Alina Şerban, actriţă şi regizoare de etnie romă: Eu nu sunt mai deşteaptă sau mai talentată decât verişoarele mele. Eu am avut nişte şanse date de profesorii care nu m-au pus în ultima bancă, care m-au meditat gratis şi am avut privilegiul unei pieli mai deschise

Alina Şerban a participat de curând la Cannes cu filmul „Singură la nunta mea” ce a intrat în competiţia ACID. A jucat rolul principal în acest film, rol pe care l-a primit de cum a dat ochii cu regizoarea filmului.

Ea însăşi este regizoare, mai exact, este prima femeie de origine romă ce scrie şi joacă piese cu mesaje socio-politice, prima femeie romă, regizoare ce a ajuns cu piesa sa manifest „Marea ruşine” să joace pe scena teatrului de stat, Excelsior.

Are o poveste impresionantă pe care am ascultat-o având pielea de găină. Am încercat să fac un interviu cu ea, însă, am uitat rapid de întrebările pregătite, pentru că întâlnirea noastră s-a transformat într-o poveste la o cafea. Mă simţeam ca în faţa unui pick-up la care ascultam o poveste, ca atunci când eram mică. Alina s-a născut într-o familie de romi, însă, atât tatăl, dar mai ales mama ei, au înţeles cât de importantă este educaţia şi au împins-o de la spate să înveţe. Erau săraci, dar nu au renunţat niciodată şi când ea a început să realizeze eforturile pe care părinţii le făceau ca ea să poată merge la şcoală, a dat tot ce era mai bun din ea. A învăţat cât de mult a putut, a întâlnit şi oameni cu suflet care au ajutat-o, dar a fost şi extrem de talentată. Au fost momente în care a spălat vase ca să se poată întreţine în Londra unde a vrut neapărat să facă un master în regie la Royal Academy. Dar a reuşit. Drumul ei abia acum începe şi sunt convinsă că vom auzi foarte mult de ea de aici înainte, căci talentul şi munca asiduă pe care le-a depus până acum, nu pot rămâne fără rezultat.

Despre cum e să fii rom aici, despre discriminare, despre teatru şi regie de teatru, am povestit aproape două ore. A fost o poveste pe care am savurat-o până la ultimul cuvânt şi pe care am încercat să o redau cât mai în amănunt mai jos. Enjoy!

„Singură la nunta mea” la Cannes….

Da, a intrat la selecţia ACID (Association pour le cinéma indépendant et sa diffusion) şi anume din 2500 de filme au fost alese 9, ceea ce e o mare bucurie pentru noi. Selecţia s-a făcut de către oameni ce aparţin cinematografiei din întreaga lume şi fiecare film primeşte un fel de „naşă” sau „mamă adoptivă”, prima care scrie o critică despre film şi care ne-a prezentat în Cannes. Apoi, timp de 1 an de zile ne vor ajuta să ducem filmul în cât mai multe cinematografe, să avem o distribuţie largă.

Noi, acum am intrat în familia Cannes, lucru foarte important pentru film şi pentru noi pentru că altfel, ar fi fost foarte greu să îl distribuim în atâtea locuri. Aşa, foarte multe filme bune nu ajung să fie văzute.

Cum ai ajuns să joci în filmul acesta?

Eram la Festivalul Internaţional Shakespeare, jucam Mercutio (deci se poate) şi dădusem înainte o probă în Bucureşti pentru rolul acesta, mă descoperise un director de casting pe când eu aveam un spectacol lectură al piesei mele „Marea ruşine”. Cu el am dat o probă, apoi fiind la Craiova, el m-a chemat în Bucureşti că venise regizoarea şi voia să mă cunoască. I-am spus că nu pot pentru că repetam peste 16 ore pe zi pentru Mercutio şi spre norocul meu, au venit ei la Craiova. Din spusele regizoarei, au ştiut că sunt personajul de când am intrat în încăpere.

A urmat apoi o întreagă epopee pentru că eram invitată să joc într-un alt film, în aceeaşi perioadă. Şi pentru asta, producţia belgiană a decis să mă aştepte şi au făcut şi schimbări în scenariu, căci nu se potrivea anotimpul filmărilor cu cel din scenariu.

Unde s-a filmat?

În afara Bucureştiului, în Gălbinaşi, de unde vine şi mama mea. S-a întâmplat aşa. Ei căutau locaţii şi trecând prin Gălbinaşi, i-am întrebat dacă vor să vadă şi satul acesta că am rude acolo. S-au îndrăgostit de normalitatea acestui sat.

Şi aici au văzut-o şi pe Rebeca, pe care nici eu nu o cunoscusem până atunci, fiica vărului meu primar. În pregătirea pentru film, am aflat că ei s-au decis ca filmările din ţară să fie la Gălbinaşi, iar Rebeca să joace rolul fiicei mele.

Mai e de zic să filmul prezintă povestea unei tinere rome din România care e foarte tânără pentru a avea un copil, cum li se întâmplă multor fete, şi căreia îi este foarte greu să gestioneze propria-i libertate, năzuinţe, dorinţe ale sale, responsabilitatea de a fi mamă şi cutia în care a pus-o societatea şi istoria, aceea de fată, romă, săracă. Pamela, ca şi mine, a avut puterea să nu accepte ce i s-a dat ca şi cadru. Ea a zis: „eu ies de aici. Eu vreau ca şi alţii aceleaşi drepturi”. Asta mi-am spus şi eu şi în genul acesta de feminism cred şi eu.

Pamela zice nu, „eu vreau un bărbat care să mă respecte, eu vreau să ies din sat” şi ea crede că un bărbat e posibil să o salveze. Lucru care se mai schimbă pe parcurs, dar filmul este despre emanciparea ei. Filmul este despre o romă, dar în acelaşi timp este o poveste universală, pentru că dacă nu am menţiona că e romă, am putea să credem că fata asta este de peste tot.

Îmi place că povestea este universală şi în acelaşi timp unică. De ce unică? Pentru că noi nu avem şansa să vedem femei rome care să iasă din tiparul în care le-a pus societatea şi media în general.

Înţeleg că te indentifici mult cu personajul…

Mă identific în primul rând cu dorinţa şi puterea ei de a cere drepturi egale. Asta am vrut şi eu de la viaţa mea. Mi-am permis să visez, am primit ajutorul multor oameni, romi, neromi, dar, în acelaşi timp, nu am plecat cu aceleaşi drepturi ca alte fete din banca mea de la şcoală.

Încă în ţară, există foarte multe diferenţe între noi, că trăim în lumi paralele, există bariere ale sărăciei, ale grupului etnic, care te împing puţin şi tu porneşti cu un handicap pe care şi Pamela îl are, şi eu l-am avut. Însă, datorită unui cumul complex, am reuşit să le depăşesc. Mai lucrez la multe complexe pe care le am şi pe care le au multe fete rome.

Dar cum a fost viaţa ta, cum ei pornit, cum a fost familia ta?

Sunt născută în Bucureşti, într-o familie de romi, însă fratele meu are un alt tată şi el are părinţi de natură mixtă. Şi cred că sunt mulţi aşa. Dacă facem un test ADN, am afla că mulţi dintre noi suntem avem sânge amestecat.

Eu am aflat de mică faptul că tata vine dintr-o familie tradiţională de romi, iar mama era mai emancipată. Erau foarte diferiţi unul de altul.

Cum ai reuşit să evoluezi? Există prejudecata că romii, din cauza sărăciei, a neputinţei dar şi din lipsa voinţei, nu reuşesc să evolueze pe plan şcolar?

Nu aş spune că asta e o problemă de etnie. Cred că e o problemă pe plan naţional. Există acum foarte mulţi oameni săraci. Vorbim de generaţii care nu au avut acces la educaţie, din punctul de vedere al resurselor, ca şi alţii. Unui copil dintr-o familie săracă îi este mult mai greu să ajungă la facultate. El se întoarce acasă şi nu are cu cine să facă temele, lui îi este foame în bancă. Noi ne-am născut fără să fim motivaţi. Dacă nu exista mama aceea care să-ţi spună că trebuie să înveţi, nu cred că tu ţi-ai fi făcut de bună voie temele în clasa I.

Ar trebui să fie un efort comun şi din partea statului şi a familiilor. Statul trebuie să ajute familiile nevoiaşe să-şi ducă copiii la şcoală. Educaţia nu e gratis la noi. A fi 12 ani în şcoală, nu e simplu. Costă foarte mult, este o investiţie pe care mulţi nu şi-o permit. E uşor să dăm cu barda şi să intervină meritocraţia: „Eu merit să fiu unde sunt”. Ba pardon, dacă ne-am uita în spate, am vedea că ai pornit de pe o treaptă superioară.

Eu, nu sunt mai deşteaptă, frumoasă, talentată decât verişoarele mele din aceeaşi curte în care am locuit. Eu am avut nişte şanse date de profesorii mei care nu m-au pus în ultima bancă, oamenii care m-au meditat gratis, am avut şansa să mă nasc într-o familie în care părinţii mei au fost la şcoală şi au înţeles importanţa educaţiei. Nu mai spun că am privilegiul unei pieli de culoare mai deschisă. E mult mai uşor să ai pielea mai deschisă decât să o ai închisă şi să te repereze imediat lumea ca fiind rom.

Familia ta a avut posibilităţi să te trimită la şcoală sau au avut doar acest istoric?

Au avut şi posibilităţi. Până în clasa a IV-a mama a făcut temele cu mine. Eu eram o leneşă. Apoi, când am atins un prag de sărăcie enorm şi când mi-am dat seama că mama munceşte în cinci locuri ca să mă îmbrace, mi-am dat seama că eu trebuie să fac ceva şi anume să mă ocup de şcoală.

Cum ai decis să te faci actriţă?

Am avut o altă pasiune şi a rămas nesatisfăcută. Pentru dans. De când m-am născut eu am dansat, dansam şi pe imn. Voiam să merg la liceul de coregrafie, însă nu s-a putut pentru că am aflat că trebuia să mă duc cu doi ani înainte şi aşa am rămas cu dragostea nesatisfăcută.

Teatrul m-a chemat. Am fost într-o situaţie la locul potrivit şi la momentul potrivit şi pentru că asta eram menită să fac.

A venit un tip în clasa a IX-a care ne-a permis să mergem gratuit două zile la un curs de actorie şi apoi, dacă ne plăcea, trebuia să plătim. Eu m-am dus cu mai mulţi colegi, nu era special ce ne arăta, dar simţeam că eu aş vrea să merg mai departe, dar nu aveam bani. Îmi aduc aminte că plângeam în bancă, iar colega mea îmi spunea „Nu mai plânge că tu ai ceva. Ceilalţi pot să plătească cursul acesta, dar tu ai ceva special”. Ea a prevestit bine. Înţelegeam că îmi doresc mai mult decât colegii mei, nu putea să explic raţional de ce, dar era clar că vreau să merg mai departe. Jocul cu imaginaţia a fost în mine de foarte mică. În staţia tramvaiului, mă uitam la magazine şi făceam tot soiul de poveşti.

De mică am avut o fire creativă.

Dar până la urmă ai reuşit să plăteşti cursul?

Nu, nu am reuşit. Însă, pe acelaşi principiu am fost la un curs de karate, unde m-au primit fără să plătesc. Ca sensei-ul de la karate au fost mulţi oameni în viaţa mea.

Până la urmă am ajuns la iubirea pentru teatru plimbându-mă pe la Nottara şi întrebând dacă primesc şi eu bilet. Femeia de acolo mi-a spus că dacă aduc o clasă întreagă la teatru, vă dau bilete gratis. Şi aşa am făcut. Mi-am convins toată clasa, plus că diriginta a spus că ne motivează cinci absenţe dacă mergem la teatru şi aşa, toată lumea şi-a luat bilete. Iar eu am primit bilete la lojă.

Prin clasa a XII-a, cineva mi-a făcut cunoştinţă cu cu Tudor Istodor, băiatul Maiei Morgenstern, care m-a prezentat la teatrul PODU. Eu mă gândeam că nu am ce să fac acolo, mă simţeam prost, dar până la urmă am vrut să încerc să văd despre ce e vorba.

Îmi aduc aminte de domnul Naum (Cătălin Naum) căruia foarte mulţi actori ăi datorează multe şi care m-a luat din prima: „Ce e ţiganco? Care e treaba cu tine?”. I-am spus că vreau să dau la mai multe facultăţi, acesta fiind un sacrilegiu să spui acolo aşa ceva, era ca şi cum ai spune în biserică că nu crezi în Dumnezeu. Eu îmi asumam asta pentru că oricât de mare era iubirea pentru teatru, eu trebuia să am unde să stau: eram înscrisă la o locuinţă socială şi principala condiţie era să intru la facultate la cursul de zi. Nu puteam să dau doar la actorie pentru că se intra foarte greu.

Am avut un profesor de filosofie care m-a meditat gratis un an de zile şi aşa am intrat la SNSPA şi la Ştiinţe politice la Universitate.

Naum era foarte supărat, îmi zicea mereu: „Măi ţiganco, tu trebuie să dai la actorie, nu înţelegi?”. Era un mare compliment pentru că el nu zicea asta oricui acolo. Eu îi spuneam: „Da, da, da, dau, dar înainte trebuie să am unde să stau”.

Nu am mai apucat să mă pregătesc pentru actorie că a murit taică-miu şi am avut mai multe probleme. Naum însă, trecea pe la magazinul la care lucram eu în weekend, o ştia pe şefa mea şi de câte ori o vedea îi spunea: „Spui ţigăncii să dea la acotorie. Dacă nu face asta, e cea mai proastă”.

După ce am intrat la cele două facultăţi, am zis că trebuie să încerc. Mai erau două săptămâni, eu eram nepregătită şi am început să repet cu fetele care lucrau la covrigăria la care lucram în cursul săptămânii.

Am fost la primul examen, am încercat să cânt ceva, nu-mi ieşea deloc şi Mihaela Sârbu care era în comisie mi-a spus să-i cânt ceva din copilăria mea. În momentul ăla a fost ceva divin, mi-am amintit două versuri dintr-un cântec pe care mi-l cânta tata: „Ieşi papucule de sub pat, ieşi papucule, ieşi, Vin la fata mea, să te-ncalţe ea”. Când am ajuns la cuvintele „vin la fata mea”, m-a apucat o cascadă de lacrimi, căci el tocmai murise.

Am luat şi următoarele examene şi am renunţat la celelalte facultăţi. L-am sunat pe domnul Panait care mă meditase gratis şi cu inima cât un purice i-am spus că am renunţat la facultăţile pentru care mă pregătise dumnealui.

Dar ce e cu Londra?

Am ajuns acolo cu un master.

În timpul facultăţii, am fost un semestru cu bursă la New York, moment în care mi-am dat seama că eu pot să fiu mai mult decât o actriţă, că eu pot să şi scriu. Că eu vreau să produc ceva care să spună despre realitatea de zi cu zi, care să ne aducă mai aproape pentru că eu mă uitam la teatru cu ochii plini de dragoste, dar nu mă regăseam în mesajele acelea. Nu erau poveşti care să ne prezinte şi pe noi, ca oameni. Cum era mama mea, cum erau cei cu  care am crescut, cum eram eu, cum eram noi, cu bune şi cu rele.

În 2009 aşa am început un nou tip de teatru în ţară care asta făcea: vorbea despre faptul că nu e normal să folosim azi proverbe/zicători rasiste. Asta am început să fac printr-un spectacol stradal. Totul era atât de nou încât aveam impresia că le vorbeam altor actori despre ABC. A fost un one man show, nişte versiuni care au devenit apoi „Declar pe propria răspundere”.

Piesa asta are foarte multe tăişuri educaţionale şi a beneficiat de o primire foarte frumoasă. Apoi, mi-am dat seama că vreau să continui cu arta. În ţară am făcut şi teatru de păpuşi şi teatru de improvizaţie, am jucat şi într-un BBC series cu Benedict Cumberbatch şi Ana Maria Marinca. De fapt, apariţia în serial a fost primul meu job în actorie. Dar nu am înţeles nici atunci şi nici acum nu stau să mă gândesc la dimensiunea situaţiei, la grandoarea lucrurilor ce mi se întâmplau.

Da, dar nu mai eşti în situaţia în care să te preocupe unde stai…

Aşa e şi sper acum să-mi iau casă din banii mei. La asta încă lucrez şi sper să mi se întâmple.

„Declar…” începuse să devină mare şi voiam să investesc în instrumentele mele. Fără bani, am plecat la Londra. Dar aşa s-a întâmplat şi cu New York-ul care a fost prima mea casă după apartamentul acela social.

În fine. M-am dus şi am dat examen la Royal Academy şi am luat. Şi aşa a început aventura cu UK şi Londra. Eu în 2006 jucasem cu Benedict Cumberbatch şi vedeam peste tot afişe cu el şi le spuneam tuturor că am jucat cu el şi păream nebună.

În 2012 când am terminat, am luat premiul de cea mai bună studentă româncă din UK. Era important pentru mine să arăt că o fată, o romă poate să facă asta.

Am terminat masterul la această facultate super grandioasă şi m-am lovit de ce înseamnă să fii emigrant. Eu nu aveam permis de muncă şi nu puteam să mă angajez. Am ajuns să lucrez la negru, să spăl vase ca să mă pot întreţine. O profesoară de la facultatea mea mi-a trimis un link cu un concurs care se numea „Stories of London”. Eu munceam foarte mult  atunci şi printre picături mă uitam ce înseamnă acea aplicaţie, era ironic cum puteai să-ţi numeri viaţa în puncte.

Ducându-mă să-mi caut altceva de muncă, în autobuz, am scos o foaie şi un pix şi am scris primele rânduri. Era de fapt o scrisoare către Regină, cu lacrimi şi nervi, care începea cu „Dear Queen, I am glad that you have the opportunity to met me, becouse I am very special”. Şi aşa am făcut un story of London cu care am câştigat acel concurs de dramaturgie. Câştigul era posibilitatea de a pune în scenă o piesă. Asta a fost a doua piesă scrisă de mine şi anume „Home”. A fost o piesă foarte importantă pentru mine, în care m-am regăsit mult. Am plecat de la sensul iniţial de home office, acela cu Regina, dar apoi am tot încercat să aflu ce înseamnă Home pentru mine. Până la final am înţeles că alţii au şi mai multe probleme decât mine, eu până la urmă am obţinut permisul de muncă, dar alţii nici nu au dreptul să aplice. Aşa am ajuns să cunosc şi englezi fără casă la ei în ţară, cum am cunoscut şi un amic somalez care nu avea nici un drept în UK şi tot aşa, am cunoscut complexităţile vieţii.

Piesa am scris-o eu şi am şi jucat-o cu numai cu emigranţi, dar şi cu o studentă roşcată din UK. Muzica a făcut-o profesorul meu de capoeira care a devenit şi personaj în piesă.

Apoi am fost parte din multe proiecte acolo, am fost la multe festivaluri, am cunoscut mulţi artişti, am lucrat, mi-am făcut o viaţă acolo.

Hai să vorbim despre „Marea ruşine”

Este un proiect foarte important în viaţa mea. Este o piesă ce vorbeşte despre sclavia romilor şi m-a interesat foarte tare să aflu cât mai multe despre subiectul acesta. Dacă am început cu povestea vieţii mele, era un pas normal să aflu originile mele.

Această piesă am scris-o după ce m-am întors în ţară. Am reuşit să-i conving pe cei de la Centrul Naţional de Cultura Romilor să mă ajute să produc piesa. Mi-a luat 7 ani să-i conving pe ei şi pe ONG-işti romi să înţeleagă că arta poate să apropie oameni şi că nu e nevoie mereu să-i distrăm pe oameni.

Am reuşit să avem un eveniment de 2 zile la Teatrul mic, cu recenzii foarte bune şi sala plină. Numai că degeaba eşti bun dacă nu ai continuitate.

Era foarte greu să deschid uşile la teatrele de stat, după atâţia ani de teatru independent. Voiam să ajung acolo unde oamenii nu sunt convinşi şi nu ştiu prea multe despre noi. Mi-a mai luat 2 ani să ajung cu piesa la un teatru de stat.

Excelsior, teatrul pentru tineret şi adolescenţi, mi-a deschis uşa. Directorul teatrului în faţa căruia m-am dus să mă prezint crezând că voi mai aştepta 3 ani un răspuns, a zis da.

Crezi că are legătură cu etnia ta munca multă pe care ai depus-o ca să ajungi aici?

Cred că e greu pentru multă lume, dar elementul etnic deranjează. Adrian Găzdan, directorul de la Excelsior a făcut un pas istoric. El şi-a asumat o piesă despre sclavia romilor, un subiect care nu există în manualul de istorie. Pentru mine, e un simbol de „vindecare”.

Eu devin prima femeie romă, regizoare a cărei piesă intră în programul de teatru de stat, cu un subiect despre sclavia romilor.