Alina Pietrăreanu: „Acum 7 ani, când am aflat că am HPV, părea că viața mea s-a terminat”

Alina Pietrăreanu acum 7 ani a flat că are HPV. A început să caute pe Internet ce înseamnă asta și a găsit „foarte multe informații false sau alarmiste, în care părea că viața mea s-a terminat”. A aflat apoi că „viața cu HPV înseamnă o perioadă de creștere a sistemului imunitar printr-un stil de viață un pic mai echilibrat, ceea ce nu a omorât pe nimeni până acum, urmând ca apoi, în cele mai multe cazuri, virusul să dispară și să fie necesar un control ginecologic anual”. Dar acela a fost și momentul în care s-a născut Papiloma Party, un spectacol interdisciplinar și probabil primul spectacol din țară care vorbește despre HPV.

Atunci când o întrebi pe Alina Pietrăreanu cu ce se ocupă, recunoaște că își adaptează răspunsul în funcție de cine o întreabă: „dacă e cineva din familia mea și eu răspund cu artist interdisciplinar, nu o să înțeleagă nimic. În ultima vreme, însă, răspund cel mai des cu regizoare și dramaturgă și simt că în sfârșit acest răspuns mă împlinește. Pentru moment, cel puțin”. 

Scrisul este singurul mod prin care Alina Pietrăreanu reușește să se simtă adaptată. Nu a fost un copil foarte sociabil, dar când citea sau scria, lumea din interior și cea din exterior începeau să își găsească un sens împreună. Acum scrie și o piesă de teatru pentru adolescenți, un horror psihologic care va fi montată în cadrul unor cursuri de teatru și film. 

Alina Pietrăreanu „pe la 20 de ani căutam și eu, ca orice om foarte tânăr, intensități, fără să îmi dau seama când se transformau în toxicități”. Astăzi „e amuzant că militez pentru acceptare și înțelegere, dar față de mine însămi duc încă o mare luptă cu ele”. Iar „peste 50 de ani mă văd sexy și șmecheră”. Dar cine este Alina Pietrăreanu și cum arată viața ei? Vă invit să aflați din interviul de mai jos:

Alina, povestește-ne puțin despre Papiloma Party…

Papiloma Party este un spectacol interdisciplinar și probabil primul spectacol din țară care vorbește despre HPV. Sunt fericită că am reușit să unesc multe forțe artistice (respectiv profesioniști și oameni extraordinari, pe care îi admiram de aproape sau de la distanță de multă vreme) alături de care explorez acest subiect atât de important. Focusul proiectului este să aducem în prim plan un subiect care afectează viețile atât de multor oameni la noi în țară încât cred că toată lumea are măcar o prietenă sau un prieten care se confruntă cu acest virus, dar tăcerea din jurul acestui subiect, ca în jurul multor subiecte ce țin de educația sexuală, este copleșitoare. 

Papiloma Party este la intersecția dintre artele spectacolului și tehnologie, deoarece am căutat cele mai actuale și relevante moduri în care putem aborda această problemă urgentă. Ne adresăm multor tipuri de public și cred că, dincolo de subiect, oricine poate găsi ceva să îl intereseze în acest spectacol, de la cântece la mișcare, la maparea corporală live sau la sculpturile 3D care compun o parte a scenografiei. Nimic nu este ales întâmplător și totul compune o experiență complexă despre ce înseamnă să trăiești cu acest virus, pe alocuri amuzantă, pe alocuri triggering, pe alocuri tripantă, per total vindecătoare.

Acest proiect interdisciplinar are ca temă virusul care pune România pe primul loc al țărilor din Europa – HPV. Și își propune ca, pe lângă componenta artistică, să deschidă subiectul în spațiul public și din perspectiva unei campanii de informare. De ce ați ales subiect? Și care este legătura ta cu acest subiect?

Proiectul nostru are în focus crearea spectacolului prin intermediul căruia sperăm să ajungem la cât mai multe categorii de public, pentru cât mai mult timp și să apropiem lumea de acest subiect, poate mai greu de digerat, într-un mod emoțional și afectiv, iar după fiecare spectacol ne dorim să deschidem o discuție de tip Q&A cu publicul. Scopul meu principal este să se vorbească cât mai mult, cât mai fără stigmă și cât mai competent despre HPV. Demersurile noastre vin din mai multe părți. După primele reprezentații din București, ne vom duce într-un turneu prin câteva localități din țară cu acces limitat la cultură și voi ține în aceleași orașe și ateliere în licee, pentru că mi se pare esențial ca informația să ajungă la publicul cât mai tânăr, mai ales la cel cu vârsta ideală pentru vaccinare. Totuși, orice vârstă până în jur de 50 de ani e ideală pentru vaccinare. Dacă abia acum ai posibilitatea să o faci, fă-o.

Alina Pietrăreanu: „Acum 7 ani, când am aflat că am HPV, părea că viața mea s-a terminat”

Scopul proiectului este acela să deschidă subiectul în spațiul public, cum se vorbește acum despre HPV și cum ți-ai dori să fie abordat subiectul?

Acum 7 ani, când am aflat că am HPV, moment pe care îl numesc și punct zero al proiectului actual, când scriam HPV pe internet găseam foarte multe informații false sau alarmiste, în care părea că viața mea s-a terminat. Viața cu HPV înseamnă o perioadă de creștere a sistemului imunitar printr-un stil de viață un pic mai echilibrat, ceea ce nu a omorât pe nimeni până acum, urmând ca apoi, în cele mai multe cazuri, virusul să dispară și să fie necesar un control ginecologic anual.

Acum găsim mai multe informații pe internet, dar modurile în care se vorbește despre HPV oriunde sunt încă destul de pur informative. Mi se pare necesar să creăm platforme și contexte în care să vorbim și ca de la om la om, să ne văităm, să râdem, să împărtășim experiențele și să fim împreună. De asta, parte din proiect este și o grup pe facebook numit HPV Community unde vrem să rămânem în contact cu o comunitate cât mai mare de oameni și să le oferim informații despre proiect și spectacol, informații de ultimă oră despre vaccinare, HPV, dar și să continuăm să ne spunem poveștile. 

Alina Pietrăreanu: „Viața cu HPV înseamnă o perioadă de creștere a sistemului imunitar printr-un stil de viață un pic mai echilibrat, ceea ce nu a omorât pe nimeni până acum”

Performer, regizoare, scriitoare, directoarea artistică a Festivalului Internațional de Arte Performative Ecosistem și președinta ONG-ului cultural Șangri-La Artistic Ground. Cine este Alina Pietrăreanu?

Când lucrezi la intersecția dintre domenii cea mai grea întrebare pe care o poți primi este: Cu ce te ocupi? De multe ori zic artist interdisciplinar, dar adaptez răspunsul în funcție de cine mă întreabă. Dacă e cineva din familia mea și eu răspund cu artist interdisciplinar, nu o să înțeleagă nimic. În ultima vreme, însă, răspund cel mai des cu regizoare și dramaturgă și simt că în sfârșit acest răspuns mă împlinește. Pentru moment, cel puțin. 

Am început cu teatrul, am făcut facultatea de actorie și am simțit că mai am de căutat. Îmi plăcea foarte mult literatura și să scriu, așa că am făcut un master de studii literare și am intrat și în bula literară. Au început frustrările când am văzut ce prăpastie era între lumea literară și lumea teatrală și mi-am dorit să le apropii, mereu am simțit că domeniile artei trebuie să lucreze împreună, sau măcar să fie conștiente unele de altele fiindcă ne tragem seva din același material și avem multe de învățat unii de la ceilalți. 

Am început să cochetez și cu lumea dansului contemporan și aceeași problemă. Am înființat în 2020 asociația în cadrul căreia am propus să creăm contexte de lucru interdisciplinare și colaborative și printre cele mai importante proiecte de până acum ale noastre sunt serialul audio Orbis, care a fost anul acesta și nominalizat la UNITER, Festivalul Internațional de Arte Performative Ecosistem și în prezent, Papiloma Party. 

În paralel, am și predat propriile cursuri de scriere și performance și pas cu pas am realizat că cel mai mult mă reprezintă o gândire regizorală și dramaturgică, așa că anul acesta am început și un master de regie. Cred mult în metoda de învățare „văzând și făcând”, dar simt nevoia din când în când și să mă pun în contexte de învățare mai formale, precum școli sau rezidențe. 

Cred că sunt o persoană foarte entuziasmată de ceea ce face, observ că am răspuns la întrebarea cine e Alina povestind despre proiectele mele. Asta pentru că toate proiectele pe care le-am făcut până acum au venit din preocupările mele existențiale și cotidiene și mă definesc destul de mult. Pe lângă tot ce fac, sper că sunt o iubită atentă, o prietenă bună, o fiică recunoscătoare și un om care încearcă să se accepte, deși nu îi iese mereu. 

Alina Pietrăreanu: „Sper că sunt o iubită atentă, o prietenă bună, o fiică recunoscătoare și un om care încearcă să se accepte, deși nu îi iese mereu”

Spuneai într-un interviu că „practic, scriu ca să trăiesc, la propriu. Și ca să îmi găsesc locul în lume”… ți-ai găsit locul? 

Cred că locul nu e o destinație, o tot drumul ăsta. Chiar am vorbit în ultima vreme cu mai mulți prieteni că simt, în sfârșit, că sunt pe drumul meu și eu sentiment care mă bucură și mă sperie în egală măsură. De multe ori fac mișto de zicala dacă faci ce îți place nu vei simți că muncești nicio zi din viață, fiindcă fac exact ce îmi doresc cel mai mult să fac și zilnic simt că muncesc enorm, sunt stresată, sunt obosită, sistemul cultural în care activăm are multe probleme, ideile oricum nu vin ușor, mi-e frică de eșec, mi-e frică să nu dezamăgesc. Dar cred că fericirea arată și așa, nu e mereu instagramabilă. Deși, uneori, e. Și sunt recunoscătoare că anul acesta, pentru prima dată, pot să spun că am reușit să mă întrețin din meseria mea, deși cu greu, deși încă e totul precar, dar e totuși un privilegiu pentru care încerc să nu uit să mă bucur. 

Cum a apărut scrisul în viața ta? Și despre ce scrii cel mai des?

A apărut când eram în școala generală și aveam blogspot. Scrisul era singurul mod prin care reușeam și eu să mă simt cât de cât adaptată. Nu am fost un copil foarte sociabil, dar când citeam și când scriam lumea din interior și lumea din exterior începeau să își găsească un sens împreună. Apoi a reapărut în criza din mijlocul facultății de actorie când mi-am dat seama că nu vreau să fiu actriță și bazele realității pe care mi-o creasem atunci timp de câțiva ani s-au zdruncinat puternic. Am regăsit scrisul cu mirare că uitasem de el și am descoperit ușor ușor că scrisul e pentru artă ce e cartoful pentru legume, e maleabil și e la fel de bun în foarte multe forme, e o bază pe care poți clădi cam orice. Poți scrie și un scenariu nonverbal, de exemplu, dar gândirea de a construi un univers e aceeași. 

Alina Pietrăreanu: „Am renunțat la scris crezând că nu îmi pot face un viitor din asta”

Care a fost cea mai lungă perioadă când nu ai scris? Și de ce s-a întâmplat asta?

Cred că de la începutul liceului și până în anul doi de facultate. Asta dacă nu punem la socoteală comentariile la română pentru bac pe care le scriam mereu de la zero cu destul de multă ușurință. Cred că dorința mea pentru scris a dispărut o vreme din lipsă de expunere culturală. La mine în oraș nu întâlneam scriitori, dramaturgi, scenariști, nu știam că încă se mai scrie în lumea de azi și forme poate lua scrisul ca artă. Am renunțat la scris crezând că nu îmi pot face un viitor din asta. Eu am fost pentru prima dată la un spectacol pe la 16 sau 17 ani, după ce mă hotărâsem deja să dau la teatru. A fost mai mult o intuiție fericită, la fel cum a fost și încercarea mea de a găsi o cale comună pentru teatru și scris. Mi se pare esențial ca tinerii să aibă contact cu artiștii și oamenii de cultură contemporani pentru că nu ne putem baza mereu pe intuițiile-minune ale fiecărui om cu potențial.  

Ce ai scris astăzi, înainte de acest interviu?

În paralel cu repetițiile pentru Papiloma Party, scriu și o piesă de teatru pentru adolescenți care am înțeles că va fi montată în februarie de către colega mea în cadrul unor cursuri de teatru și film. În ultimele nopți cam la piesa asta am scris, un horror psihologic, ador adolescenții și mă bucur oricând am șansa să scriu cu ei și pentru ei. 

Alina Pietrăreanu: „E amuzant că militez pentru acceptare și înțelegere, dar față de mine însămi duc încă o mare luptă cu ele”

Alina, cum este „Să trăiești cu o presiune constantă”?

E amuzant că militez pentru acceptare și înțelegere, dar față de mine însămi duc încă o mare luptă cu ele. Acum doi ani m-a sunat scriitoarea Diana Iepure care coordonează o colecție tot pentru adolescenți, iată, de la Editura Paralela 45 și m-a întrebat dacă nu vreau să scriu un roman pentru noua colecție. Nu aș fi avut curaj momentan să încerc să scriu chiar un roman și apoi să mă duc să bat la poarta editurilor cu el, dar cum a venit o editură să bată la poarta mea, nu am putut zice nu. Așa mi-am făcut debutul în literatură. E un roman pe două planuri, unul cu o grupare de adolescenți numită „Stânga Împrejur” care vor să scrie un manifest pentru o societate mai bună și, în paralel, un grup online de inceli (e o mișcare mondială de celibatari involuntari de care aflasem recent și am studiat-o mult, m-a fascinat cum ceva atât de greșit și totuși atât de explicabil în contextul societății contemporane poate să existe) care vor să pornească un război împotriva femeilor. Dar romanul este, de fapt, despre cum cauți ce vrei să faci cu viața ta. 

E interesant că personajul principal, Sofia, vrea să dea la teatru și profesorul care o pregătește se dovedește a fi un abuzator. Iar cartea a ieșit fix cu puțin timp înainte să înceapă toate scandalurile cu profesori abuzatori din universitățile de teatru din țară. Și sper că lupta împotriva abuzurilor din domeniu să continue și să dea din ce în ce mai multe rezultate. 

Alina Pietrăreanu: „Pe la 20 de ani căutam și eu, ca orice om foarte tânăr, intensități, fără să îmi dau seama când se transformau în toxicități”

„Toată adolescența mi-am dorit să mă îndrăgostesc nebunește, dar nu am reușit, și asta m-a făcut să mă simt defectă. Am început, din disperare, să ascult muzică binaurală pentru atragerea sufletului-pereche, dar era îngrozitor de plictisitoare, la fel ca toată viața mea. În vara următoare s-a întâmplat, în sfârșit, marea dragoste, și, după doar o lună de relație, am căzut la pat cu simptome de depresie.”, ai scris pe coperta a patra a cărții. Cum vezi iubirea astăzi? Și cum s-a schimbat ea de-a lungul timpului?

Pe la 20 de ani căutam și eu, ca orice om foarte tânăr, intensități, fără să îmi dau seama când se transformau în toxicități. Am experimentat în multe direcții cu oameni nepotriviți și mă bucură. Sunt o fire curioasă și îmi plac experimentele și în profesie și în viața personală. De asta cred că am învățat multe din acest parcurs mai sinuos în dragoste, până când am avut prima relație lungă și sănătoasă, în cadrul căreia am format bazele puternice ale omului care sunt acum. Cred că după prima relație de acest fel raportul cu iubirea se schimbă definitiv. Nu am văzut niciodată iubirea ca pe un scop în sine și asta le-o datorez alor mei. E minunat să fii într-o relație benefică, dar nu e nicio tragedie dacă nu. În ultimii ani am început să prețuiesc în egală măsură și celelalte tipuri de iubire, pentru părinți și pentru prieteni. Iubesc mult oamenii care fac parte din viața mea acum, mă apucă uneori accese de recunoștință în care mă gândesc la ei și îmi vine să le scriu scrisori de iubire. Cred că ei sunt unul dintre motivele pentru care în ultima vreme am început să mă simt pe drumul potrivit, fiindcă mă uit în jurul meu și văd oamenii potriviți. Amoros învăț să fiu o iubită mai calmă, o iubită mai bună, dar și să cer, fără frică, ceea ce simt că am nevoie.

Spuneai că „Uneori e plăcut și simți că radiezi. Alteori îţi vine să strigi până te evapori în stratosferă”… când ai simțit că radiezi ultima dată și când ai strigat atât de tare încât să te audă până în stratosferă?

Da… nu pot să cred că am zis de stratosferă. E un pic cam mult. Au trecut doi sau trei ani de când am scris asta, acum nu m-aș duce chiar la stratosferă. Am simțit că radiez multe zile la rând în timpului festivalului Ecosistem de anul acesta, a fost multă muncă în spate, dar au ieșit 10 zile de vis, cu întâlniri valoroase și cu evenimente foarte bune și necesare. Și cu atmosfera ideală pentru un festival de sfârșit de vară. De strigat, mai strig câteodată, sper totuși că nu se aude chiar până în stratosferă.

Citește și: Cristina Juncu și viața într-o familie de artiști: „Eu când o să fiu mare, vreau să fiu Ada Milea”

Personajele tale se luptă cu abuzuri, cu nedreptăți, cu subversiuni. De ce simți nevoia să creezi astfel de personaje și să dai voce unor astfel de probleme?

Cred că de multe ori personajele mele sunt subversive și se luptă cu abuzuri și nedreptăți pentru că în jurul nostru se întâmplă abuzuri și nedreptăți constant. Ca artistă nu cred că pot să fiu neutră în fața nedreptăților din jurul meu. Dacă aș alege să mă fac că nu le văd și să vorbesc doar metafizică, ar fi tot o luare de poziție, dar una pe care nu mi-o doresc. Trăim într-o lume în care putem schimba prea puține cu arta, dar măcar nu ne închide nimeni gura cu forța, sau cel puțin nu atât de pe față ca în alte părți ale lumii și ale istoriei, așa că măcar să vorbim. 

Cred mult în puterea artei de a ne ajuta să fim mai puțin singuri, de a închega comunități, de a ajuta, măcar puțin, oameni individuali, care, unul câte unul, se adună. Să fii plătit ca să faci artă mereu mi s-a părut și o datorie de a da comunității ceva înapoi, primești bani ca îți cultivi vocea cu care să strigi apoi și pentru toți cei care nu au avut timp sau mijloace să și-o cultive la fel de bine ca tine. Eu lucrez la graniță, mereu am pornit până acum de la problemele mele personale sau problemele pe care le cunosc foarte bine și le-am extins în contexte sociale mai generale. Am grijă să nu preiau abuziv voci pe care nu le cunosc și nu le înțeleg suficient de bine, pentru că și să dai voci greșite e la fel de dăunător ca tăcerea totală. Pentru ceea ce nu știu, creez contexte în care să se facă auzită vocea altor oameni care știu.

Alina Pietrăreanu: „Peste 50 de ani mă văd sexy și șmecheră”

Alina Pietrăreanu, am văzut că împreună cu Alina Brăcaci ai avut un atelier cu Capsula Timpului la sediul pentru seniori al Asociația Niciodată Singur, în care le-ați pus întrebarea „Ce ți-ai spune dacă te-ai întâlni cu tine de acum 50 de ani?”, ce răspunsuri ați primit? Tu ce i-ai spune Alinei de 15 ani, dar de 20 de ani? Și cum te vezi peste 50 de ani? 

A fost un atelier minunat, o experiență pe care sper să o repet curând. Doamnele au fost mult mai implicate și deschise decât puteam să sperăm. Ne-a surprins că majoritatea doamnelor ne-au răspuns că singurul lor regret e că nu au fost mai rebele, că au ascultat prea mult de părinți sau de bărbat. Faptul că doamnele de peste 75 de ani regretau că nu au făcut mai mult ce au vrut ele cu viața lor a fost cel mai sincer și involuntar moment de feminism la care am asistat. Alinei de 15 ani și Alinei de 20 de ani mi-ar fi teamă să le spun orice ca să nu facă ceva altfel. Lăsând totuși frica asta de-o parte, le-aș spune amândurora că este ok dacă nu au citit toate cărțile mari ale lumii și nu au văzut toate filmele mari, că nu le vor vedea niciodată pe toate și nu e nevoie de asta ca să înceapă să-și exprime cu încredere ideile. Peste 50 de ani mă văd sexy și șmecheră. 

Ce te inspiră? Și ce subiect ți-ai dori să abordezi în proiectele viitoare?

După ce scoatem și premiera de la Papiloma Party și mă liniștesc puțin, vreau să îmi iau câteva zile în care îmi fac curat în casă și în gânduri. Am avut multe proiecte intense unul după altul în continuu anul acesta, așa că simt nevoia să mă gândesc puțin înainte să răspund la întrebarea despre proiecte viitoare. Momentan, vreau să mă bucur că în sfârșit se întâmplă Papiloma Party și să fac să fie posibilă și să crească multă vreme de acum. 

Citește și: „Dacă nu aș fi spus întreaga poveste a mamei – mi-am dat seama acum – că ar fi fost un subiect despre care aș fi scris toată viața”. De ce a simțit creativa Laura Ionescu nevoia de a zice povestea ei și a mamei sale pierdută mult prea devreme

Care a fost cel mai greu moment din viața ta? Și cum l-ai depășit?

Nu sunt bună cu ierarhiile. Încep să fac overthinking și nu pot să aleg un moment. Asta poate fi și un lucru bun, înseamnă că nu am avut un moment atât de rău încât să mă duc automat și fără niciun semn de întrebare la el, și mă bucur, mi-aș dori să rămână așa. 

Alina Pietrăreanu: „Mi-ar plăcea să mă bucur fără nicio anxietate, lucrez la asta”

Când te-ai simțit cel mai mândră de tine și ce ți-ai spus / ce ai scris atunci?

De câte ori fac lucruri pentru prima dată sau când descopăr chestii în ce fac la care nu m-am gândisem înainte, sunt mândră de mine adesea când mă gândesc la ce fac. Dar de multe ori mă sperii când sunt mândră de mine, așa că probabil mi-am zis: „Hai că avem treabă”. Mi-ar plăcea să mă bucur fără nicio anxietate, lucrez la asta. Dar sunt foarte mândră, fără anxietate, când reușesc să manageriez bine un conflict.

Și, ultima întrebare, ce urmează pentru Alina Pietrăreanu…

După cum ziceam, urmează puțină relaxare, o curățenie generală și o mică planificare pentru anul care vine. Am în gând să rebranduim asociația, am găsit și alt nume, am în plan niște modele mai sustenabile de lucru, dar și modele colective. Mă interesează explorarea și mai extinsă a intersecțiilor dintre arte și tehnologie, dar și rezidențe internaționale, am mulți muguri de idei. În rest, vreau să mă ocup de viața proiectelor existente, să încep altele, și sunt curioasă care va fi următorul spectacol. Lucrurile foarte clare pentru la anul momentan sunt masterul de regie și ediția viitoare a festivalului Ecosistem, din august 2025, care va avea ca temă chiar Future Gaze.

Citește și: Cum sinuciderea propriei mame poate deveni subiect de roman. Și cum povestea copilului măcinat de vină și regrete prinde aripi de fluturi în cartea scriitoarei Bianca Dragomir