„Am suferit tot timpul de dor de casă”. De ce s-a întors Costina-Costa Foru în România după o carieră de top în Italia

Costina-Costa Foru nu e doar un designer care a studiat la prestigiosul Institut Marangoni din Milano și a coordonat primul fashion show al campusului din Florența. E o femeie care a alergat ani la rând cu bagajele prin trenuri, între Milano și Florența, visând mereu la București. A predat modă studenților din întreaga lume, a fost trimisă să aducă know-how în Mumbai și Paris, dar spune azi, fără ezitare, că cel mai mult crede în oameni — în relații simple și profunde, în echipe mici și sincere.

Povestea ei începe printre tiparele Burda, lângă mama care își croia singură rochiile. Continuă cu o dorință de „rădăcinare” care a învins orice carieră internațională și care a făcut-o să lase în urmă strălucirea Italiei pentru un dor de casă ce i-a crescut odată cu anii. În acest interviu, Costina-Costa Foru vorbește deschis despre cum e să-ți pui sufletul în business, să-ți ții aproape părinții și să construiești, acasă, ceva care să dureze mai mult decât o modă.

Veți descoperi o confesiune caldă despre frică, despre reinventare și despre cum să rămâi tu însăți, indiferent pe câte podiumuri ai pășit.

Costina-Costa Foru, câți ani ai?

Voi împlini 38 de Crăciun, mai exact pe 26 decembrie.

Deci, 37 momentan. Mulți înainte!

Mulțumesc!

Te-ai întors în țară de când?

Cu pași greuți, din 2021, dar a durat puțin, pentru că după ce am locuit în Italia 11 ani, nu aveam în România absolut nimic: nu aveam carte de sănătate, cont în bancă, nimic. Așa că întoarcerea nu s-a întâmplat într-o zi. A durat cam un an până am renunțat la tot ce aveam acolo, până mi-am reconfigurat traseul aici și tot așa.

Am înțeles. Atunci m-aș întoarce și mai în urmă. Când ai plecat din România și la ce vârstă?

Am plecat din România în 2010, aveam atunci 23 de ani. Făcusem deja trei ani de facultate de economie, în spiritul generației mele, pentru că „trebuia” să facem management, business și așa mai departe. În fine, am ignorat ceea ce era chemarea mea, pe care am onorat-o abia ulterior.

Atunci, în 2010, ai hotărât să pleci în Italia.

Exact. Și să urmez studiile la Institutul Marangoni, în vizual-investimentar.

De ce s-a întors Costina-Costa Foru în țară după o carieră în Italia

Cum ai ajuns să alegi școala asta? Pe atunci nici internetul nu era ce e azi…

Aici e o poveste destul de amuzantă, pe care nici măcar nu prea mi-o mai amintesc. Internetul era la început. Țin minte doar că atunci când m-am mutat la Milano nu aveam iPhone. A apărut la scurt timp primul iPhone, dar eu nu-l aveam.

Așa că îmi făceam desene pe hârtie, mă uitam pe laptop — trebuia să știu să-mi cumpăr de la detergent la tot ce aveam nevoie — și îmi făceam schițe cu pixul: „aici la stânga, aici la dreapta”. Cam asta a fost experiența mea.

Și cum ai aflat de Institutul Marangoni, că pe vremea aia nu erau toate la un click distanță?

Multă lume mă întreabă asta: „Doamne, cum ai aflat atunci de Marangoni?” Ei bine, nu mai știu exact. Cred că am scotocit internetul în lung și-n lat și am ajuns eu singură la concluzia că acolo trebuie să merg.

Ai avut sprijinul părinților atunci?

Da, am avut norocul de a avea părinți care m-au sprijinit la vremea respectivă. Și așa am mers acolo, în condițiile despre care îți spuneam.

Aceiași părinți care te-au trimis la ASE?

Da, exact, dar nu m-au trimis oamenii. Ei mi-au spus doar atât: „Măi, fată, fă ce vrei. Ce simți tu, ce crezi tu că e rezonabil pentru tine.”

Și tu ai făcut… ce făcea toată lumea, nu?

Atunci, cu ASE-ul, da, am făcut ce făcea lumea. Dar dacă mă gândesc acum, nu e ceva ce aș regreta sau n-aș recomanda. Aș îndemna pe oricine să facă un mini-curs de management sau ceva similar, pentru că asta e realitatea noastră.

Dar pentru tine nu mai e valabil acum?

Nu mai e, pentru că vorbim de 2010, când eu făceam liste pe hârtie, ceva fără legătură cu nimic concret — jurnal de casă, intrări, ieșiri…

Exact, contabilitate clasică.

Exact, exact. Nu avea nicio legătură nici măcar cu meseria mea. Faptul că eu am evoluat și am mers spre proiectare 3D, spre profesorat și așa mai departe, a fost datorită spiritului meu care cere mereu evoluție și care a vrut să învețe singur. Fac parte din generația care a trecut de la creion la analog și apoi la digital. Am trecut prin toate.

Am înțeles… dar ai răspuns și tu la fel ca mine!

Evident. Mai rău, că am și mai mulți ani ca tine. Eu am început jurnalistica atunci când scriam știrile pe hârtie și le dădeam mai departe…

Păi te-am depășit!

Exact, exact, exact. Cu interes!

Dar spune-mi asta: mi se pare tare interesant. Eu dacă i-aș fi zis maică-mii, după trei-patru ani de facultate, „Gata, mă las, vreau să studiez altceva”, cred că nu știu ce mi s-ar fi întâmplat…

Nu, lucrurile au fost altfel. Eu am fost un copil creativ. La școală, toate caietele mele erau desenate: de la coadă erau desene, de la capăt erau scrise, și la un moment dat se întâlneau.

Și ce desenai?

Desenam orice: caricaturi, colegii mei, Sailor Moon… Mi-am făcut primul „brand de haine” pe la 8 ani. Există și acum, l-a păstrat mama mea.

Ce însemna un „brand” la 8 ani?

Un brand însemna un caiet. Asta era. Dar era foarte serios, mai ales prima pagină, unde erau trecute regulile: „Lucrați cu materialele voastre, nu vă bucurați înainte să aflați prețurile…” Apoi erau desene, desene, desene.

Și părinții? Mama ta ce zicea?

Am întrebat-o mai târziu pe mama: „Măi, mamă, nu te-ai îngrijorat când vedeai ce desenez? Nu te-ai gândit că e ciudat?” Și ea mi-a zis: „Nu, mamă, nu m-am gândit… erai creativă și cine știe ce-ți imaginai tu. Era Dallas la vremea aia…” Probabil de acolo mi-a venit să-mi fac „Casa de modă Costina”. Așa se numea. Există și acum, îl avem în casă, în caiet, l-a păstrat mama.

Și cum arăta?

Fiecare literă era scrisă cu altă culoare, scria mare în cer: „Costina”, și apoi erau outfit-uri. La fiecare scria: outfit de cocktail, outfit de club, outfit de tenis, outfit de plimbare.

Costina-Costa Foru: „Am suferit tot timpul de dor de casă”

Mama ta a fost pedagog, nu?

Da, a fost educatoare la grădiniță. Ea, de mică, mică, mică, m-a învățat să desenăm, să ne jucăm, să croim hăinuțe pentru păpuși… de acolo a pornit tot. Eu am talent la desen și am ochi.

Ajungem imediat și la părinții tăi, că sunt curioasă tare, dar spune-mi — hai să ne întoarcem la facultate. Trei ani de ASE… și n-ai mai așteptat să termini.

Exact.

Cum le-ai spus părinților tăi că vrei să pleci în Italia?

Da, da, da. Eu terminasem, îmi dădusem licența și cred că a fost undeva pe atunci. Pur și simplu le-am spus.

Te-ai gândit mult?

Nu neapărat. Eu am avut tot timpul background-ul ăsta creativ, desenat, desenat, desenat. Toți profesorii mei din școala generală și din liceu le spuneau părinților: „Copilul ăsta trebuie să meargă la arte, trebuie să facă ceva în direcția asta.”

Și părinții tăi ce au zis?

Părinții mei mi-au spus: „Du-te la arte.” Dar eu n-am vrut, pentru că sunt un capricorn încăpățânat.

Și ce ai zis atunci?

Am spus: „Nu, dar ce să mă duc eu acolo să pictez codrul? Să mor de foame? Eu vreau să fiu trendul generației cu business și management…” Și săracii, cu ghimnezele lor… Oamenii au zis: „Bine, fata, fă ce vrei.”

Dar până la urmă ai revenit.

Exact. Ulterior, le-am spus că m-am mai gândit puțin și că poate ar fi bine să o iau totuși în direcția aceea care era deja cumva… „învățătorită”. De asta zic că nu a fost o chestie nouă, era deja în mine.

E o poveste foarte frumoasă. Cred că aici trebuie să-i aplaudăm pe părinții tăi.

Așa e. Pentru curajul pe care l-au avut și pentru sprijinul pe care mi l-au oferit.

De ce crezi că au făcut asta?

Cred că au avut încredere în mine. Dacă vrei să-ți spun sincer, eu nu am copii, dar cred că dacă aș avea, aș încerca să-i evaluez obiectiv: „Pot să am încredere în el sau nu?” Cred că ei pur și simplu au avut încredere în mine.

Cât de greu ți-a fost în primele luni în Italia?

Nu în primele luni… Mi-a fost greu tot timpul, dacă e să spunem lucrurilor pe nume.

Tot timpul?

Da. În primele luni nici măcar nu îmi amintesc exact, pentru că eram într-o așa vrie. Eram setată că „trebuie să fiu acolo, să rezolv, să duc, să fac”, încât nu aveam timp să mă gândesc dacă îmi e greu sau ușor.

Te ținea adrenalina?

Exact. Plus că ce a contat enorm a fost că eram foarte, foarte plină de entuziasm și de speranță. Eu aveam un vibe, o energie cât pentru cinci persoane.

A contat mult asta?

Foarte mult. Mi se părea că ce se întâmplă cu mine acolo, unde sunt eu și ce fac eu, e ceva nemaivăzut, nemaiauzit.

A fost greu să intri la Institutul Marangoni?

Nu. Nu știu exact ce înseamnă greu. A trebuit doar să prezint un portofoliu. Dar eu, având talent la desen și toate cele, pur și simplu am prezentat portofoliul.

A fost o școală scumpă?

Era și este o școală foarte scumpă. Nu scumpă… foarte scumpă. De asta spun că am avut sprijinul părinților mei.

Mai ales că în perioada aceea, italienii nu priveau prea bine românii, nu?

Exact. Uite, aici e un lucru foarte important și cred că e super important să fie spus chiar și în interviul nostru scris. L-am mai punctat și în alte contexte, pentru că vreau să se știe chestia asta: nu m-am confruntat cu problema asta.

Serios?

Înainte să plec, mi s-a spus: „A, te duci acolo, o să zică ăia că ești un tute și nu știu cum…” Ei bine, nu m-am confruntat cu chestia asta.

De ce crezi că?…

Pentru că am intrat într-un mediu care se bazează strict pe meritocrație. Și de aici pornește toată povestea mea.

Cum adică?

Adică ok, ca și student, dar urmează să povestesc apoi cum am ajuns să fiu profesor acolo. Nu m-a întrebat nimeni niciodată nimic legat de faptul că sunt româncă. Nu îi interesează pe oamenii ăia.

Nu îi interesează?

Deloc. Când mergi acolo, ești la punctul zero. Toată lumea e la linia de plecare zero. Nu există „mai sus” sau „mai jos”.

Nu contează de unde vii?

Nu contează că ești neamț, că ești român, că ești albanez, că ești ce-o fi. Nu contează, pur și simplu. Te pun la start și vedem ce ești în stare să faci: cât ești dispus să muncești, cât talent ai. Și toate lucrurile astea se acumulează.

Costina-Costa Foru, deci ai trăit într-un mediu meritocratic 100%?

Da. Asta a contat enorm pentru formarea mea și mai ales pentru sănătatea mea mentală, dacă vrei s-o luăm așa.