Alina Stoian, femeie de afaceri, pe drumul ei de la succes până în Iad și înapoi

Alina Stoian , managerul JustAD, este o femeie de 38 de ani care a creat de la zero o agenție de publicitate, când de fapt își dorea să emigreze în SUA, care a transformat visul celor dragi ei într-un succes de afaceri și care, cu prețul de a pierde familie, business și a rămâne cu datorii, a ales să se cunoască pe sine însăși. A făcut, cum zice ea, de mai multe ori drumul până la fundul iadului și înapoi, iar ce a aflat ne poate fi de folos și nouă: „fericirea, ca stare, nu ține de nimeni și de nimic decât de tine.”

Cine ești tu?

Eu sunt un om întotdeauna pe picioarele lui, care a știut ce a vrut, dar care, din motive neînțelese, la un moment dat a început să tacă. M-am simțit bine cu mine în acea variantă pentru foarte mulți ani, dar am uitat să mai trăiesc.

Iar la un alt moment dat am primit mai multe palme de la viață, care mi-au retrezit dorința de a fi eu. Mai mult decât atât, când m-am trezit, am făcut-o într-o formă mai bună, mai conștientă de ceea ce îmi doresc să fac.

Acum eu sunt eu: femeie de business, care a făcut asta toată viața, sunt mamă, femeie pur și simplu, cu dorințele și așteptările ei. Sunt o femeie.

De ce această cunoaștere de sine nu a fost dintotdeauna atât de puternică așa cum pare a fi acum și care sunt „palmele” despre care vorbești?

Cred că suntem educate în această societate să fim așa, să avem grijă de toată lumea, de fratele mai mic, de viitorul partener. Așa mi s-a întâmplat și mie, cu timpul am început să îmi pierd „vocea”, dar într-un mod inconștient și involuntar.

Nu m-am trezit într-o zi și am zis că de astăzi nu mai spun lucrurilor pe nume și răspicat. Nu treceam peste principii, indiferent de cât de mică mi-a fost vocea, dar nu mai spuneam lucrurilor pe nume.

De unde vii tu și de ce ai plecat din orașul tău, de ce nu ai încercat să faci business-ul acolo?

Vin din Slatina, Olt, și nu am foarte multe amintiri despre perioada copilăriei și adolescenței mele. Am fost un om foarte introvertit și întotdeauna preferam să analizez ce se întâmplă în jurul meu.

Nu mi se părea că este locul meu în aproape orice cerc ajungeam în acest mic oraș de provincie. Nu reușeam să rezonez cu oamenii de acolo. Fără să par vreo arogantă, aveam sentimentul că nu am nimic de învățat de la acei oameni, iar eu întotdeauna am încercat să stau lângă persoane de la care eu să pot învăța ceva.

Nu aș ști să îți spun ce greutate a avut orașul acesta în formarea mea, dar aș spune că am copilărit o vreme acolo, iar verile le petreceam la bunicii din partea mamei, care locuiau la Sibiu.

Cred că mi-a rămas cumva zvâcul acela de oltean care luptă până la capăt pentru ce crede el că este bine, dar cu calmul ardeleanului. Iar răbdarea asta, crede-mă, mi-a fost testată: primul meu job a fost în vânzări. Culmea, pentru un introvertit! (râde)

Am ajuns la București, la facultate, deși puteam alege Craiova, un oraș mult mai apropiat, dar eu voiam să merg fie în cel mai mare oraș din țară, fie să nu mai plec deloc.

Mi-a plăcut întotdeauna ideea de metropolă, aglomerată și agitată. Mai mult decât atât, visul meu, până la urmă, era să migrez în SUA, unde voiam să fac ceea ce am simțit întotdeauna că voi face, advertising.

Cum ai simțit tu asta, în liceu, de pildă?

Eram fascinată de tot ce însemna cultura americană. Fără să fiu genul care citea foarte mult, mă trezeam cu tot felul de informații pe care le absorbisem cumva. Eram acolo și simțeam că acolo era locul meu, nu în Slatina, nicicum.

Așa că am venit la facultate în București, am ales, fără să am vreun ghidaj foarte clar, ASE, Relații internaționale, fiiindcă intenția mea finală era de a emigra în SUA, unde mi se părea că îmi este locul și unde, nu-i așa?, s-au născut advertising-ul și marketingul.

De ce ești în România acum și nu în SUA?

Nu sunt în SUA fiindcă am ales să nu fiu acolo. (râde)

Eu mi-am pregătit plecarea și am început să lucrez din anul II de facultate. Atunci a fost un pariu, recunosc, cu gașca de prieteni din liceu și cu iubitul meu de atunci.

Era zicerea clasică: nimeni nu te angajează fiindcă nu ai experiență, dar dacă nu ai un job, cum să capeți experiență? Iar genul acesta de provocări m-au intrigat întotdeauna. Așa că le-am spus: vă demonstrez că în câteva zile mă voi angaja. Unde, ce și cum rămânea de văzut.

Am reușit: am ajuns la departamentul de vânzări al unei firme care edita un catalog de… reclame pentru companii de construcții.

Cum te-a format experiența de vânzări, mai ales că ziceai că erai neînzestrată natural pentru asta?

Recunosc, nu mi-a luat foarte mult timp să îmi dau seama că mă înșelasem în privința mea și, ce credeam eu – că sunt un om introvert incapabil să vândă ceva, era o exagerare nemeritată.

În mai puțin de o lună de la angajare am reușit să readuc în companie niște contracte care fuseseră de multă vreme pierdute. Nu știu cum, fiindcă atunci nu era vorba decât de intuiție, fler și talent.

Sigur, cu experiența și cursurile ulterioare le-am cizelat. Dar am convingerea că un curs sau mai multe training-uri nu te fac un vânzător bun, dacă nu ai un talent pe care să îl poți cizela. Ca sportivii care, cu multă muncă și tehnică, reușesc să șlefuiască ceva cu care s-au născut.

Când ți-ai dat seama că poți avea un business al tău?

Nu am avut o mare experiență de angajat atunci când mi-am deschis agenția. Lucrasem trei ani de zile, pe la vreo trei firme, tot timpul cu gândul că voi pleca din țară.

Părinții mei și iubitul de atunci, care ulterior mi-a devenit soț, între timp am și divorțat, s-au gândit că singura soluție de a renunța la ideea de plecare din țară ar fi provocarea de a deschide o firmă.

Eu, obișnuită la ASE cu riscul zero, mi s-a părut înfricoșătoare ideea. La început. Recunosc.

Un business nu îmi oferea nicio siguranță, iar eu am nevoia asta. Și nu vorbesc despre bani. Niciodată nu am lucrat pentru bani, dar am nevoie să știu că oamenii din jurul meu sunt asigurați din acest punct de vedere, și în confort, nu doar în supraviețuire.

Agenția nu a fost visul meu, l-am preluat ca atare și m-am trezit în vâltoarea lui, dar pe urmă am realizat că îmi place să fiu pe cont propriu, nu m-am văzut niciodată ca un angajator, ci am fost tot timpul colega angajaților mei, pentru viețile cărora am simțit totdeauna răspunderea.

Gândul că modul în care fac business-ul, în care fac vânzările și aduc proiecte în agenție influențează direct viețile acestor oameni m-a ținut în priză, dar mi-a dat și multe nopți nedormite.

Am început această firmă, pe care am transformat-o într-un vis, în garsoniera cumpărată de ai mei, locuință de facultate, unde trăiam împreună cu soțul meu, cu un calculator al fratelui meu și cu cățelul.

Terry, cățeaua mea, care s-a dus deja de câțiva ani, avea un instinct extraordinar atunci când îmi făceam vânzările, iar când vorbeam cu cei mai mari clienți, ea lătra. Exact când făceam negocierile cu care aveam succes. Ceea ce mi se părea fascinant, când nu mă scotea din minți, îți dai seama.

Așa am început: doi oameni, un câine și un calculator.

După niște ani însă agenția a devenit un mediu toxic pentru mine. Probabil că începuse să se trezească sentimentul că nu era visul meu, ci al unor oameni care nu și-au dorit ca eu să plec din țară.

Când ai pierdut tot?

Am pierdut tot în 2017, după un întreg tăvălug de producție. În 2009, când era deja criză și toate bugetele erau tăiate, eu am luat o decizie care părea o slăbiciune de management: am investit în utilaj de producție, de print indoor-outdoor, pentru care am făcut credit bancar. Iar asta s-a dovedit soluția salvatoare, fiindcă foarte multe agenții au venit atunci către noi.

Am avut un moment în care era să pierd tot, în 2014, imediat după ce am născut. Pentru că, după ce îmi închegasem agenția așa cum îmi doream, cu departament de creație și tot ce era nevoie, înainte de a intra în concediul de maternitate, mi-am făcut planul și strategia ca pentru o agenție pe val, mai ales că aveam convingerea că voi reveni la muncă în câteva luni după naștere.

Iar oamenii mei m-au crezut. Cred că am avut această capacitate de a convinge oamenii să mă urmeze fără să le spun asta textual.

Dar eu nu m-am întors în câteva luni, așa cum promisesem.

De ce nu ai făcut-o?

Fizic, am revenit în agenție la foarte puțin timp după ce am născut. Dar mergeam la ședințe cu un sugar după mine, care nu rămânea acasă cu nimeni, nici măcar cu tatăl lui, căruia îi era frică să stea cu copilul.

M-am întors la serviciu pe jumătate, cum s-ar zice. Acasă, când stăteam cu copilul, practic tot pe jumătate făceam lucrurile, fiindcă o legănam cu o mână, iar cu cealaltă răspundeam la e-mail-uri.

Angajații mei au simțit asta și au rezistat vreo 6-8 luni într-o derivă în care nu mai aveau practic un lider. Iar pentru mine au început niște frustrări interioare care m-au măcinat o vreme.

Nu am crezut în depresia post-natală, dar a fost ceva similar, fiindcă simțeam că nu sunt bună îndeajuns nici să stau acasă cu copilul, nici să duc agenția mai departe. Iar asta s-a impregnat în toate lucrurile ce se petreceau în firmă.

Și totuși, în 2017, acum doi ani s-a năruit tot. De ce?

Eu acumulasem aceste frustrări pe care le-am ascuns sub preș, fiindcă eram femeia puternică, ce se descurcă în orice situație. Asta era imaginea despre mine dintotdeauna.

Nu știam să cer ajutor pentru că trebuia să mă descurc singură. Iar dacă îl ceream, mi se părea că solicit un favor fantastic cuiva. Inclusiv în cercul de prieteni această imagine de femeie puternică m-a urmărit.

După ce m-am întors la muncă, am pus osul la treabă și, în 2017, când totul s-a năruit, aveam afacerea mai sus și mai de succes decât unde o lăsasem. Eram, da, oricât de clișeistic ar suna, pe culmile succesului.

Dar atunci mi-am dat seama că ceva nu mergea.

Cum? Am primit un contract cu un client în zona de raliuri, care cerea să plec în țară, în fiecare lună, pentru câteva zile, timp de opt luni.

Asta mi-a dat timp pentru mine. Eram doar eu, fără nimeni din agenție și nimeni de acasă. Am avut timp să cuget, să înțeleg, să văd oamenii de raliuri și să îmi dau seama de libertatea pe care o trăiau și o experimentau ei, indiferent dacă aveau familii sau nu. Era o libertate de gândire pe care o vedeam acolo.

După vreo două luni, s-a produs un alt declic: am început să merg la sală. La 6.45 dimineața, chiar dacă nu sunt deloc matinală, eram pe banda de alergat. În prima zi, când am ajuns acolo și m-am urcat pe bandă, mi-am pus căștile în urechi și m-a bușit plânsul. Iar câteva săptămâni, zile la rând, nu făceam altceva decât să alerg pe bandă cu căștile în urechi și să plâng, fără să înțeleg ce se întâmplă cu mine.

Atunci mi-am dat seama că ceva nu era bine.

Iar până nu am început să lupt cu demonii mei, să înțeleg unde este problema, dacă este acasă sau la serviciu, dacă este la mine sau la altcineva, nu pricepeam nimic.

Eram nefericită, dar nu realizam asta.

Pe banda aceea mi-am dat seama unde era problema, dar am negat ce am simțit. O bună perioadă de timp. Și am luptat din nou cu demonii mei, ca într-un final să accept asta: sunt nefericită, cu viața mea și cu deciziile pe care le-am luat, nefiind măcar luate pentru mine. Așa a început declinul.

Am avut o discuție cu soțul meu despre toate aceste lucruri și am încercat să salvăm ce se mai putea salva din relație. Iar zilele noastre la agenție deveniseră despre noi, nu despre business. Oamenii au început să înțeleagă asta și să demisioneze, lucru care pe mine mă bucura.

Cum ți-ai revenit tu?

Abia după ce am ajuns la fundul Iadului, unde nu este deloc plăcut. Nu e nimeni acolo care să te ajute. Ai mei nu au știut nimic, iar prietenii vechi mi-au zis ce îmi spuneau dintotdeauna: „Alina, tu poți! Ești o femeie puternică, vei găsi soluția!”

Dar nu a fost așa. Am fost de câteva ori până la poarta Iadului și, când credeam că am terminat și am scăpat, călătoria continua. De câteva ori, timp de un an.

Oamenii au plecat, clienții au dispărut, am divorțat. O perioadă am locuit la cineva despre care nu știam că îmi este prieten, dar care m-a primit în casa lui fiindcă nu aveam bani de chirie.

Clienții au dispărut, dar datoriile din firmă nu. Și s-au adâncit. Ceea ce este firesc atâta vreme cât eu nu mă mai ocupam deloc de ea. Iar asta m-a urmărit: cu popriri, executări pe cont când nu mai aveam niciun ban, un credit care era garantat cu casa în care locuia copilul meu.

Iar eu nu aveam soluție.

Întrebai cum arată iadul? Am să-ți spun atât: am înțeles ce simt cei care nu mai pot și aleg să plece. I-am înțeles. Este o linie atât de fină cum nu-ți imaginezi. Însă în tot acest timp au apărut în viața mea niște oameni despre care nu știam că există și care mi-au devenit adevărați îngeri.

La sfârșitul anului 2018 a fost prima dată în viața mea când am zis că nu mai pot. Dar, am adăugat, începutul lui 2019, cu ajutorul acestor oameni minunați cu care am vorbit mult, cu care mi-am împărtășit aceste trăiri, trebuie să fie pentru mine punctul unui nou început.

Am cerut ajutor Sus și am zis că trebuie să se reașeze lucrurile. Și s-a întâmplat. Am renunțat să mă mai agăț de niște lucruri care nu aveau valoare, de fapt. Niciodată nu am lucrat pentru bani. Mi-i doream, dar nu munceam pentru ei.

La 1 ianuarie 2019 am plecat cu alt gând: orice se întâmplă este pentru binele meu și al celor din jurul meu, dacă mai pierd chestii materiale, firmă, mașină, casă, așa să fie!, eu vreau să creez și să construiesc. Asta fac și așa am reinventat agenția. Iar asta mi-a dat libertatea pe care nu știam că o puteam avea.

Nu am încă mașină, nu am mai mulți bani, dar am reînceput să fac bani. Trebuie să închid datoriile vechi și am găsit soluții pentru asta. Ce este cel mai important pentru mine este că am acest echilibru, și în viața de business, și în viața personală. Am găsit o Alina care este fericită.

Deci ce ne salvează din Iad este acest echilibru interior?

Da. Și mai e ceva: să realizezi că fericirea, ca stare, nu ține de nimeni și de nimic decât de tine.