Depresia nu înseamnă slăbiciune. Alex Andronic vorbește deschis despre lupta sa de 8 ani cu această boală încă neînțeleasă de mulți

Şi cum lupţi cu temerile astea, în afară de terapia efectivă?

În afară de terapie e o muncă cu mine, zilnică. Încerc să mă încurajez, să-mi zic că au fost destul de multe experienţe de-a lungul vieţii, am ajuns de multe ori la pământ şi am reuşit să mă ridic, cu siguranţă o să reuşesc şi data viitoare. Încerci să îţi faci nişte mindset-uri care să te ajute, să nu te mai sperii şi să nu mai refuzi să trăieşti. Până la urmă ajungi să crezi că o să ieşi din orice s-ar mai întâmpla şi îţi dai voie să rişti din nou cu lucrurile de care îţi e frică.

Vreau să vorbim şi despre un subiect poate şi mai sensibil, cel legat de medicaţie. Am observat că la noi e o panică teribilă când vine vorba de pastile în tratarea depresiei. Ai trăit-o şi tu?

Eu am fost pe tratament medicamentos de mai multe ori, pe diferite tratamente. Şi la ora actuală sunt pe un astfel de tratament. Eu eram conştient că nu o să reuşesc să gestionez depresia tot timpul singur, doar prin terapie. Eram conştient că sunt nişte dezechilibre în creier, de care e clar că trebuie să se ocupe un psihiatru, să-şi dea seama ce lipseşte, ce este scăzut, ce e prea crescut, astfel încât să găsească schema de tratament care să funcţioneze. De aceea, pe lângă terapie, şedinţele cu psihiatrul sunt absolut necesare şi consultaţiile se fac destul de des când intri pe o schemă de tratament, pentru că tratamentul începe să îşi facă efectul după 3-4 săptămâni.

Apoi trebuie să urmăreşti care îţi sunt stările, ce se modifică, dacă se modifică ceva. Din păcate cu tratamentul e cumva la marele ghici. Medicii îşi dau seama cam de ce substanţe ai avea nevoie, dar nu au de unde să ştie 100% că fix alea sunt ce trebuie.

Sunt foarte mulţi oameni care ajung pe tratament medicamentos şi care la un moment dat îşi pierd speranţa pentru că nimic nu funcţionează, nu găsesc schema care să li se potrivească.

Eu am discutat în toţi anii aceştia cu destul de mulţi oameni depresivi tocmai pentru că eu am vorbit mereu despre asta şi au venit către mine. Şi mi-am dat seama că sunt oameni care de ani de zile caută o schemă de tratament care să îi poată ajuta. Dacă acel dezechilbru nu este rezolvat este foarte greu să lupţi cu depresia.

Îţi dau un exemplu. Chiar ieri am fost la terapie şi vorbeam cu terapeutul meu, care îmi spunea că trebuie să merg neapărat din nou la psihiatru. Asta pentru că eu am rămas cu un PTSD (n.r.: sindrom de stres posttraumatic) după o relaţie eşuată.

De aici şi frica ta de a începe o nouă relaţie?

Nu, tocmai. Deşi mi-a fost frică să încep o nouă relaţie într-un final, cumva mi-am dat voie să fac chestia asta. A fost ceva superb, ceva ce n-am trăit niciodată în viaţa mea. Ajunsesem să spun că este totul magic. Şi nu m-am gândit niciodată că o să spun aşa ceva. Nu m-am gândit niciodată că o să găsesc omul care o să îmi ofere fix ce aveam eu nevoie.

Înainte de asta, după ce am ieşit din relaţia anterioară acesteia, am dus multă muncă cu mine ca să înţeleg că funcţionam după un pattern greşit. Mă îndrăgosteam de oamenii care mă tratau cu „miserupism.” Oamenilor nu le păsa de mine, dar pe mine exact asta mă atrăgea pentru că cu asta eram eu obişnuit. Ştiam că asta înseamnă iubirea, să nu fii iubit, de fapt. Cu asta am crescut, asta am practicat.

Citeşte şi: Alex Andronic, scriitorul care a luptat o viaţă întreagă cu abuzurile din familie şi din afara ei, cu prejudecăţile şi ura homofobilor – LIFE.ro

Şi mi-am dat seama de toate greşelile pe care le-am făcut. Mi-am dat seama de pattern-ul ăsta pe care îl urmăream tot timpul, de ce relaţiile mele erau cum erau şi de ce nu eram fericit în ele. Am avut un an şi jumătate în care am stat şi m-am gândit foarte mult la toate greşelile pe care le-am făcut, la toate red flag-urile la care trebuia să fiu atent şi pe care le-am ignorat.

Mi-am dat seama că nu trebuie să mai fac asta, că e un pattern nesănătos, care mă afectează. Eram conştient că o să fie foarte greu, am şi avut câteva date-uri în care am realizat că aveam de-a face cu aceleaşi tipologii. Doar că de dăţile acelea am avut puterea să spun stop din start, să aleg să nu mai ignor red flag-urile şi să mă îndepărtez la timp.

Am ajuns apoi în această relaţie care a fost absolut minunată, dar care s-a sfârşit brusc. De la perfecţiune a trecut în câteva ore la ghosting. Am avut şocul vieţii mele pentru că după ce am trecut atâţia ani prin relaţii urâte, în care oamenii se comportă urât am întâlnit omul care îmi zicea zilnic cât sunt de minunat, cât de bine fac lucrurile, cât de recunoscător este că exist, că m-a cunoscut. La început îmi era greu să cred lucrurile astea, dar ulterior mi-am dat voie să le cred. Mă gândeam: „Cine îţi spune chestiile astea gratuit?” Pe lângă asta era şi comportamentul. Nu am 18 ani, am văzut că omul este real şi autentic.

Şi când de la toate chestiile astea mişto, când totul era perfect, peste noapte îţi spune că s-a terminat, fără să îţi dea un motiv – ăsta chiar a fost şocul vieţii mele. A fost pe principiul „n-am ştiut ce m-a lovit”. N-am înţeles şi probabil nu o să înţeleg niciodată. De asta am şi rămas cu acest PTSD, pentru că a fost şocant şi pentru că îmi place să înţeleg lucruri, iar când nu le înţeleg mă obsedează.