Alexandru Stermin, biolog: „Virusurile ne-au ajutat să devenim ceea ce suntem ca specie. Cine s-ar fi gândit că în fiecare secundă din viaţa noastră inhalăm un milion de virusuri?”

Ceea ce nu cunoaştem ne sperie. Tocmai de aceea mulţi dintre noi încercăm să aflăm cât mai multe, să ne lămurim şi să scădem gradul de panică. Doar că, mai ales în situaţii extraordinare precum este acum pandemia de coronavirus, ne putem confrunta cu o mulţime de informaţii, unele corecte, altele mai puţin corecte. Şi tot acest bagaj informaţional contradictoriu poate accentua anxietatea în loc să o reducă. Aşa că l-am rugat pe biologul Alexandru Stermin să-mi răspundă la câteva întrebări.

Alexandru Stermin este profesor de Anatomie comparată la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, absolvent de Biologie, Teologie şi Filosofie, ornitolog pasionat, scriitor şi cercetător neobosit. Îi puteţi urmări experienţele şi poveştile din călătoriile pe care le face pe Jurnalul unui ornitolog.

În luna februarie a acestui an a fost plecat în jungla braziliană, unde a crezut că şi-a găsit sfârşitul. A făcut o greşeală de începător şi a fost muşcat de un păianjen.

A scăpat cu viaţă, dar experienţa trăită l-a făcut, odată întors în România şi intrat în autoizolare, să reflecteze mai mult asupra noului coronavirus, cel care a băgat spaima în mai toată lumea.

Până de curând marea sperietură la noi o reprezentau bacteriile. Toată lumea se ferea de ele. Acum toată atenția s-a mutat asupra virusurilor. Spune-mi ce sunt, de fapt, virusurile astea și cum ne influențează.

Din perspectiva unui biolog virusurile sunt niște entități biologice foarte, foarte mici. Dacă vrei, putem să le comparăm cu bacteriile, dar spre deosebire de acestea, ele nu sunt considerate entități vii pentru că în biologie definiția vieții implică mai mulți factori. O structură vie trebuie să se poată reproduce, să aibă un metabolism al ei, trebuie să crească și să evolueze. Virusurile sunt nişte lucruri mărunte care nu se pot reproduce singure. Ele au o capsulă mică în care se găsește materialul lor genetic și atât. Nu au alte structuri care să le ajute în metabolism sau în reproducere.

Sunt atât de multe virusuri în lume încât acum, de când am început noi să vorbim, am inhalat deja câteva milioane. Într-o secundă poți să inhalezi un milion de virusuri. Acestea sunt peste tot şi infectează orice formă de viaţă. Toate formele de viaţă au virusurile lor, aşa cum au paramecii, ciupercile, plantele şi toate animalele. Partea bună, dacă e să spunem așa, este că sunt foarte specifice. În general, un virus se poate lega, poate infecta o sigură gazdă.

Şi mai apare, din când în când, un virus din ăsta care se leagă.

Mai apare din când în când, pentru că asta înseamnă evoluţia. Odată ce a ajuns în ADN-ul celulei, cumva fentează celula şi o foloseşte pentru a se replica. Activeză, în favoarea multiplicării lui, structurile pe care celula le foloseşte în mod normal ca să se reproducă ea. Uneori apar greşeli în multiplicare şi virusul este uşor modificat. De cele mai multe ori aceste greşeli sunt fie neutre, adică aşa, ca pătrunjelul în supă, nici n-ajută, nici nu-ncurcă, dar pot să fie şi nefavorabile când virusul nu mai poate infecta nici măcar gazda specifică ori îl favorizează și infectează alte gazde, ale altei specii.

Așa cum s-a întâmplat şi acum!

Da, exact asta s-a întâmplat şi cu virusul ăsta. Dar şi cu multe alte virusuri. De exemplu aşa s-a răspândit HIV-ul. Un om a prins un cimpanzeu, a vrut să-l mănânce, l-a tăiat, s-a tăiat şi pe el şi a luat contact cu sângele animalului şi cu virusul. În felul acesta a ajuns HIV-ul să infecteze oamenii. Aşa s-a întâmplat şi cu coronavirusul acum, care a trecut de la un pangolin sau un liliac la noi.

Aşa, că sunt tot felul de ipoteze legate de modul în care a ajuns virusul ăsta să infecteze oamenii. S-a vorbit inclusiv despre ideea că ar fi fost scăpat dintr-un laborator. Crezi în ipoteza asta?

Nu. Au fost publicate studii în reviste de specialitate care argumentează temeinic faptul că acest virus nu a apărut în laborator. Ne atrag însă teoriile conspirației pentru că ne fac să ne simțim speciali şi deştepți. Toată situația asta este particulară. Chiar dacă umanitatea a mai trecut prin pandemii, este pentru prima dată în istoria umanităţii când, în 2 săptămâni după ce a apărut un virus, ne-am dat seama ce este. A apărut în Wuhan şi, pentru că avem tehnologia de astăzi, am identificat natura patogenului. Dincolo de asta, oamenii se mişcă acum, pe pâmânt, precum furnicile în furnicar și tot aşa, şi informația. Deci, din mediul ştiinţific, datele au ajuns repede în mediul social şi au apărut rapid reacții. În ultimii ani toate ţările au trebuit să reglementeze nişte strategii de acţiune în caz de pandemie, strategii pe care dacă le-au avut le-au aplicat. Toată ecuația asta în care sunt implicate aspectele tehnologiei şi ştiinței de azi, globalizarea şi strategiile politice răspunzătoare de pandemii au dus la carantinarea întregii Planete, lucru neobișnuit pentru noi, dar se pare că eficient!

Şi parcă suntem mai panicaţi decât oricând.

Da, pentru că nu cunoaştem. Tot ce nu cunoaştem ne sperie. Cine s-ar fi gândit că în fiecare secundă din viaţa noastră inhalăm un milion de virusuri? Cine s-ar fi gândit vreodată că virusurile astea ne-au ajutat să fim ceea ce suntem? Dacă nu erau virusurile, nici noi nu eram.

Explică-mi, te rog, acest lucru că pentru cei mai mulţi dintre noi, când spui virus, spui doar lucruri negative.

Nu demult am descoperit părţi din ADN-ul nostru pe care l-am numit „ADN gunoi” pentru că nu ştiam ce rol are şi de unde este. Recent ne-am dat seama că o parte din ADN-ul ăsta pe care noi l-am denumit gunoi este ADN provenit de la virusuri. Astăzi ştim că 8% din ADN-ul nostru este de la ele. Virusurile acestea atacă celulele noastre, iar unele pot să ajungă în ovul sau în spermatozoid şi astfel pot ajunge în ADN-ul embrionului. E un fel de modificare genetică, inginerie genetică naturală. E important de spus că doar de câţiva ani au început studiile acestea şi recent ne-am dat seama cât de important este ADN-ul acesta viral. Unul dintre rolurile primordiale pe care le are este în sistemul nostru imunitar. De exemplu, ADN-ul pe care îl avem de la virusuri ne ajută în lupta cu patogenii, cu alte virusuri, ne ajută să luptăm cu bacteriile, cu infecţiile, cu bolile. Orice reacţie imunitară pe care o avem implică ADN viral.

Aşa, că tot vorbim de crearea imunităţii la fiecare virus. Aşa se explică? De aici a pornit totul?

Într-o oarecare măsură, da! Lucrurile sunt mult mai complexe şi nu ştim totul. Odată ce a ajuns un virus în tine, pentru o bună perioadă de timp el infectează celulele. Dacă este un virus nou, organismul nu îl identifică imediat. După o vreme însă corpul reuşeşte să îl descopere şi începe lupta. O bună parte din strategiile de luptă şi structurile folosite sunt datorate ADN-ului viral, integrat în noi de-a lungul evoluției.

Dincolo de asta, virusurile ne-au ajutat să devenim ceea ce suntem ca specie. Noi venin din mamifere care depun ouă, cum sunt astăzi ornitorincul şi echidnele. La un moment dat mamiferele astea au fost infectate de un virus, virusul a intrat în ovul şi i-a transmis embrionului capacitatea de a se ascunde de organismul gazdă şi de a se putea lega de el. Şi atunci embrionul ce a făcut? A rămas în oviduct, în uterul ancestral. Acest fapt a fost unul benefic, evolutiv. Căci embrionul a fost mult mai protejat în organimul mamei decât în ou şi mult mai bine şi eficient hrănit. Şi aşa au apărut mamiferele placentare care au avut o evoluţie atât de mare încât astăzi avem câteva mamifere care depun ouă şi peste 4000 de specii de mamifere placentare.

Dincolo de asta, noi avem glandele salivare care produc amilază, ce descompune moleculele de zaharuri mari şi ne face să simțim gustul dulce. Atunci când noi mâncăm pâine sau orice altceva ce are amidon simțim gust dulce. Nu puteam să simţim acest gust dacă nu aveam amilaza în salivă. Dar nişte virusuri, în virtutea hazardului, au activat în glandele noastre salivare producţia de amilază. În momentul în care punem în gură ceva ne dăm seama dacă e dulce sau nu. Dulcele e foarte important pentru că ne dă energie. Mamiferele astea care au început să simtă alimentele care sunt dulci au început să le mănânce, preferențial, şi hrănirea lor a devenit mai eficientă în comparație cu celelalte care nu simțeau asta şi la care amilaza exista numai în pancreas. Aportul eficient de hrană bogată caloric a reprezentat un avantaj evolutiv.

Mie, acum, când mănânc ciocolată cu duiumul, nu mi se mai pare un lucru atât de bun.

Da, mai ales acum, în izolare. Dar când eram acum sute de mii de ani în Africa era important să mâncăm alimente bogate în zaharuri căci ne dădea energie.

Dacă tot am pomenit de izolare, acum sunt 2 tendinţe în lume: cea în care ni se spune să ne izolăm şi mai sunt statele care au ales infectarea în masă. Care crezi că e cea mai bună variantă din perspectiva ta de biolog?

Dacă vrem să înţelegem multe lucruri din societatea noastră cred că trebuie să putem vedea dincolo de bula în care suntem şi să privim viul în întregul lui. Am înţeles cum e cu virusul din perspectiva naturii, un soi de selecţie naturală. Cine trăieşte, trăieşte! Cine nu, moare! Dar, în acelaşi timp, natura ne spune ce soluții au găsit speciile care au supraviețuit milioane de ani. Prin urmare, mai sunt pe pământul ăsta milioane de specii care au fost infectate de-a lungul timpului cu diferiți patogeni contagioşi. Aceste specii încă supravieţuiesc şi înseamnă că au soluții.

Uite, de exemplu, Jane Goodall a descoperit că cimpanzeii au luat poliomielită de la oameni.

Deci nu luăm doar noi de la animale, mai iau şi ele de la noi.

Exact! Şi, revenind la Jane Goodall, ea a observat că indivizii bolnavi erau izolați de grup şi, uneori, când se simţeau mai bine erau reintegrați. Un exemplu relevant este cel al albinelor. Unele larve se infectau de pestă, transmiteau semnale celorlalte şi albinele le izolau de grup. Au fost şi larve care nu au semnalizat asta şi în acest caz tot grupul, tot roiul a murit. Asta e selecţia naturală. Au fost selectate larvele care semnalizau şi erau izolate. Deci, în natură, de milioane de ani, de zeci de milioane de ani, în astfel de situaţii izolarea este cea mai bună metodă.

Am putea merge cu gândul de la aceste reacţii bio-chimice la ceea ce numim astăzi instinct?

Da, am putea face asta. Cum? S-a descoperit că noi, atunci când evaluăm ceva moral, una dintre emoţiile pe care le avem este dezgustul. Dacă ceva ne dezgustă noi îl considerăm imoral. Sigur, mai sunt şi alte elemente care sunt implicate în aceste mecanisme morale, dar tot timpul este şi dezgustul. Dacă vorbim de religiile din lume, o să vedem că este imoral în unele religii să mănânci porc. În alte religii este imoral să mănânci animale care se târăsc, cum ar fi şobolanii. Dar de ce ne creează dezgust, de ce nu vrem să le mâncăm? Pentru că ele transmit agenţi patogeni şi atunci ne îmbolnăvim.

Dacă stăm să ne gândim, noi avem o scală de emoţii: avem frica, anxietatea, dar peste ele putem să trecem, peste dezgust, nu. Care e legătura pe care vreau să o fac? Dezgustul evolutiv ne-a ajutat să ne protejăm de anumite elemente din mediu care ne-ar putea omorî. Instinctul a fost integrat şi conceptualizat cultural, dar baza lui este una biologică.

Deci noi avem undeva, la bază, în ADN acest instinct, dar l-am cam anihilat odată cu această evoluţie.

Exact! Când eram în junglă ori savană noi, oamenii, ne bazam foarte mult pe instinct. Cu integrarea noastră socială în comunități imense am început să lăsăm la o parte partea asta de instinct şi ne-am îndreptat mai mult spre raţional. Şi am ajuns, cred eu, încet să ne suprimăm aceste insincte. Ucidem animalul din noi, cel care ne-a ajutat să supraviețuim de când e viața pe lume.

Ceea ce mă face să mă gândesc la povestea ta recentă, din Brazilia. Ai făcut ceva asemănător, aşa e?

Da. Am ajuns acolo şi aveam nevoia aia, să descopăr, să văd, să merg până la limite şi dincolo de ele. Dar ca să fac asta trebuia să ies din spaţiul meu de confort.

Uite, de exemplu, când m-am întors în România, am stat 2 săptămâni în casă. Când am ieşit afară luni, când am fost să-mi cumpăr mâncare, am crezut că mă sufoc. Niciodată n-am crezut că voi găsi un asemenea sociopat în mine. Pentru că în astea 2 săptămâni eu mă obişnuisem deja cu izolarea. Îmi era foarte greu să mă readaptez la mediul în care trăisem până atunci, cu doar 2 săptămâni înainte.

Tot așa, din cauza obişnuinței cu lumea, când am ajuns acolo, în natură, eu voiam doar să explorez. Nu mi-am dat seama că ar trebui să-mi fie şi un pic frică. Am anihilat frica asta în mine şi m-am plimbat până m-am trezit faţă în faţă cu moartea.

Povesteşte-mi puţin acest moment, te rog.

Am ajuns în Brazilia cu un proiect pe care îl aveam cu Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Proiectul era să mergem timp de 2 săptămâni într-o junglă, pe o insulă, Insula cea Mare. A fost un efort imens. Atât de greu şi atât de abrupt totul că nu puteam urca lesne, cu rucsacii în spate, ci uneori ne foloseam de sfori legate de arbori ca să putem ajunge până pe cealaltă parte a muntelui.

Dar ce căutaţi, de fapt, acolo?

Era un proiect de inventariere a biodiversităţii. Noi ne-am dus acolo ca să vedem câte păsări sunt pe insula aia. Imaginează-ţi că în ţara noastră există vreo 350 de specii de păsări. Pe toată insula aia care era de 3 ori mai mare decât Clujul am văzut 250 de specii. Are o diversitate foarte mare. Şi, dincolo de asta, şi pădurea era la fel. A fost cea mai diversă pădure, în specii de copaci, pe care am văzut-o vreodată. Deci noi ne-am dus să inventariem păsările astea şi am vrut să mai facem şi nişte studii. Acum trei ani am fost în jungla de pe continent şi am măsurat păsări. Pe insula asta am avut şansa să capturăm şi indivizi din speciile capturate pe continent şi ne-am dat seama că cele de pe insulă sunt mai mari. De ce? Pentru că ele, când au ajuns pe insulă, nu au mai avut atât de multe resurse şi s-au bătut între ele pentru mii de ani şi cele mai mari au câştigat, iar prin selecţie naturală au evoluat.

Asta căutam noi acolo. În fiecare dimineaţă ne trezeam la 4, capturam păsări cu plase şi permise speciale, le inelam până la 1. La 1 ne strângeam toată tabăra şi porneam iar vreo 7-8 kilometri prin junglă până la următorul punct. A fost cel mai mare efort din viaţa mea.

Şi cel mai cu peripeţii?

Da, şi cel mai cu peripeţii. Am plecat în junglă 4 oameni pentru că ori de câte ori făceam ceva, trebuia să fim câte 2 tocmai ca să nu păţim ceva. Şi, într-una dintre zile, cred că în a treia zi, după ce am terminat de inelat, tot eu am zis că mă duc până la un pârâu, la 10 minute distanţă, ca să beau apă. Şi am mers eu aşa prin junglă, nu aveam nici mănuşi, normal că trebuia să mă uit unde pun mâna.

Dar cum eram singur, în momentul meu de intimitate cu jungla, pe care o descopeream fără să fie nimeni în jurul meu, dintr-odată am simţit o durere extraordinară, prima dată în picior. Mă simţeam de parcă tocmai călcasem într-un cui, dar într-un cui mare, într-un piron. M-am lăsat în jos, mă uitam şi aveam bocancii destul de groşi. Şi în timp ce eu mă uitam la picior am simţit cum îmi urcă durerea pe mână şi m-am uitat în mâna dreaptă. În palma dreaptă mă muşcase un păianjen. Abia atunci a început să mă doară mâna acolo. Evident că m-am speriat foarte tare şi mă gândeam că în junglă este un păianjen foarte periculos, nu simţi nimic când te muşcă, dar după un sfert de oră te sufoci. Îţi paralizează toţi muşchii, toţi nervii.

M-am gândit că aş striga să vină băieţii după mine, dar că până veneau ei, gândeam că o să mor. Îm momentul acea mi-au venit în minte oamenii pe care îi iubesc. Frica, spaima morții m-a dus cu gandul la ei. Simțeam iubire. Iubirea asta a bătut frica. M-am decis să iau telefonul şi să le fac un filmuleţ în care să le spun că am murit, dar am murit fericit, că mi-am trăit viaţa şi că mi-a plăcut, că îi iubesc, că îmi pare rău că am murit, dar şi dacă trăiam 3000 de ani, în momentul morţii tot îţi pare rău că mori. Voiam să treacă uşor peste pierderea mea. Gândindu-mă la asta, durerea a trecut. Am coborât la pârâu să beau apă şi când am băgat mâna în apă am simţit aşa, ca o menghină, că-mi strânge mâna. Dar eram fericit că eram viu și am început să mă joc cu mâinile în apă, una mă durea, alta nu, era bizar. Cu jocul am mai diluat tensiunea din mine.

Omul de ştiinţă nu se lasă nici în momentele alea.

Nu, nu se lasă, raţionalul ne disociază mereu de emoțiile puternice!

Şi urcând înapoi înspre tabără am stat să mă gândesc care este cauza pentru care am ajuns în situaţia asta, pentru că nu era prima dată când ajungeam în junglă şi ştiam de pericole. Am fost de atâtea ori! Mi-am dat seama că, într-adevăr, eu am uitat cu totul de frică. Am uitat cu totul de frică pentru că voiam să am libertatea să explorez pe acolo.

Erai ca un copil care descoperă lumea.

Da, eram ca un copil care descoperea, dar care şi-a anihilat instinctul de conservare. Mi-am dat seama că lucrurile nu sunt numai bune şi rele din perspectivă biologică, nici frica nu e numai bună sau rea. Are şi părţi bune. Ar trebui să fim tot timpul conştienţi de asta. Şi ştii când se întâmplă? Am văzut la prietenii mei care au copii. Până să aibă copii erau la fel ca mine: să ne ducem, să ne aruncăm cu capul înainte în aproape orice. Din momentul în care au copii nu mai fac toate lucrurile astea. Fac lucruri, dar cu limite, nu mai ajung să fie copiii ăia rebeli care erau pentru că îşi iubesc copiii. Şi iubirea asta faţă de copii s-a integrat foarte mult în frică, iar frica stimulează instinctul de conservare și devin responsabili în fața vieții.

Instinctul ăsta de conservare e legat strâns de perpetuarea speciei, tu trebuie să rămâi în viaţă ca să îţi creşti copilul.

Exact, despre asta este vorba.

Povesteşte-mi puţin despre experienţele tale. Ai fost plecat aproape prin toată lumea. Ce cauţi? Pe lângă activitatea ta ştiinţifică pare că eşti mereu în căutarea a ceva.

Eu cred că mă caut pe mine. Şi caut viaţa însăşi. În momentul în care eu intru într-o junglă, unde e biodiversitate şi nu sunt oameni, simt că acolo este viaţa. Şi că viața asta este strâns legată de moarte, împreună formează ceva, nu ştiu cum să îi spun, un soi de împletitură, ca un fir de mărțişor. Acolo, în momentul în care un copac moare, din moartea lui se naşte viaţă. Apar insectele, păsările mănâncă insectele, moartea unui copac duce la viaţa altor ființe.

Cred că mai caut și omul acela asemeni păsării pe care a reprezentat-o Brâncuși. Brâncuşi a făcut “Pasărea în văzduh”, a încercat să îndepărteze toate amănuntele şi să ajungă la esenţă. Pasărea aia reprezintă toate păsările. Şi eu m-am gândit, mergând prin junglă, că este locul în care noi am apărut pentru prima dată şi cred că acolo, în junglă e esenţa noastră. De fiecare dată mă gândesc că în junglă este originea noastră, punctul de plecare, esența noastră. Şi e foarte fain, îmi dă putere. Mă conectează cu natura, cu lumea, cu tot. Cred că asta caut, de fapt. Caut conexiunea ancestrală cu viul din mine şi din toate celelalte.

Mi se pare că asta ai căutat şi prin studiile pe care le-ai urmat. Ai făcut Biologie, Teologie, Filosofie. Toate lucrurile astea par să ducă în aceeaşi direcţie.

Da, asta caut! Dar încă n-am găsit şi ştiu că n-am să găsesc, spre norocul meu. N-ai cum să atingi un ideal, însă e teribil de frumos să mergi spre el.

Când ai început să-ţi pui aceste întrebări?

De când eram adolescent. L-am descoperit pe Cioran şi Cioran era alter ego-ul meu. Orice problemă aveam citeam din Cioran. Sigur că nu le rezolvam pe toate că Cioran nu face asta, nu rezolvă problemele, dar te ajută să îți formulezi întrebările şi să mergi spre adâncul sau culmile tale. E terapeutic Cioran!

Bine, explică-mi acum cum ajunge un adolescent să fie fascinat de Cioran? Încerc să înţeleg de unde a pornit pasiunea ta pentru filosofie, teologie.

Eu am fost un copil mai singur, nu pentru că am fost exclus de oameni ci pentru că mă simțeam chemat de natură şi animale. Am crescut la ţară şi acolo aveam gâşte. Era un gâscan cu ochi albaştri cu care vorbeam, în felul nostru. De multe ori, după ce veneam de la şcoală, mergeam şi stăteam cu el, intram în coteţ şi mă certa mama că mă umpleam de păduchi. Şi, într-adevăr, erau tot felul de acarieni care se urcau pe mine. Gâştele sunt nişte fiinţe foarte sociale, formează grupuri, au ierarhii, comunică între ele, rezolvă problemele. Şi am avut ce învăța de la ele, poate mai multe decât de la oameni. Gâştele sunt mai abile decât oamenii în rezolvarea conflictelor. Am intrat aşa, cumva, în lumea asta a lor şi de multe ori, când eram mic, uneori şi acum, visam că sunt Nils Holgersson şi că zbor pe gâşte. Poate că aşa m-am apropiat de păsări şi de biologie.

Îmi plăcea foarte mult să merg singur pe deal. Aveam un deal în spatele casei şi plecam acolo, e locul meu preferat. Cum eram atât de mic nu ştiam când trebuie să mă întorc acasă, la masă. Şi bunica tot timpul îmi spunea: „Să te uiţi înspre munte şi când ai umbra în faţa ta să vii acasă.” Însemna că e 12 ziua şi trebuia să mă duc să mănânc.

Dacă de la gâşte am învățat cum să mă port cu oamenii, a fost cineva care m-a învățat cum să mă port cu animalele. Bunicul meu patern. Am scris despre un moment semnificativ în prima mea carte, Jurnalul unui ornitolog și în Sinteza:

“Eram copil de şase ani, era seara şi ciurda se întorcea pe uliţa satului. Momentul m-a prins pe drum şi m-am tras din faţa cohortei negre lângă poarta unei vecine când una dintre bivoliţele noastre s-a repezit spre mine cu coarnele să mă pună la pământ. Era nevoie de o singură lovitură şi timpul meu s-a fi oprit atunci, însă un vecin a sărit şi a speriat animalul, care s-a dus alergând spre poartă şi a intrat în curte. Era bivoliţa despre care ştiam că e greu de stăpânit şi e mult mai agresivă în comparaţie cu celelalte bivoliţe.

Nu a trecut mult timp şi, într-o dimineaţă târzie, după ce fusese scoasă ciurda, îl văd pe bunicul meu, cu bivoliţa de lanţ, cum se îndreaptă spre uliţă şi urcă animalul pe o platformă în remorca unui camion cu prelată. A vândut-o, oricum era prea greu de stăpânit, doar el era singurul care se înţelegea cu ea şi reprezenta un pericol pentru ceilalţi. Camionul a plecat spre Bucureşti, dar a doua zi a apărut la noi la poartă acelaşi camion, cu aceiaşi oameni care îl strigau pe bunicul meu să meargă să ia bivolul căci ei nu au reuşit să îl scoată din remorcă când au ajuns la destinaţie deoarece animalul s-a zbătut mereu şi încerca să îi atace cu coarnele, pufăind din nări când se apropiau de el.

Se vedeau pe spatele ei urmele loviturilor şi, în toată remorca închisă cu prelată, se simţea lupta ce a avut loc acolo în aburii care încă ieşeau pe nările animalului. Bunicul meu s-a dus, a mângâiat-o uşor, i-a vorbit, a dezlegat-o şi, încet, a dus-o în grajd şi i-a dat banii omului înapoi.

A doua zi, parcă aşa, ca şi când nu ar trebui să ne vadă bunica mea sau părinţii mei, m-a luat de mână, mi-a răsfrânt mânecile de la bluză, mi-a băgat mâna în butoiul cu apă din grajd şi apoi, mâna udă mi-a presărat-o cu tărâţă. Vorbea în şoaptă cu mine şi, încet, m-am dus cu el spre capul bivoliţei, care era legată la iesle. Aceasta şi-a întors privirea spre mine, m-a fixat câteva secunde, apoi, încet, mi-a mirosit mâna şi a început cu limba ei lungă şi aspră să lingă tărâţa de pe braţ. A fost momentul în care m-a prezentat bivoliţei, i-am simţit căldura respiraţiei şi am conştientizat masivitatea grumazului, iar, fără ca nimeni să îmi spună, cu cealaltă mână am început să o mângâi pe cap.

A durat o vreme tot acest moment şi după ce ne-am întors amândoi în bucătărie, era linişte, nu mai era nimeni, bunicul meu s-a aşezat pe un scaun, iar eu pe pragul uşii în faţa lui, îl priveam fascinat. Îmi amintesc că pe peretele din spatele său, deasupra capului, era o icoană cu Sfântul Gheorghe care omora balaurul, pe bunicul meu tot Gheorghe îl chema şi conştientizez acum ce atunci doar simţeam, că, în ochii mei, bunicul meu era cu mult mai mult decât un erou care omora un balaur, el era cel care a îmblânzit balaurul şi a făcut frica să dispară din mine, nu aducând animalul la picioarele mele, ca pe un căţel supus, ci, cunoscându-ne pe amândoi, a creat contextul întâlnirii noastre la un nivel la care nici unul şi nici altul nu e mai presus, suntem egali, ne acceptăm şi stăm faţă în faţă.“

Bunicul meu nu se purta aşa numai cu animalele ci şi cu oamenii, cu Lumea. Îmi place să cred că am parte din umanitatea şi căldura lui în mine şi chiar dacă atunci când eram copil nu realizam ce noroc am avut să cresc în preajma lui, acum că îmi dau seama, mă străduiesc să cultiv calitățile lui în ființa mea.

Şi dragostea de carte cine ţi-a transmis-o?

Eu nu am avut acasă o bibliotecă, dar am avut norocul unor părinţi care de fiecare dată când era ceva legat de şcoală, mă susţineau. Oricând, orice, oricât! Dacă voiam o carte, mi-o cumpărau, dacă aveam nevoie de ceva pentru şcoală, îmi cumpărau. Recunosc că mie mi-a plăcut la şcoală mereu, din pricina asta nici n-am mai terminat-o și tot în ea am rămas.

La liceu am fost un elev mediocru însă am avut noroc cu biologia. Făceam tot felul de experimente acasă, profa de biologie mă încuraja și mergeam la tot felul de concursuri de biologie. Mai este şi profesorul de biologie al părinților mei, cu care m-am împrietenit şi care m-a ajutat să descopăr ornitologia şi Societatea Ornitologică Română.

Dar de când mă știu am avut o minte iscoditoare. Ţin minte, când eram în şcoala generală, luam cloşti şi le ascundeam în şop, le punem pe ouă. După care luam ouăle şi mergeam cu ele în garaj. Tata avea un redresor cu care încărca bateria de la maşină. Curentam ouăle cu redresorul în diferite perioade ale incubației şi apoi aşteptam să văd care pui eclozează și care nu.

Bun, m-am lămurit cu Biologia, cu cercetarea. Cum a ajuns Teologia în viaţa ta?

Eram în anul 2 la Biologie şi mă confruntam cu tot felul de întrebări şi curiozități legate de religie, atât de prezentă în viaţa oamenilor din jurul meu. Îţi dai seama, la sat biserica e centrul unei comunităţi, acolo se întâmplă totul. Pe lângă curiozitate eu am un soi de gândire magică, sunt atras de ritualuri, de imaginar şi cu siguranță şi asta m-a împins. Plus că, după cum am spus, când a fost vorba de şcoală ai mei mereu m-au susținut aşa că nu a fost un efort din partea mea să îi conving să îmi plătească taxa la o facultate, chiar dacă din partea lor a fost un efort financiar destul de mare.

Am terminat Biologia, am terminat Teologia şi tot simțeam că nu găsisem ce căutam, atunci m-am dus la Filosofie. Am terminat masterul în Filosofie, iar asta m-a ajutat enorm, am învăţat că nu trebuie să găseşti răspunsuri la toate întrebările, că trebuie să te bucuri de confruntarea ta cu ele. Asta e cel mai fain!

Dincolo de Biologie, care satisface o enormă parte din nevoia mea de cunoaştere şi înțelegere, pe partea descoperirii mele şi a ființei umane cel mai mult simt că mă ajută cursul de formare în psihoterapie pozitivă, pe care îl fac de trei ani şi din care mai am încă doi. E fascinant şi faptul că am şansa să particip la acest curs, este unul dintre marile privilegii ale vieții mele. Printre foarte multe alte minți şi personalități, acolo l-am descoperit pe Jung. Mi se pare una dintre cele mai geniale minţi pe care le-a avut umanitatea. Pentru mine este un fel de Darwin. Eu sunt foarte mândru că-s biolog, din perspectiva cunoaşterii. Mi se pare că noi, biologii, vedem de la noi înspre lume, vedem un infinit.

La cursul de psihoterapie pozitivă am o profă minunată care mă ajută să văd că omul, ca individ, limitat de contururile lui fizice, este infinit în trăirile și capacităţile lui interioare. Ca să înțelegi ce spun, un biolog vede lumea ca un șir de numere, de la unu la infinit, un psihoterapeut vede infinitul unui interval limitat. Între 1 şi 2 e un infinit, 0.1, 0.01 și tot așa.

Eşti într-o continuă căutare şi cercetare.

Da, şi aşa o să fiu toată viaţa. Ideea e că filosofia chiar m-a ajutat foarte mult, m-a ajutat să înţeleg că nu există un adevăr absolut, că lucrurile sunt foarte nuanţate.

Chiar voiam să te întreb: nu e obositor să cauţi mereu ceva, să cercetezi mereu?

Nu, deloc. Uite, cum sunt cu studenţii. Când mă duc la școală, pot să vorbesc 8 ore ca nebunul, sunt obosit, sunt frânt, dar la finalul zilei mă simt încărcat pozitiv. Întâlnirea aia cu ei mă vitalizează. Când sunt cu studenţii faţă în faţă vorbesc cu ei, mă apropii de ei şi interacţiunea noastră îmi face forte bine. Dau tot ce pot, dar mă încarcă şi ei teribil, cu energia lor.

Acum mă văd cu studenţii online. Sunt rupt după orele alea, eu nu mai pot să mă încarc. Îmi lipsește partea umană, emoțională a experienței.

Aşa e şi cu oboseala asta a ideilor. Eu de fiecare dată când mă duc în spaţiul ideilor regăsesc şi emoţia experienței. Poate să fie o întâlnire cu ideile care să te obosească dacă vrei neapărat să găseşti un răspuns. Dar dacă nu vrei să găseşti un răspuns ci doar acolo, în lumea aceea, să te joci cu ele, jocul te obosește fizic, dar te însuflețește.

Ce simţi când eşti în faţa studenţilor şi le transmiţi ceea ce ştii?

Nu mă prea gândesc că le transmit din ce ştiu eu, partea asta cu ştiutul e relativă, ci mă gândesc că mă duc în fața lor şi îmi dau toată silința să creez un context, o atmosferă în care ne împărtășim pasiunea pentru viu. De aceea sunt foarte fericit că sunt dascăl la Facultatea de Biologie pentru că dacă vrei să faci biologia trebuie să fii pasionat. Merg în mijlocul lor ca să ne bucurăm împreună de împărtăşirea unei pasiuni comune. Evident că asta nu funcționează cu toți studenții. Unii studenți nu reacționează la modul în care le predau eu, dar sunt alți colegi de-ai mei care îi stimulează sau motivează în alte feluri. E bine că nu-s toţi studenții la fel, așa cum nu-s nici profii, diversitatea este motorul evoluției.

Pari genul de profesor pe care ar trebui să îl aibă orice elev sau student. Ai avut şi tu un profesor care te-a ajutat, te-a sprijinit?

Da, în prima mea tinerețe a fost profesoara mea de Biologie din liceu, diriga şi proful de biologie al părinților mei, dar să știi că dacă mă gândesc am avut foarte mulți profesori excepționali. Pe mulți i-am păcut iar pe cei pe care nu i-am plăcut, nu a fost din cauza lor, ci din cauza materiei și mă gândesc acum la profele de mate.

Eu, când eram copil, aveam acasă o colecţie de cranii. Mama nu mă lăsa să le pun în casă. Şi le ţineam prin garaj, prin şopron, pe unde puteam. Când am ajuns la şcoală şi am avut primul laborator de Anatomie comparată, îl țin minte şi acum, a intrat în laborator proful meu de atunci, nu era cu mult mai în vârstă decât mine sau poate ne era atât de apropiat că nu simțeam asta. A luat un craniu de peşte şi a început să ne povestească despre fiecare os. A fost magic. Nu puteam să cred că este cineva care chiar ia în serios treaba asta. M-am uitat aşa la el şi mi-am spus că eu, când mă fac mare, asta vreau să fiu. Am avut norocul că a crezut în mine și mi-a dat şansa de a rămâne în facultate, în universul în care trăiesc din cunoaştere şi din împărtăşirea ei. Şi acum predau Anatomie comparată.

La fiecare curs de Anatomie comparată mai fac ceva. După ce prezint cursul, în care uneori e multă informaţie, la sfârşit le vorbesc despre un tablou sau o operă de artă care are legătură cu ceva din curs. Vreau să le arăt astfel partea simbolică a lucrurilor, să vadă puţin şi dincolo, să le stimulez şi partea creativă a creierului.

Dincolo de asta, un alt moment semnificativ din viața mea a fost întâlnirea cu Ruxandra Hurezean, care m-a încurajat să scriu. Mi-a descoperit spațiul scrisului, un loc în care pot să împărtășesc nu doar studenților ci şi lumii fascinația pentru viu. Este foarte fertilă pentru mine energia pe care mi-o dă jocul cu cuvintele. Ca şi viul şi oamenii, au și ele, cuvintele, ceva de care m-am îndrăgostit.

Ai făcut o mulţime de lucruri până acum. Ce vrei să faci mai departe? Ce-ţi doreşti?

A, foarte multe! Dar cel mai mult îmi doresc să-mi doresc lucruri. Şi acum o să spun ceva ce poate să sune foarte pompos, dar inspirat de Platon, îmi doresc să fac lumea mai bună, mai liberă şi mai frumoasă.

Cum ar trebui să privim noi, oamenii obişuiţi, lucrurile în perioada asta de pandemie?

Când suntem în situaţii tensionate în viaţă, tindem să vedem numai răul din jur şi binele îl luăm de parcă ni s-ar da pe gratis. Aş vrea să avem înțelepciunea să integrăm binele pe lângă răul pe care îl vedem și simțim. Să ne străduim să privim lucrurile în nuanțele lor. Și nu doar lucrurile ci și pe cei din jurul nostru.

În confruntarea asta cu situația, unii dintre noi se activează şi încearcă să caute soluții practice, să acționeze, să facă ceva. Alții se concentrează pe trăirile lor şi ale celor din jur. Unii nu pot să vadă mai mult decât ziua de azi, alții fac planuri pentru ce o să facă după ce trece perioada asta. Suntem diferiți și uneori e greu să ne înțelegem. Dar important este să conştientizăm că în adâncul ființei noastre toți trăim aceleaşi stări fundamentale, de neliniște, nesiguranță şi grijă pentru noi şi pentru cei din jurul nostru, chiar dacă le manifestăm atât de diferit şi opus. Suntem împreună toți în povestea asta şi numai împreună putem trece prin ea cu bine. Diversitatea viului în unitatea complexității lui este felul prin care viața își continuă aventura, de milioane de ani.