Depresia nu înseamnă slăbiciune. Alex Andronic vorbește deschis despre lupta sa de 8 ani cu această boală încă neînțeleasă de mulți

E o linie atât de fină aici. Cât pot face cei din jur ca să ajute?

Realitatea e că oamenii din jurul meu nu erau sufocanţi. Nu îţi imagina că mă sunau în continuu, doar că în momentele alea tu asta simţi. Pentru tine, faptul că răspunzi la telefon, la un mesaj, orice task pe care trebuie să-l faci este un efort îngrozitor. Te simţi copleşit doar pentru că trebuie să răspunzi la un telefon şi să zici: „Da. Sunt bine. Pa.”

E o corvoadă să faci chestia asta în momentele alea şi de asta, oamenii care sunt în stările alea, atât de nasoale, ajung să se îndepărteze de prieteni şi de familie. Asta simţi să faci, să nu mai ai contact. Chiar dacă pe de o parte eşti conştient că oamenii ăia îţi vor binele, în momentul ăla, oricât de nasol sună asta, nu ai nevoie de binele lor. Pentru că nu te ajută, la modul real. Nu are cum să te ajute cineva. Chiar dacă oamenii ăia aleg să te ia la ei acasă, fac cu schimbul, starea ta nu se schimbă. Oricât fac ei pe măscăricii în jurul tău, ca să te facă să râzi, oricât încearcă să discute cu tine despre orice altceva ca să-ţi distragă atenţia, absolut nimic nu funcţionează.

Oamenii nu pot să facă mai mult decât fac. Realmente, nu au ce. Şi nici nu te pot forţa să îi laşi în preajma ta în momentele alea, că nu au cum. Este tot decizia ta.

Din punctul tău de vedere, ce-ar trebui să facă şi ce nu ar trebui să facă?

Nu ştiu dacă e general valabil pentru toată lumea şi depinde foarte mult şi de tine, de ce gândeşti tu într-un anumit moment, de cât de conştient eşti de ce ţi se întâmplă. Dacă reuşeşti să mai fii raţional conştientizezi că oamenii îţi vor binele şi accepţi că ai nevoie de ei în preajma ta. Faptul că te sună, că îţi scriu, că vor să te scoată în oraş, lucrurile astea ar trebui, în principiu, să ajute.

Dar poţi să ajungi în punctul în care să nu mai gândeşti deloc raţional, să ţi se pară sufocant şi să îi dai la o parte total. Iar asta se poate întâmpla în decurs de câteva zile, nu e nevoie de o perioadă lungă. Ăsta e marele paradox: ajungi să îi îndepărtezi pe toţi şi pe urmă te simţi singur şi abandonat.

Am trecut şi prin chestia asta. A fost alegerea mea să îndepărtez pe toată lumea şi după ce toată lumea a dispărut – bine, nu a dispărut, dar mi-a acceptat alegerea – m-am simţit abandonat. Nu era vina lor că am ales să-i dau la o parte. Era vina mea, doar că eu, în momentul ăla, atât am ştiut să fac.

Şi ce-ai făcut apoi, când ţi-ai dat seama în ce punct ai ajuns?

Când am reuşit să revin la o gândire cât de cât raţională mi-am dat seama că este vina mea, că eu i-am îndepărtat, nu ei s-au îndepărtat de mine şi că nu pot să fiu atât de cretin încât să-i dau pe toţi la o parte şi pe urmă să-i arăt cu degetul, că au plecat când aveam nevoie. Dar ţine strict de gândirea raţională, dacă mai există şi dacă mai poţi să ajungi la ea. Şi cred că ţine şi de noroc să reuşeşti să mai faci asta.

Fix la asta mă gândeam acum, în timp ce te ascultam, că pare o loterie.

Este. Chiar ţine de noroc chestia asta pentru că nu e ca şi cum mai eşti într-un punct în care să poţi să te aduni, să poţi să zici că gândeşti foarte bine ce faci. Când nu mai eşti raţional nu ştiu dacă mai ai cum să te ajuţi tu pe tine, să te întorci la gândirea raţională. Pur şi simplu, dacă se întâmplă, ai noroc. Dacă nu se întâmplă ştim cu toţii cam care este deznodământul.

Cum eşti tu acum, în acest moment şi care sunt lucrurile care te ajută pe tine, aşa, zi de zi, să mergi mai departe?

Fix în acest moment în care vorbim sunt cumva pe linia de plutire, dar asta pentru că m-ai prins tu într-un moment OK. Zilele trecute, dacă am fi vorbit… de fapt, nu am fi vorbit pentru că nu eram bine. Sunt zile şi zile. Sunt zile în care reuşeşti să gestionezi cât de cât şi alte zile în care eşti la pământ.

Problema este că eu nu ştiu ce mă face să trec de la o zi la alta. Nici nu cred că este ceva în mod concret. Pur şi simplu mă chinui să trec de la o oră la alta. Chiar dacă ies foarte rar din casă încerc să socializez, în acelaşi timp. Uite, vorbesc cu mama, o dată sau de 2 ori pe zi. Am acceptat cumva că e OK să fac asta şi că până la urmă îmi face bine, chiar dacă uneori e copleşitor. Mai vorbesc cu prieteni. În ultima perioadă nu pot să zic că am făcut ceva în mod concret. Cel puţin de când s-a terminat Paştele, când am fost super, super ocupat la laborator, n-am mai muncit. Am mai făcut mici chestii administrative, dar nimic concret. Pur şi simplu trec de la o oră la alta şi de la o zi la alta din inerţie.

La asta mă gândeam şi aseară, când m-am pus în pat, fix ăsta a fost gândul: „Am reuşit să mai trec de o zi fără să-mi propun.” Nu m-am forţat, n-am tras de mine, pur şi simplu funcţionez din inerţie. Sunt zile în care trag de mine pentru că intervin şi gânduri din alea, mai nasoale.

Nu ştiam cum să te întreb de ele.

Îţi dau un exemplu de acum 2-3 zile, când m-am trezit într-o stare absolut deplorabilă, direct în hohote de plâns. M-am ridicat din pat după vreo 2 ore şi m-am dus să-mi fac cafeaua. Eu am aragazul lângă geamul de la bucătărie. Aşteptam să fiarbă apa, mă uitam pe geam şi mi-am zis că poate ăsta e momentul. Şi ai pornirea aia care e foarte de speriat pentru că, am spus-o şi o repet, oamenii depresivi nu vor să se sinucidă, nu vor să-şi termine viaţa, dar vor să nu mai simtă. Şi atunci, chiar dacă nu îţi doreşti să mori, pentru că ajungi să crezi că nu e niciun mod în care să te linişteşti, sinuciderea devine o variantă. Nu care îţi convine în mod deosebit, dar o vezi ca pe o ultimă soluţie.

Şi fix de asta îmi e foarte teamă pentru că sunt nişte porniri atât de puternice… În momentul ăla mi s-a făcut frig dintr-odată. Ştii senzaţia aia, când ajungi acasă extrem de obosit şi abia aştepţi să te arunci în pat. E, cam aşa este şi cu pornirile astea. Pur şi simplu simţeam nevoia să deschid geamul şi să mă arunc.

Există oameni care reuşesc să nu facă asta. Nu mă întreba de ce, că nu ştiu.

OK! Nu mai întreb.

Nu ştiu dacă a fost ceva anume care m-a oprit în momentul acela. Am avut gândul, am avut pornirea, în acelaşi timp mi s-a făcut frică pentru că era atât de real şi atât de puternic încât chiar credeam că se va întâmpla şi că nu am cum să mă opresc. Dar nu ştiu să-ţi zic ce se întâmplă în momentele alea sau ce s-a întâmplat până acum încât să nu duc la bun sfârşit gândul.

Tocmai pentru că nu ştiu ce mă opreşte, nu am nicio siguranţă că data viitoare se va întâmpla la fel.