Depresia nu înseamnă slăbiciune. Alex Andronic vorbește deschis despre lupta sa de 8 ani cu această boală încă neînțeleasă de mulți

Din cauza asta ai slăbit atât de mult?

Da. În prima săptămână am slăbit 8 kilograme. E adevărat că nici nu am mâncat nimic în săptămâna respectivă.

Chiar şi aşa… nu aveai cum să slăbeşti atât doar pentru că nu ai mâncat.

Pentru că au fost şocul şi trauma atât de puternice şi m-au impactat atât de tare, s-au dus 8 kilograme fără să-mi dau seama. Pe lângă nemâncat era faptul că nu reuşeam să dorm.

În primele nopţi am crezut că sunt bolnav. Simţeam că am febră, aveam frisoane, mă trezeam noaptea ud complet, transpirat, tremurând ca un câine.

Poate că exagerez, dar ce îmi povesteşti tu acum mă trimite cu gândul la senzaţia de sevraj.

A fost foarte apropiat de ce înseamnă sevraj. Şocul a fost atât de mare încât corpul meu aşa a reacţionat, m-a destabilizat foarte tare. Trăind o chestie atât de mişto eu am avut, în perioada aia, foarte multe zile în care eu am chiar am uitat că există depresie. Eram atât de bine încât uitam cu zilele că eu sunt depresiv.

Ce faci când ajungi într-un asemenea punct? Că, vrei, nu vrei, sunt momente în viaţă când vine ceva şi te dărâmă.

Exact ce fac de obicei în astfel de momente: am reluat terapia, că aveam deja o pauză destul de lunguţă, cred că era un an de când nu mai făceam terapie. M-am întors la psihiatru, am reluat medicaţia. Ajunsesem să am un dezechilibru atât de mare încât nu mai eram capabil să funcţionez. Deloc! Nu mai aveam forţă să mă ridic din pat, iar în creierul meu erau continuu aceleaşi întrebări, aceleaşi „de ce-uri”. Eu şi acum, în timp ce vorbesc cu tine, încă încerc să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Orice fac, fie că vorbesc cu tine, fie că sunt la job, orice activitate am şi oricât de ocupat aş fi, creierul meu se împarte în 2: jumătate îşi face treaba, jumătate se gândeşte la chestia asta, non-stop.

Este extrem de obositor.

Este! De asta mi-a şi recomandat terapeutul să merg din nou la psihiatru, să încercăm să mai adăugăm ceva, astfel încât să îmi liniştesc puţin creierul astfel încât să pot să funcţionez şi să pot rezolva problema prin terapie.

Problema a fost că eu la psihiatru am ajuns imediat după eveniment, iar eu în primele zile am fost într-un delir din ăsta, aveam impresia că sunt capabil să gestionez foarte bine situaţia, că nu m-a afectat atât de tare. Eram afectat, dar simţeam că sunt OK. Am ajuns la psihiatru şi i-am spus că am momente de anxietate, dar că sunt destul de liniştit. Aşa că mi-a dat medicamente ţinând cont de ce i-am spus eu, doar pentru depresie.

Ori după cele 3 zile în care am avut impresia că am ajuns atât de puternic încât pot să gestionez asta atât de uşor, am căzut în cap complet. În câteva ore eram la pământ.

Tu până atunci fuseseși, de fapt, în starea de şoc.

Da, exact, iar eu am funcţionat din inerţie. Eu trebuia să merg la ziua unei prietene, era totul OK şi frumos, cu o zi înainte fusesem să îi iau cadoul şi am avut pur şi simplu un moment în care m-am întristat complet, dintr-o dată. Eram cu nişte prieteni, îi luasem ca să mergem la petrecere şi le-am zis că eu nu vin, că nu pot.

M-am întors acasă şi am fost atât de copleşit de ce simţeam, era atât de nasol încât am cunoscut disperarea la modul real. Am luat 15, 20 de pastile pentru anxietate, le-am pierdut şirul la un moment dat, pentru că nu mai voiam să simt nimic. Voiam să se oprească tot.

Voiai să nu mai simţi sau să se oprească tot, adică şi viaţa?

Asta am tot discutat şi la terapie. Încă nu-mi dau seama. Eram conştient de faptul că luasem atât de multe pastile încât exista riscul să nu mă mai trezesc vreodată, dar în acelaşi timp eram OK cu riscul ăsta. Gândul meu era să intru în comă – 2, 3 săptămâni, o lună – şi să mă trezesc după, să fie totul OK. Practic, în comă să se fi procesat tot evenimentul şi să mă trezesc bine, asta era dorinţa mea în acel moment. Simţeam că nu mai sunt capabil să duc o chestie de genul ăsta, că nu mai am putere să gestionez şi să trec peste.

În seara respectivă am şi dat însă mesaje câtorva prieteni – erau mesaje de recunoştinţă, dar pentru unii dintre ei au reprezentat un semnal de alarmă. Au venit peste mine, acasă, iar ăsta a fost norocul meu în momentul acela. Am ajuns la spital şi, din fericire, sunt încă aici, să povestesc cu tine.

După ce s-a întâmplat asta mi-am dat seama cam cât de nasol am căzut. Am realizat cât de greu şi cât de mult o să dureze până o să ies din asta. Am avut 2 săptămâni în care nu am ieşit din casă deloc. Eram atât de anxios şi de copleşit încât nu mai aveam nici noţiunea timpului, nu mai ştiam nici cu cine am vorbit sau ce, nu mai ştiam nimic.

După astea 2 săptămâni mi-am zis că am simţit nevoia de izolare, dar nu pot să fac asta la nesfârşit. Trebuie să şi trăiesc din ceva, trebuie să muncesc. Toţi prietenii, oamenii dragi au fost alături de mine în perioada asta, dar inclusiv asta mă copleşea. Telefoanele, mesajele în care mă verificau, mama care mă dispera şi mă suna de câteva ori pe zi. Am avut şi câteva reacţii foarte nasoale. Eram conştient că s-a speriat foarte tare şi că era disperată, i-am spus că pot să o înţeleg, dar că trebuie şi ea să înţeleagă că mă copleşeşte faptul că mă sună de mai multe ori pe zi.

„Oricum, în realitate, nu ai ce să faci. De la ora 2, de când m-ai sunat ultima oară şi până acum, la 5, când m-ai sunat a doua oară eu puteam să mor de 5 ori dacă voiam chestia asta. Nu ai cum să previi dacă e să se întâmple ceva şi, oricât de nasol sună, trebuie să accepţi chestia asta şi să ai încredere că reuşesc să nu ajung în punctul ăla.”