăna visurile, nădejdile, speranțele mele cele mai lăuntrice. Și acum mă fascinează Dunărea, îmi dă o energie fabuloasă fluviul ăsta.

Cât de grea a fost viața voastră atunci? Ce amintiri te bântuie și acum ?…

Îmi amintesc că mereu ne lipsea mâncarea. Era frumos, credeam eu, dar mai mereu ne era foame. Eram patru copii și doi adulți în casă, era greu de tot aspectul ăsta. Tulcea nu era un oraș bine aprovizionat, era penurie de de toate, rafturile magazinelor și aprozarelor erau mai mereu goale și tot timpul mi-era teamă că nu voi avea ce să mănânc. Asta era cel mai greu.

Asta și impunerea liniștii, uneori ai mei nu vorbeau de frica spionilor.

Luiza Zan: „Aveam părinți boemi în comunism”

Spuneam că mama ta a fost muzician. De altfel, ea a fost cea care te-a făcut să urmezi calea artistică. Cât de mult te-a ajutat și te-a influențat? Și ce drum profesional ar fi fost dacă nu era muzica?

Fără mama, aș fi fost lingvist sau traducător. Nu aș fi mers spre muzică, mai ales pentru că am iubit limbile străine, topica, gramatica lor. Dar cumva am bifat și asta, pentru că mereu cunosc oameni din alte părți ale lumii…

Muzica era nelipsită din casa voastră. Tot atunci ai învățat să cânți şi la pian. Cum a ajuns acest instrument în viața ta?

De fapt, primul instrument a fost vioara. Cu vioara am încercat la vârsta de trei ani să descopăr muzica, însă mi-a fost greu să accept scârțâiturile coardelor, așa că la patru ani am trecut la pian, de care m-am îndrăgostit. Adică mă îndrăgostisem de băiatul profesoarei de pian, dar ce știe un copil de 4 ani ce e îndrăgosteala, nu? Ce e drept, țin minte și acum primele lecții de pian, cum țin minte prima oară când am cântat pe o scenă cu vocea, ținându-l pe acel băiețel de mână…

Cu vocea de când ai început să cânţi? 

Cum spuneam mai devreme, am început pe o scenă, ținând un băiețel, emoționată, de mânuță. Era un eveniment dedicat celui de tristă amintire (Ceaușescu), un concert în deplasare, parcă la Babadag, nu mai știu sigur. Aveam tot așa, 4 ani, am o amintire cu o colegă care nu a rezistat la drumul cu autobuzul, o oprire într-un câmp de maci, emoțiile mele mari… Nu știu un moment în care să nu fi cântat, de atunci. Tata zice că eram bebeluș și țipam foarte tare, iar el spunea că așa o să fac voce puternică.

Cum a fost întâlnirea cu jazz-ul și ce te-a făcut să te îndrăgostești de el?

La vârsta de 13 ani, am primit vizita unui prieten de-al tatălui meu, Pierre Vanhoorde, venit în călătorie din Belgia. Fost căpitan de vas, Pierre a venit cu două cutii pline de cadouri pentru mine. Într-una erau CD-uri și în cealaltă casete. Pe ele, numai muzică bună, de la muzică preclasică, până la muzică modernă. Charles Aznavour, Romain Didier, Pergolesi, etc. Printre CD-uri, am găsit o colecție cu cele mai frumoase piese Nat King Cole, pe care le-am ascultat în mașina lui Pierre, căci noi nu aveam CD player. A fost o zi superbă, în care m-am îndrăgostit iremediabil de Nat King Cole, de jazz, de vocalitatea extraordinară a acestei muzici. Atunci am decis că nu mai vreau să cânt altceva. Dar mai cânt și altceva.

Luiza Zan: „M-am mutat pentru a crește copiii într-un loc mai lipsit de poluare, de stress, într-un loc mai liniștit”

Te-ai născut la Tulcea. Ai făcut Universitatea de Arte George Enescu din Iaşi. Viața și cariera te-au făcut să vii la București. Unde este acasă pentru tine?

Cel mai acasă sunt pe scenă, pentru că acolo îmi trăiesc toate emoțiile nespuse, neîmpărtășite, iar de obicei familia e cu mine peste tot în aceste situații, încerc pe cât posibil să împletesc viața de scenă cu cea de familie.

Ce te-a determinat să te muți un pic mai departe de București? Și ce a schimbat asta pentru tine ca muzician?

M-am mutat pentru a crește copiii într-un loc mai lipsit de poluare, de stress, într-un loc mai liniștit. Un loc în care să mă pot inspira din imaginile pe care natura mi le relevă, un loc care să mă hrănească spiritual și care să mă îmbogățească sufletește. Satul meu este acel loc, i-am dedicat un întreg album și încă mă inspiră, încă îi dedic muzică multă.

Citește și: Analia Selis: „o femeie divorțată, singură, cu doi copii, într-un loc care îmi place, dar unde se pot întâmpla și cred că se vor întâmpla multe lucruri minunate”